ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 988/2011

Deliberând recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința nr. 1491/LC din 16 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC T.A. SA Satu Mare prin lichidatori judiciari C.C.S.L.J. SS.P.R.L. Satu Mare și P.G.I.P.U.R.L., fiind obligată pârâta C.T.K.F.T. Ungaria să-i plătească reclamantei suma de 417.786,12 Euro contravaloarea mărfii livrată. Totodată, tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de 3.350 lei cheltuieli de judecată către reclamantă și a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la suma de 86.658.919 Euro, reprezentând dobânda BNR. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că între părți nu există un contract scris de livrare mărfuri, însă acesta a fost dovedit prin actele de livrare și facturile întocmite, pârâta necontestând nici la data livrării mărfurilor și nici ulterior, cantitatea și prețul mărfurilor livrate de către reclamantă.

Cu privire la apărările pârâtei privind stingerea obligațiilor prin compensarea la plată, conform art. 1143 C. civ., tribunalul a reținut că această parte nu a făcut dovada compensării prin depunerea unui proces verbal de compensare, pe de o parte, iar pe de altă parte nu a înțeles să formuleze o cerere reconvențională în acest sens, depunând doar întâmpinare. În plus, având în vedere că reclamanta este în faliment, pretențiile pârâtei pot fi solicitate doar în procesul de faliment prin depunerea unei declarații de creanță. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâta criticând sentința apelată, întrucât, față de legea română aplicabilă în speță, conform art. 77 și art. 78 din Legea nr. 105/1992, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, în cauză nefiind invocate motive de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției extinctive.

Apelanta-pârâtă a arătat că, pe fondul cauzei, instanța de apel nu a ținut cont de convenția încheiată de părți la data de 28 octombrie 2004, care contrazice concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, raport care s-a bazat exclusiv pe înregistrările efectuate în contabilitatea reclamantei. Ca atare, în speță sunt îndeplinite condițiile compensării legale prevăzute de art. 1143-145 C. civ., nefiind necesară formularea de către apelanta-pârâtă a unei cereri reconvenționale, întrucât compensarea legală operează de drept, astfel încât poate fi invocată ca o simplă apărare. Cât privește reținerea de către instanța de fond a faptului că apelanta-pârâtă nu a înțeles să formuleze declarație de creanță în dosarul de faliment al intimatei-reclamante, apelanta a arătat că o atare declarație nu era necesară întrucât creanța era stinsă prin compensare la data deschiderii procedurii falimentului împotriva intimatei.

Prin decizia nr. 100/AC din 19 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul pârâtei și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca nefondată. Totodată, instanța de apel a obligat intimata la plata sumei de 20.911,71 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantă. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că între cele două părți s-au derulat operațiuni de vânzare-cumpărare reciproce în perioada 2003 - 2004, ambele emițând facturi pe seama celeilalte. Din probele administrate, instanța de apel a reținut că la data de 26 octombrie 2004, contravaloarea facturilor emise de apelantă era de 377.963,73 Euro, iar contravaloarea facturilor emise de intimată era de 182.128,40 Euro.

Ca atare, la aceeași dată, apelanta a întocmit o scrisoare de compensare, compensând cele două obligații reciproce, creanța apelantei fiind mai mare cu 195.835,73 Euro. La data de 28 octombrie 2004, cele două părți au încheiat o convenție prin care au recunoscut și stabilit că datoria intimatei față de apelantă este de 195.835,73 Euro, pentru egalarea datoriei intimata urmând să factureze și să livreze mărfurile cuprinse în lista anexată în valoare de 240.350,02 Euro, a reținut instanța de apel, aceste mărfuri fiind facturate de către apelantă și ridicate de către aceasta. Prin acțiunea introductivă de instanță, a apreciat curtea de apel, reclamanta a solicitat suma de 418.211,12 Euro, reprezentând contravaloarea facturilor emise anterior convenției din 18 octombrie 2004 și ulterior încheierii acesteia.

