ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3216/2011

Asupra cererii

de față;

Din analiza

actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 595/59/2010, la data de 26 mai

2010, reclamantele N.B. și N.J.W., în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat

de C.C.S.D. București, au solicitat anularea deciziei nr. 7189 din 18 noiembrie

2009 emisă de pârâtă privind acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, emiterea titlului de despăgubire pentru suma

reprezentând valoarea reală a imobilului preluat de S.R. stabilită prin

expertiză în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, cu

cheltuieli de judecată.

Pârâta C.C.S.D.

București a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției

lipsei procedurii prealabile și respingerea cererii ca tardiv introdusă, iar pe

fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 405

din 20 septembrie 2010, a respins excepția lipsei procedurii prealabile.

A respins

acțiunea formulată de reclamantele N.B. și N.J.W. în contradictoriu cu S.R. reprezenta

de C.C.S.D., având ca obiect anularea Deciziei nr. 7189 din 18 noiembrie 2009

emisă de C.C.S.D. și emiterea titlului de despăgubiri.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Cu privire la

excepția „lipsei procedurii prealabile” invocată de către pârâtă, Curtea a

apreciat că aceasta este neîntemeiată pentru motivul că în cauză nu era

necesară formularea unei plângeri prealabile, reclamanții având posibilitatea

de a se adresa direct instanței de judecată, în temeiul art. 19 alin. (2) și (3)

din Titlul VII, Cap. 5 din Legea nr. 247/2005.

Curtea a mai

apreciat că și în situația în care o astfel de cerință ar fi fost considerată

necesară, având în vedere că decizia contestată a fost expediată prin poștă la

domiciliul din Germania a reclamantei N.J., fără însă a se face dovada datei

exacte a comunicării, în raport cu data la care reclamanta susține că ar fi

luat la cunoștință despre conținutul plicului (22 aprilie 2010,) formularea

plângerii din 21 mai 2010 apare ca fiind făcută în termen.

Pe fondul

cauzei, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 7189 din 19 noiembrie 2009 s-a

emis titlu de despăgubiri în favoarea reclamantelor, în cuantum de 860.350,27

lei.

La calculul

despăgubirilor, C.C.S.D. a avut în vedere titlul executoriu în baza căruia urma

a fi emis titlul de despăgubiri, respectiv SC nr. 658 din 12 aprilie 2005

pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă prin D.C nr. 32 din 30 ianuarie 2006

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, irevocabilă prin D.C nr. 1443 din 15

februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin

hotărârile judecătorești menționate s-a dispus anularea Dispoziției Primarului

mun. Timișoara nr. 562 din 08 martie 2004 și obligarea autorităților pârâte la

plata despăgubirilor de 62,28 euro/mp pentru cota nerestituită în natură de 4/6

din 4.827 m.p.

Curtea a

constatat că pârâta a procedat astfel luând în considerare Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. LII (52) din 04 iunie 2007, pronunțată în

recursul în interesul legii prin care au fost interpretate dispozițiile art. 16

și următoarele din Titlu VII, Cap. 5 Legea nr. 247/2005 în sensul că procedura

administrativă pentru

acordarea

despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în

termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În

considerentele Deciziei nr. LII (52) din 04 iunie 2007, Înalta Curte a

arătat că deciziile sau dispozițiile care se aflau

pe rolul instanțelor la data

intrării

în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și

cele care au fost ulterior atacate pe această

cale, în termenul prevăzut de lege

rămân supuse controlului instanțelor judecătorești,

sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost

învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin.

(26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii

actului.

A reținut prima

instanță că implicațiile acestei decizii în interesul legii constau în faptul

că evaluările în situația deciziilor contestate în baza Legii nr. 10/2001 s-au

realizat în continuare prin administrarea probelor în fața instanțelor de

judecată, iar nu prin procedurile administrative instituite de dispozițiile din

Titlu VII, Cap. 5 Legea nr. 247/2005, Comisiei Centrale rămânându-i doar

sarcina de a emite titlurile de despăgubiri fără posibilitatea unei noi

proceduri de evaluare.

Curtea a

stabilit că, în speță, litigiul soluționat irevocabil a vizat o dispoziție

emisă anterior Legii nr. 247/2005, respectiv Dispoziția Primarului mun.

Timișoara nr. 562 din 08 martie 2004, atacată în instanță la data de 14 aprilie

2004, anterior apariției legii menționate și prin urmare devine incidență

interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. LII

(52) din 04 iunie 2007, în sensul inaplicabilității procedurii de evaluare

administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Or, a reținut

instanța existând o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin

care s-a stabilit valoarea despăgubirilor tocmai în urma administrării probei

cu expertiza contabilă, pârâta nu mai avea posibilitatea folosirii altor

criterii de cuantificare a despăgubirilor întrucât ar fi adus atingere

autorității lucrului judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească

menționată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs

reclamantele, criticând-o

ca nelegală și netemeinică și invocând

dispozițiile 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentele au

susținut, în esență, că potrivit art. 16 alin. (5), (6) și (7) din Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniul proprietății și justiției, C.C.S.D. avea obligația

ca pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor să dispună trimiterea dosarului

către un evaluator care, în condițiile art. 3 lit. d) din aceeași lege, are

competență în evaluare pe piața proprietăților imobiliare, cunoaște, înțelege

și poate pune în aplicare în mod corect acele metode și tehnici recunoscute și

care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu

Standardele Internaționale de Evaluare. Prin urmare, au arătat recurentele, la

stabilirea despăgubirilor, Comisia Centrală trebuia să aibă în vedere raportul

de evaluare al imobilului întocmit de un astfel de evaluator. Chiar dacă s-a

stabilit un cuantum al despăgubirilor prin hotărârile judecătorești pronunțate

în contestația promovată, în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere timpul

îndelungat care s-a scurs de la data evaluării judiciare (făcută în anul 2004

și până în prezent), se impunea actualizarea valorii stabilite prin aplicarea

coeficienților actuali de stabilire a acesteia, cu păstrarea criteriilor pe

baza cărora s-a calculat la vremea respectivă această valoare.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului în raport cu

criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că

recursul este

nefundat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În litigiul

dedus judecății, reclamantele N.B. și N.J.W., în contradictoriu C.C.S.D.

