ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3216/2011

Asupra cererii de față; Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 595/59/2010, la data de 26 mai 2010, reclamantele N.B. și N.J.W., în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat de C.C.S.D. București, au solicitat anularea deciziei nr. 7189 din 18 noiembrie 2009 emisă de pârâtă privind acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, emiterea titlului de despăgubire pentru suma reprezentând valoarea reală a imobilului preluat de S.R. stabilită prin expertiză în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, cu cheltuieli de judecată. Pârâta C.C.S.D. București a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției lipsei procedurii prealabile și respingerea cererii ca tardiv introdusă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 405 din 20 septembrie 2010, a respins excepția lipsei procedurii prealabile. A respins acțiunea formulată de reclamantele N.B. și N.J.W. în contradictoriu cu S.R. reprezenta de C.C.S.D., având ca obiect anularea Deciziei nr. 7189 din 18 noiembrie 2009 emisă de C.C.S.D. și emiterea titlului de despăgubiri. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente: Cu privire la excepția „lipsei procedurii prealabile” invocată de către pârâtă, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată pentru motivul că în cauză nu era necesară formularea unei plângeri prealabile, reclamanții având posibilitatea de a se adresa direct instanței de judecată, în temeiul art. 19 alin. (2) și (3) din Titlul VII, Cap. 5 din Legea nr. 247/2005.

Curtea a mai apreciat că și în situația în care o astfel de cerință ar fi fost considerată necesară, având în vedere că decizia contestată a fost expediată prin poștă la domiciliul din Germania a reclamantei N.J., fără însă a se face dovada datei exacte a comunicării, în raport cu data la care reclamanta susține că ar fi luat la cunoștință despre conținutul plicului (22 aprilie 2010,) formularea plângerii din 21 mai 2010 apare ca fiind făcută în termen. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 7189 din 19 noiembrie 2009 s-a emis titlu de despăgubiri în favoarea reclamantelor, în cuantum de 860.350,27 lei. La calculul despăgubirilor, C.C.S.D.

a avut în vedere titlul executoriu în baza căruia urma a fi emis titlul de despăgubiri, respectiv SC nr. 658 din 12 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă prin D.C nr. 32 din 30 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, irevocabilă prin D.C nr. 1443 din 15 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin hotărârile judecătorești menționate s-a dispus anularea Dispoziției Primarului mun. Timișoara nr. 562 din 08 martie 2004 și obligarea autorităților pârâte la plata despăgubirilor de 62,28 euro/mp pentru cota nerestituită în natură de 4/6 din 4.827 m.p.

Curtea a constatat că pârâta a procedat astfel luând în considerare Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. LII (52) din 04 iunie 2007, pronunțată în recursul în interesul legii prin care au fost interpretate dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlu VII, Cap. 5 Legea nr. 247/2005 în sensul că procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În considerentele Deciziei nr. LII (52) din 04 iunie 2007, Înalta Curte a arătat că deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

A reținut prima instanță că implicațiile acestei decizii în interesul legii constau în faptul că evaluările în situația deciziilor contestate în baza Legii nr. 10/2001 s-au realizat în continuare prin administrarea probelor în fața instanțelor de judecată, iar nu prin procedurile administrative instituite de dispozițiile din Titlu VII, Cap. 5 Legea nr. 247/2005, Comisiei Centrale rămânându-i doar sarcina de a emite titlurile de despăgubiri fără posibilitatea unei noi proceduri de evaluare. Curtea a stabilit că, în speță, litigiul soluționat irevocabil a vizat o dispoziție emisă anterior Legii nr. 247/2005, respectiv Dispoziția Primarului mun.

