ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 988/2011

Deliberând recursului comercial de

față, reține următoarele:

Prin sentința nr. 1491/LC din 16 noiembrie 2010

pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei

SC T.A. SA Satu Mare prin lichidatori judiciari C.C.S.L.J. SS.P.R.L. Satu Mare

și P.G.I.P.U.R.L., fiind obligată pârâta C.T.K.F.T. Ungaria să-i plătească

reclamantei suma de 417.786,12 Euro contravaloarea mărfii livrată. Totodată,

tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de 3.350 lei cheltuieli de judecată

către reclamantă și a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la suma

de 86.658.919 Euro, reprezentând dobânda BNR.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a

reținut că între părți nu există un contract scris de livrare mărfuri, însă

acesta a fost dovedit prin actele de livrare și facturile întocmite, pârâta

necontestând nici la data livrării mărfurilor și nici ulterior, cantitatea și

prețul mărfurilor livrate de către reclamantă.

Cu privire la apărările pârâtei privind

stingerea obligațiilor prin compensarea la plată, conform art. 1143 C. civ.,

tribunalul a reținut că această parte nu a făcut dovada compensării prin

depunerea unui proces verbal de compensare, pe de o parte, iar pe de altă parte

nu a înțeles să formuleze o cerere reconvențională în acest sens, depunând doar

întâmpinare.

În plus, având în vedere că reclamanta este în

faliment, pretențiile pârâtei pot fi solicitate doar în procesul de faliment

prin depunerea unei declarații de creanță.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel,

pârâta criticând sentința apelată, întrucât, față de legea română aplicabilă în

speță, conform art. 77 și art. 78 din Legea nr. 105/1992, dreptul la acțiune al

reclamantei este prescris, în cauză nefiind invocate motive de întrerupere sau

suspendare a cursului prescripției extinctive.

Apelanta-pârâtă a arătat că, pe fondul cauzei,

instanța de apel nu a ținut cont de convenția încheiată de părți la data de 28

octombrie 2004, care contrazice concluziile raportului de expertiză întocmit în

cauză, raport care s-a bazat exclusiv pe înregistrările efectuate în

contabilitatea reclamantei.

Ca atare, în speță sunt îndeplinite condițiile

compensării legale prevăzute de art. 1143-145 C. civ., nefiind necesară

formularea de către apelanta-pârâtă a unei cereri reconvenționale, întrucât

compensarea legală operează de drept, astfel încât poate fi invocată ca o

simplă apărare.

Cât privește reținerea de către instanța de fond

a faptului că apelanta-pârâtă nu a înțeles să formuleze declarație de creanță

în dosarul de faliment al intimatei-reclamante, apelanta a arătat că o atare

declarație nu era necesară întrucât creanța era stinsă prin compensare la data

deschiderii procedurii falimentului împotriva intimatei.

Prin decizia nr. 100/AC din 19 octombrie 2010,

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, a

admis apelul pârâtei și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a

respins acțiunea reclamantei ca nefondată. Totodată, instanța de apel a obligat

intimata la plata sumei de 20.911,71 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

către apelantă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de

apel a reținut că între cele două părți s-au derulat operațiuni de vânzare-cumpărare

reciproce în perioada 2003 - 2004, ambele emițând facturi pe seama celeilalte.

Din probele administrate, instanța de apel a

reținut că la data de 26 octombrie 2004, contravaloarea facturilor emise de

apelantă era de 377.963,73 Euro, iar contravaloarea facturilor emise de

intimată era de 182.128,40 Euro. Ca atare, la aceeași dată, apelanta a întocmit

o scrisoare de compensare, compensând cele două obligații reciproce, creanța apelantei

fiind mai mare cu 195.835,73 Euro.

La data de 28 octombrie 2004, cele două părți au

încheiat o convenție prin care au recunoscut și stabilit că datoria intimatei

față de apelantă este de 195.835,73 Euro, pentru egalarea datoriei intimata

urmând să factureze și să livreze mărfurile cuprinse în lista anexată în

valoare de 240.350,02 Euro, a reținut instanța de apel, aceste mărfuri fiind

facturate de către apelantă și ridicate de către aceasta.

Prin acțiunea introductivă de instanță, a

apreciat curtea de apel, reclamanta a solicitat suma de 418.211,12 Euro,

reprezentând contravaloarea facturilor emise anterior convenției din 18

octombrie 2004 și ulterior încheierii acesteia.