București, au solicitat anularea deciziei nr. 7189 din 18 noiembrie 2009 emisă

de pârâtă privind acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr.

247/2005 și emiterea unui nou titlu pentru suma reprezentând valoarea

imobilului preluat de S.R. stabilită prin expertiză în conformitate cu

Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin Decizia nr.

7189 din 18 noiembrie 2009, a cărui anulare se solicită prin prezenta, Comisia

Centrală a stabilit valoarea despăgubirilor având în vedere titlul executoriu

în baza căruia urma a fi emis titlul de despăgubire, respectiv SC nr. 658 din 12

aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă și irevocabilă astfel

cum Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. nr. LII (52)

din 04 iunie 2007, pronunțată în interesul legii.

Potrivit

acestei decizii: „Prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din

Legea nr. 247/2005 privind procedura

administrativă pentru acordarea

despăgubirilor,

nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în

vigoare

a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005”.

Față de

conținutul dispozitivului citat, este fără dubiu că în contextul existenței

unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care instanțele

judecătorești au constatat dreptul notificatorilor la acordarea de despăgubiri,

stabilind și cuantumul acestora, nu se mai poate pune problema parcurgerii

tuturor etapelor procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 pentru că verificând legalitatea măsurilor

reparatorii prin echivalent sau valoarea acestora s-ar aduce atingere

principiului puterii lucrului judecat.

O altă abordare

nu poate fi acceptată față de caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în

interesul legii [(art. 329 alin. (3) C. proc. civ.)] și față de Decizia nr. 431

din 26 martie 2009 a Curții Constituționale, care fiind sesizată cu neconstituționalitatea

prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea dată

de Decizia nr. LII (52)/2007, a stabilit că aceste dispoziții sunt

constituționale, reținând totodată că „a recunoaște persoanelor beneficiare ale

unor sentințe judecătorești prin care se stabilește cuantumul măsurilor

reparatorii la care sunt îndreptățite, posibilitatea de reevaluare a

cuantumului despăgubirilor, ar însemna a recunoaște o cale de atac neprevăzută

de lege, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 129 din Constituție”.

Recursul în

interesul legii, soluționat prin Decizia nr. LII (52)/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secții unite, a fost promovat tocmai ca urmare a

existenței unei practici neunitare la nivelul instanțelor în privința aplicării

dispozițiilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, unele instanțe

apreciind că acestea sunt de imediată aplicare, deci chiar dacă raportul

juridic dintre părți s-a născut sub imperiul Legii nr. 10/2001 nemodificată,

iar alte instanțe apreciind că prevederile administrative prevăzute de art. 16

și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică dispozițiilor/deciziilor

emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ (25 iulie 2005), iar această

problemă de drept a fost tranșată în sensul dispozitivului citat mai înainte.

Pentru

limitarea efectelor celor două modalități de interpretare a dispozițiilor

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și în aplicarea Deciziei nr. LII (52)/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 140/22.02.2008), C.C.S.D. a

emis Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008, stabilind prin articol unic că:

„în situația în care cuantumul măsurilor

reparatorii prin echivalent,

prevăzut de Legea nr. 10/2001, a fost

stabilit printr-o hotărâre

judecătorească

rămasă definitivă și irevocabilă, titlul de despăgubire se va

emite în baza respectivei hotărâri în cuantumul

prevăzut de aceasta”.

În consecință,

în mod legal s-a emis în favoarea reclamantelor Decizia nr. 7189 din 18

noiembrie 2009 conținând titlul de despăgubire în cuantum de 860.350,27 lei

(Ron) reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în sentința civilă 658

din 12 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă și irevocabilă.

Așadar, refuzul

C.C.S.D. de a da curs opțiunii pentru o nouă evaluare după publicarea Deciziei

în interesul legii în discuție, nu este unul nejustificat, ci unul legal.

A admite că efectuarea

unei noi evaluări este posibilă chiar și după Decizia nr. LII (52), ar însemna

încălcarea puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 658din 12 aprilie 2005

pronunțată de Tribunalul Timiș, iar acest lucru nu poate fi acceptat.

Pentru trecerea

intervalului de timp scurs între momentul stabilirii despăgubirilor și data

executării sentinței sau a plății efective reclamantele au posibilitatea de a

apela la alte instituții juridice pentru acoperirea unui eventual prejudiciu.

Un astfel de prejudiciu nu poate fi acoperit însă prin obligarea C.C.S.D. să

întocmească un nou raport de evaluare și să emită o nouă deciziei reprezentând

titlu de despăgubiri, pentru considerentele deja arătate.

Văzând și

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de N.B. și N.J.W. împotriva sentinței nr. 405 din 28

septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 iunie 2011.