Timișoara nr. 562 din 08 martie 2004, atacată în instanță la data de 14 aprilie 2004, anterior apariției legii menționate și prin urmare devine incidență interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. LII (52) din 04 iunie 2007, în sensul inaplicabilității procedurii de evaluare administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 247/2005. Or, a reținut instanța existând o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor tocmai în urma administrării probei cu expertiza contabilă, pârâta nu mai avea posibilitatea folosirii altor criterii de cuantificare a despăgubirilor întrucât ar fi adus atingere autorității lucrului judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească menționată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele, criticând-o ca nelegală și netemeinică și invocând dispozițiile 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurentele au susținut, în esență, că potrivit art. 16 alin. (5), (6) și (7) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, C.C.S.D. avea obligația ca pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor să dispună trimiterea dosarului către un evaluator care, în condițiile art. 3 lit. d) din aceeași lege, are competență în evaluare pe piața proprietăților imobiliare, cunoaște, înțelege și poate pune în aplicare în mod corect acele metode și tehnici recunoscute și care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin urmare, au arătat recurentele, la stabilirea despăgubirilor, Comisia Centrală trebuia să aibă în vedere raportul de evaluare al imobilului întocmit de un astfel de evaluator. Chiar dacă s-a stabilit un cuantum al despăgubirilor prin hotărârile judecătorești pronunțate în contestația promovată, în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere timpul îndelungat care s-a scurs de la data evaluării judiciare (făcută în anul 2004 și până în prezent), se impunea actualizarea valorii stabilite prin aplicarea coeficienților actuali de stabilire a acesteia, cu păstrarea criteriilor pe baza cărora s-a calculat la vremea respectivă această valoare. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefundat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În litigiul dedus judecății, reclamantele N.B. și N.J.W., în contradictoriu C.C.S.D. București, au solicitat anularea deciziei nr. 7189 din 18 noiembrie 2009 emisă de pârâtă privind acordarea de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și emiterea unui nou titlu pentru suma reprezentând valoarea imobilului preluat de S.R. stabilită prin expertiză în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare. Prin Decizia nr. 7189 din 18 noiembrie 2009, a cărui anulare se solicită prin prezenta, Comisia Centrală a stabilit valoarea despăgubirilor având în vedere titlul executoriu în baza căruia urma a fi emis titlul de despăgubire, respectiv SC nr. 658 din 12 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă și irevocabilă astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. nr. LII (52) din 04 iunie 2007, pronunțată în interesul legii.

Potrivit acestei decizii: „Prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”. Față de conținutul dispozitivului citat, este fără dubiu că în contextul existenței unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care instanțele judecătorești au constatat dreptul notificatorilor la acordarea de despăgubiri, stabilind și cuantumul acestora, nu se mai poate pune problema parcurgerii tuturor etapelor procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru că verificând legalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sau valoarea acestora s-ar aduce atingere principiului puterii lucrului judecat.

O altă abordare nu poate fi acceptată față de caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în interesul legii [(art. 329 alin. (3) C. proc. civ.)] și față de Decizia nr. 431 din 26 martie 2009 a Curții Constituționale, care fiind sesizată cu neconstituționalitatea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea dată de Decizia nr. LII (52)/2007, a stabilit că aceste dispoziții sunt constituționale, reținând totodată că „a recunoaște persoanelor beneficiare ale unor sentințe judecătorești prin care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățite, posibilitatea de reevaluare a cuantumului despăgubirilor, ar însemna a recunoaște o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 129 din Constituție”.

Recursul în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. LII (52)/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, a fost promovat tocmai ca urmare a existenței unei practici neunitare la nivelul instanțelor în privința aplicării dispozițiilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, unele instanțe apreciind că acestea sunt de imediată aplicare, deci chiar dacă raportul juridic dintre părți s-a născut sub imperiul Legii nr. 10/2001 nemodificată, iar alte instanțe apreciind că prevederile administrative prevăzute de art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică dispozițiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ (25 iulie 2005), iar această problemă de drept a fost tranșată în sensul dispozitivului citat mai înainte.

Pentru limitarea efectelor celor două modalități de interpretare a dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și în aplicarea Deciziei nr. LII (52)/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 140/22.02.2008), C.C.S.D. a emis Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008, stabilind prin articol unic că: „în situația în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzut de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri în cuantumul prevăzut de aceasta”. În consecință, în mod legal s-a emis în favoarea reclamantelor Decizia nr. 7189 din 18 noiembrie 2009 conținând titlul de despăgubire în cuantum de 860.350,27 lei (Ron) reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în sentința civilă 658 din 12 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă și irevocabilă.

Așadar, refuzul C.C.S.D. de a da curs opțiunii pentru o nouă evaluare după publicarea Deciziei în interesul legii în discuție, nu este unul nejustificat, ci unul legal. A admite că efectuarea unei noi evaluări este posibilă chiar și după Decizia nr. LII (52), ar însemna încălcarea puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 658din 12 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, iar acest lucru nu poate fi acceptat. Pentru trecerea intervalului de timp scurs între momentul stabilirii despăgubirilor și data executării sentinței sau a plății efective reclamantele au posibilitatea de a apela la alte instituții juridice pentru acoperirea unui eventual prejudiciu. Un astfel de prejudiciu nu poate fi acoperit însă prin obligarea C.C.S.D.

să întocmească un nou raport de evaluare și să emită o nouă deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, pentru considerentele deja arătate. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.B. și N.J.W. împotriva sentinței nr. 405 din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2011.