ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1003/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 209 din 12 februarie 2010 a Tribunalului Constanța, a fost admisă în parte

acțiunea reclamantei Ț.C., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul român

prin M.F.P., acesta fiind obligat să achite reclamantei despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit în cuantum de 50.000 euro, în echivalent în lei la

data efectuării plății. S-a reținut, în esență, că reclamanta s-a născut la

data de 29 ianuarie 1945, în comuna Mihai Viteazu, județul Constanța. În anul

1951 a fost ridicată împreună cu familia din comuna Gelu, județul Timiș și deportată

în Bărăgan, comuna Fundata, Ialomița, unde s-a stabilit domiciliul obligatoriu.

Restricția

domiciliară a fost instituită în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, măsura

fiind ridicată în iulie 1955, familia reclamantei părăsind ulterior Bărăganul.

S-a avut în vedere,

în raport de ansamblul materialului probator, că în cauză că sunt incidente

dispozițiile art. 3 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, potrivit cărora constituie

măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele

fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de

domiciliu obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre

actele normative enumerate.

S-a mai reținut că

reclamanta și-a dovedit calitatea procesuală activă fiind îndeplinite condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel ambele părți.

La termenul din data

de 28 iunie 2010 a fost evocată de către pârât excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul

neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1),

art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din

28 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, în temeiul art. 29 din Legea nr.

47/1992 republicată, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a

înaintat dosarul în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

În temeiul art. 29

alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a fost suspendată judecata

apelului, pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate.

Reclamanta Ț.C. a

criticat soluția instanței de fond referitor la cuantumul despăgubirilor

acordate, sens în care s-a arătat că instanța nu a avut în vedere suferințele

îndurate, urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu și toate

consecințele în plan fizic și psihic.

S-a susținut că suma

stabilită de Tribunal nu este de natură a înlocui valorile de care reclamanta a

fost privată, timp de aproximativ 5 ani de zile, în perioada stabilirii

domiciliului obligatoriu, cât și consecințele ulterioare.

Tribunalul Constanța,

la stabilirea despăgubirilor, trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a

restricției domiciliare (1951-1955), insecuritatea economică, frustrarea

cauzată de pierderea nivelului de trai, condițiile în care a fost evacuată din

casă, modalitatea în care a călătorit și supraviețuit în Bărăgan, pe câmp sub

cerul liber, lipsa totală a apei potabile, suferințele fizice și psihice

îndurate, privarea de drepturi, sentimentul dezumanizării, toate acestea

marcându-i existenta în toți anii ce au urmat.

Pârâtul Statul Român

prin M.F.P. prin D.G.F.P. Constanța a arătat că în mod eronat instanța de fond

a acordat despăgubiri, în completarea măsurilor reparatorii obținute în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990.

Apelanta a beneficiat

din anul 1990 de o indemnizație lunară, care ulterior a fost majorată și de o

serie de alte drepturi și facilități acordate în baza acestui act normativ

(Decretul-lege nr. 118/1990).

Aceasta a primit și

continuă să primească o indemnizație lunară, precum și alte facilități care

acoperă prejudiciul suferit urmare a dislocării.

Nu s-a avut în vedere

că reclamanta a beneficiat de unele drepturi și de o indemnizație lunară

începând din anul 1989 și până în prezent, precum și faptul că de la data

dislocării și până în prezent a trecut o perioadă îndelungată de timp care a

determinat atenuarea semnificativă a prejudiciului moral.

Prin decizia nr. 166/

C din 14 martie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul  pârâtului, a

schimbat în tot sentința civilă în sensul că a respins acțiunea și a respins

apelul reclamantei.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut în esență că reclamanta a putut beneficia,

la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege

nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 322 lei lunar.

Prin urmare Statul

Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamantă întrucât

indemnizația lunară și celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr.

118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative

la care a fost supusă, nefiind necesar acordarea de daune morale de către

instanța de judecată, căci, în caz contrar, s-ar contribui la o îmbogățire tară

just temei.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În critici se susține

că drepturile conferite reclamantei prin Decretul-lege nr. 118/1990 nu acoperă

prejudiciul moral suferit de aceasta. Instanța de apel nu a avut în vedere

corelarea despăgubirii cu prejudiciul suferit prin valorile morale lezate,

faptul că măsura dislocării a încălcat drepturile garantate de Constituția

României din anul 1948 și faptul că reclamanta de la data ridicării măsurii

până în anul 1990 nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea statului.

Analizând decizia

criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte retine

următoarele:

Soluția instanței de

apel este corectă pe fondul cauzei, dar se constată că aceasta nu se întemeiază

pe analiza aplicării legii civile în timp, situație în care s-a impus

înlocuirea considerentelor.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicata în M. Of. nr.

789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamanta nu era titulara

unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Ț.C. împotriva deciziei nr. 166/ C din 14

martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 februarie 2012