Ca atare, instanța a reținut că susținerile apelantei relative la intervenirea compensării legale sunt întemeiate, față de dispozițiile art. 1143-1145 C. civ., întrucât creanțele au fost certe lichide și exigibile și au avut ca obiect plata unor sume de bani. Instanța de apel a respins apărarea intimatei, în sensul că s-a opus compensării legale, întrucât, deși intimata nu a semnat procesul verbal de compensare încheiat la data de 26 octombrie 2004, însă prin convenția din 28 octombrie 2004 a recunoscut că are față de pârâtă o datorie de 195.835,33 Euro, aspect confirmat și de corespondența părților, Faptul că intimata-reclamantă nu a înregistrat în contabilitatea proprie, compensarea creanțelor reciproce, nu afectează valabilitatea acestei operațiuni, intimata neputându-și invoca propria culpă.

Sub aspect procedural, instanța de apel a reținut că în mod greșit prima instanță a reținut necesitatea formulării unei cereri reconvenționale în cauza de față sau a unei declarații de creanță, întrucât apelanta-pârâtă a invocat compensarea ca mijloc de apărare și, în plus, creanțele erau deja stinse. Curtea de apel a apreciat că prin convenția încheiată la data de 28 octombrie 2004, a intervenit o novație prin schimbare de obiect, conform art. 1128 alin. (1) C. civ., părțile stabilind ca în schimbul sumei de 195.835,33 lei, apelanta să primească mărfurile din lista anexă, obligația intimatei de plată a unei sume de bani fiind înlocuită cu obligația de livrare a unor mărfuri, obligații ce au fost deja îndeplinite.

Cât privește faptul că valoarea mărfurilor cuprinse în lista anexă la convenția din 28 octombrie 2004 depășește valoarea creanței de 195.835,33 lei, curtea de apel a apreciat că intimata poate să solicite diferența de valoare, întrucât în convenția părților nu se face nicio mențiune privind diferența de preț, ci dimpotrivă se face referire la egalarea datoriei. Relativ la excepția prescripției extinctive invocată de apelanta-pârâtă, instanța de apel a respins această excepție, având în vedere că prin scrisoarea de compensare din 26 octombrie 2004 și prin convenția din 28 octombrie 2004, apelanta a recunoscut expres datoria sa față de intimată, cursul prescripției, fiind astfel întrerupt conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, intimata-reclamantă, criticând hotărârea atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut greșit incidența în speță a dispozițiilor art. 1143-1145 C. civ., fără să observe că pretențiile reclamantei din acțiunea introductivă, respectiv de 417.786,12 Euro exced sumei compensate până la creanță de 182.128,40 Euro. Cât privește contravaloarea facturilor emise după data de 28 octombrie 2004, arată recurenta, în mod greșit acestea au fost înlăturate de instanța de apel, având în vedere dispozițiile art. 969 C. civ., întrucât convenția din 28 octombrie 2004 privește doar obligațiile asumate de părți anterior încheierii acestei convenții, nu și obligațiile viitoare, care se referă la operațiuni comerciale diferite.

Recurenta a arătat că actul invocat de părți la data de 28 octombrie 2004 nu menționează expres că între părți a intervenit compensarea, ci face referire expresă doar la novația prin schimbare de obiect, astfel încât instanța de apel nu a avut în vedere că obligația asumată de recurentă de livrare a unor mărfuri nu este compensată prin nicio altă prestație a intimatei-pârâte. Recurenta a mai învederat că reclamanta nu a semnat procesul-verbal de compensare încheiat la data de 26 octombrie 2004, ceea ce echivalează cu absența voinței de a stinge obligațiile reciproce ale părților în proces, prin compensare. Or, conform dreptului românesc aplicabil în speță, compensarea nu poate opera unilateral, raportul de expertiză întocmit în cauză fiind pe deplin valabil, întrucât nu a fost combătut de către intimată printr-o contraexpertiză.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Problema de drept dedusă judecății privește intervenirea sau nu a compensației legale între datoriile reciproce ale părților în proces, conform art. 1143 -1145 C. civ. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în mod temeinic și legal instanța de apel a reținut că dată fiind natura juridică a acesteia - mod de stingere a datoriilor - în sensul că operează de drept, compensația legală poate fi invocată pe cale de apărare - cazul în speță, în ipoteza în care datoriile reciproce sunt cele certe, lichide și exigibile și dacă părțile implicate nu au renunțat la compensație, în mod expres sau tacit.

Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a raporturilor juridice dintre părți, în proces, reținând că prin acordul de voință al acesteia încheiat la data de 28 octombrie 2004, părțile au recunoscut datoriile reciproce existente la acea dată, au convenit asupra novațiunii prin schimbare de obiect, conform art. 1128 pct. 1 C. civ., în sensul că diferența de creanță a intimatei-reclamante în cuantum de 195.835,33 Euro să fie acoperită prin livrarea mărfurilor cuprinse în lista anexă.

Ca atare, nu pot fi reținute motivele de nelegalitate invocate de către recurentă, în sensul că prin convenția încheiată de părți la data de 28 octombrie 2004 au fost avute în vedere doar obligațiile asumate de părți până la această dată, nu și obligațiile viitoare, astfel încât instanța de apel nu putea să înlăture de la plată facturile emise de recurentă după data de 28 octombrie 2004. O atare susținere încalcă acordul de voință exprimat de părțile în proces în contractul încheiat la data de 28 octombrie 2004, conform art. 969 C. civ., contract de prevede expres obligația recurentei de a livra marfă și a întocmi facturi după această dată, prin egalarea datoriei, evident calculată la o dată anterioară.

Prin urmare, susținerea recurentei în sensul că facturile emise după data de 28 octombrie 2004 se referă la operațiuni juridice diferite, nu poate fi primită de instanța de recurs. Nu pot fi reținute nici motivele de recurs privind natura juridică a convenției încheiate la data de 28 octombrie 2004, în sensul că părțile au avut în vedere doar o novație prin schimbare de obiect, recurenta-reclamantă opunându-se compensației ca mod de stingere a datoriilor reciproce. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că actul din 28 octombrie 2004 îndeplinește și rolul de recunoaștere expresă a datoriilor recurentei-reclamante de intimata-pârâtă, novația prin schimbarea de obiect vizând expres doar diferența de creanță a intimatei-pârâte.

Ca atare, susținerea recurentei relativă la absența contraprestației intimatei-pârâte față de obligația de livrare de mărfuri a recurentei-reclamante, astfel cum a fost invocată prin convenția din 28 octombrie 2004, este superfluă, fiind infirmată de acordul expres al părților în proces.

Înalta Curte va respinge și motivul privind absența voinței recurentei de a stinge datoriile reciproce dintre părți prin compensare, astfel încât acest mod de stingere a datoriilor reciproce dintre părți prin compensare, astfel încât acest mod de stingere a datoriilor nu poate opera împotriva voinței părților, întrucât recurenta nu a semnat procesul-verbal de compensare a datoriilor din data de 26 octombrie 2004. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă invocă aspecte ce țin de modul de administrare a probelor în proces, apreciind că proba cu expertiză contabilă este pe deplin valabilă, neputând fi solicitată de intimata-pârâtă o contraexpertiză, aspecte care, dat fiind caracterul restrictiv al motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., nu pot fi analizate de către instanța de recurs. În plus, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o interpretare sistematică a probelor administrate în fața instanțelor de fond, analizând concluziile raportului de expertiză prin trimitere la celelalte probe administrate în cauză, respectiv, convenția din 28 octombrie 2004 și corespondența purtată de părțile în proces, luând în considerare și principiul general de drept civil: nemo auditur propriam turpitudinem allegans , aprecierea și interpretarea probelor fiind obiectul exclusiv al instanței de judecată.

În ceea ce privește motivul invocat relativ la neconcordanța dintre sumele solicitate în acțiunea introductivă și suma reținută de instanța de apel ca fiind compensată, Înalta Curte reține că și acest motiv este superfluu față de interpretarea probelor administrate în cauză, de către instanța de apel care a reținut în mod corect că suma solicitată prin acțiune rezultă din cumularea facturilor emise de reclamantă anterior datei de 28 octombrie 2004 cu facturi emise după această dată. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat. În baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, va lua act că intimata-pârâtă nu solicită cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC T.A. SA prin lichidatori judiciari C.C.S.L.J. S.S.P.R.L. Satu Mare și P.G.I.P.U.R.L. Baia Mare împotriva deciziei nr. 100 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2011.