Ca atare, instanța a reținut că susținerile

apelantei relative la intervenirea compensării legale sunt întemeiate, față de

dispozițiile art. 1143-1145 C. civ., întrucât creanțele au fost certe lichide

și exigibile și au avut ca obiect plata unor sume de bani.

Instanța de apel a respins apărarea

intimatei, în sensul că s-a opus compensării legale, întrucât, deși intimata nu

a semnat procesul verbal de compensare încheiat la data de 26 octombrie 2004,

însă prin convenția din 28 octombrie 2004 a recunoscut că are față de pârâtă o

datorie de 195.835,33 Euro, aspect confirmat și de corespondența părților,

Faptul că intimata-reclamantă nu a înregistrat

în contabilitatea proprie, compensarea creanțelor reciproce, nu afectează

valabilitatea acestei operațiuni, intimata neputându-și invoca propria culpă.

Sub aspect procedural, instanța de apel a

reținut că în mod greșit prima instanță a reținut necesitatea formulării unei

cereri reconvenționale în cauza de față sau a unei declarații de creanță,

întrucât apelanta-pârâtă a invocat compensarea ca mijloc de apărare și, în

plus, creanțele erau deja stinse.

Curtea de apel a apreciat că prin convenția

încheiată la data de 28 octombrie 2004, a intervenit o novație prin schimbare

de obiect, conform art. 1128 alin. (1) C. civ., părțile stabilind ca în

schimbul sumei de 195.835,33 lei, apelanta să primească mărfurile din lista

anexă, obligația intimatei de plată a unei sume de bani fiind înlocuită cu

obligația de livrare a unor mărfuri, obligații ce au fost deja îndeplinite.

Cât privește faptul că valoarea mărfurilor

cuprinse în lista anexă la convenția din 28 octombrie 2004 depășește valoarea

creanței de 195.835,33 lei, curtea de apel a apreciat că intimata poate să

solicite diferența de valoare, întrucât în convenția părților nu se face nicio

mențiune privind diferența de preț, ci dimpotrivă se face referire la egalarea

datoriei.

Relativ la excepția prescripției extinctive

invocată de apelanta-pârâtă, instanța de apel a respins această excepție, având

în vedere că prin scrisoarea de compensare din 26 octombrie 2004 și prin

convenția din 28 octombrie 2004, apelanta a recunoscut expres datoria sa față

de intimată, cursul prescripției, fiind astfel întrerupt conform art. 16 alin.

(1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

intimata-reclamantă, criticând hotărârea atacată pentru motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate,

recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut greșit incidența în

speță a dispozițiilor art. 1143-1145 C. civ., fără să observe că pretențiile

reclamantei din acțiunea introductivă, respectiv de 417.786,12 Euro exced sumei

compensate până la creanță de 182.128,40 Euro.

Cât privește contravaloarea facturilor emise

după data de 28 octombrie 2004, arată recurenta, în mod greșit acestea au fost

înlăturate de instanța de apel, având în vedere dispozițiile art. 969 C. civ.,

întrucât convenția din 28 octombrie 2004 privește doar obligațiile asumate de

părți anterior încheierii acestei convenții, nu și obligațiile viitoare, care

se referă la operațiuni comerciale diferite.

Recurenta a arătat că actul invocat de părți la

data de 28 octombrie 2004 nu menționează expres că între părți a intervenit

compensarea, ci face referire expresă doar la novația prin schimbare de obiect,

astfel încât instanța de apel nu a avut în vedere că obligația asumată de

recurentă de livrare a unor mărfuri nu este compensată prin nicio altă prestație

a intimatei-pârâte.

Recurenta a mai învederat că reclamanta nu a

semnat procesul-verbal de compensare încheiat la data de 26 octombrie 2004,

ceea ce echivalează cu absența voinței de a stinge obligațiile reciproce ale

părților în proces, prin compensare. Or, conform dreptului românesc aplicabil

în speță, compensarea nu poate opera unilateral, raportul de expertiză întocmit

în cauză fiind pe deplin valabil, întrucât nu a fost combătut de către intimată

printr-o contraexpertiză.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefondat.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin

prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține că recursul

declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept dedusă judecății privește

intervenirea sau nu a compensației legale între datoriile reciproce ale

părților în proces, conform art. 1143 -1145 C. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în mod

temeinic și legal instanța de apel a reținut că dată fiind natura juridică a

acesteia - mod de stingere a datoriilor - în sensul că operează de drept,

compensația legală poate fi invocată pe cale de apărare - cazul în speță, în

ipoteza în care datoriile reciproce sunt cele certe, lichide și exigibile și

dacă părțile implicate nu au renunțat la compensație, în mod expres sau tacit.

Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut

o corectă interpretare a raporturilor juridice dintre părți, în proces,

reținând că prin acordul de voință al acesteia încheiat la data de 28 octombrie

2004, părțile au recunoscut datoriile reciproce existente la acea dată, au

convenit asupra novațiunii prin schimbare de obiect, conform art. 1128 pct. 1 C.

civ., în sensul că diferența de creanță a intimatei-reclamante în cuantum de

195.835,33 Euro să fie acoperită prin livrarea mărfurilor cuprinse în lista

anexă.

Ca atare, nu pot fi reținute motivele de

nelegalitate invocate de către recurentă, în sensul că prin convenția încheiată

de părți la data de 28 octombrie 2004 au fost avute în vedere doar obligațiile

asumate de părți până la această dată, nu și obligațiile viitoare, astfel încât

instanța de apel nu putea să înlăture de la plată facturile emise de recurentă

după data de 28 octombrie 2004. O atare susținere încalcă acordul de voință

exprimat de părțile în proces în contractul încheiat la data de 28 octombrie

2004, conform art. 969 C. civ., contract de prevede expres obligația recurentei

de a livra marfă și a întocmi facturi după această dată, prin egalarea

datoriei, evident calculată la o dată anterioară. Prin urmare, susținerea

recurentei în sensul că facturile emise după data de 28 octombrie 2004 se

referă la operațiuni juridice diferite, nu poate fi primită de instanța de

recurs.

Nu pot fi reținute nici motivele de recurs

privind natura juridică a convenției încheiate la data de 28 octombrie 2004, în

sensul că părțile au avut în vedere doar o novație prin schimbare de obiect,

recurenta-reclamantă opunându-se compensației ca mod de stingere a datoriilor

reciproce. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că actul din 28 octombrie 2004

îndeplinește și rolul de recunoaștere expresă a datoriilor recurentei-reclamante

de intimata-pârâtă, novația prin schimbarea de obiect vizând expres doar

diferența de creanță a intimatei-pârâte. Ca atare, susținerea recurentei

relativă la absența contraprestației intimatei-pârâte față de obligația de

livrare de mărfuri a recurentei-reclamante, astfel cum a fost invocată prin

convenția din 28 octombrie 2004, este superfluă, fiind infirmată de acordul

expres al părților în proces.

Înalta Curte va respinge și motivul privind

absența voinței recurentei de a stinge datoriile reciproce dintre părți prin

compensare, astfel încât acest mod de stingere a datoriilor reciproce dintre

părți prin compensare, astfel încât acest mod de stingere a datoriilor nu poate

opera împotriva voinței părților, întrucât recurenta nu a semnat procesul-verbal

de compensare a datoriilor din data de 26 octombrie 2004. Sub acest aspect,

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă invocă aspecte ce țin de modul de

administrare a probelor în proces, apreciind că proba cu expertiză contabilă

este pe deplin valabilă, neputând fi solicitată de intimata-pârâtă o

contraexpertiză, aspecte care, dat fiind caracterul restrictiv al motivelor de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., nu pot fi analizate de

către instanța de recurs.

În plus, Înalta Curte reține că instanța de apel

a făcut o interpretare sistematică a probelor administrate în fața instanțelor

de fond, analizând concluziile raportului de expertiză prin trimitere la

celelalte probe administrate în cauză, respectiv, convenția din 28 octombrie

2004 și corespondența purtată de părțile în proces, luând în considerare și

principiul general de drept civil:

nemo auditur propriam turpitudinem

allegans

,

aprecierea și interpretarea probelor fiind obiectul

exclusiv al instanței de judecată.

În ceea ce privește motivul invocat relativ la

neconcordanța dintre sumele solicitate în acțiunea introductivă și suma

reținută de instanța de apel ca fiind compensată, Înalta Curte reține că și

acest motiv este superfluu față de interpretarea probelor administrate în

cauză, de către instanța de apel care a reținut în mod corect că suma

solicitată prin acțiune rezultă din cumularea facturilor emise de reclamantă

anterior datei de 28 octombrie 2004 cu facturi emise după această dată.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

În baza principiului disponibilității aplicabil

în procesul civil, va lua act că intimata-pârâtă nu solicită cheltuieli de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC T.A. SA prin lichidatori judiciari C.C.S.L.J. S.S.P.R.L.

Satu Mare și P.G.I.P.U.R.L. Baia Mare împotriva deciziei nr. 100 din 19

octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 martie 2011.