ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 930/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual în care a fost invocată excepția de nelegalitate Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul Cabinetul de Insolvență A.N. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Administrația Finanțelor Publice Oradea, a solicitat anularea Deciziei nr. 40 din data de 14 aprilie 2008 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. Prin încheierea pronunțată la data de 13 mai 2009 în Dosarul nr. 2215/111/2008 Tribunalul Bihor a sesizat Curtea de Apel Oradea cu excepția de nelegalitate a art. 1 din Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 2371/2007 invocată de reclamantul Cabinet de Insolvență A.N.

în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice, suspendând judecata cauzei. 2. Hotărârea Curții de Apel Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 188/CA/2009-PI din 19 octombrie 2009, a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, a respins și excepția de nelegalitate a art. 1 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 2371/2007 - declarația 200 și declarația 250, invocată de reclamantul A.N. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele: Reclamantul a arătat, în motivarea excepției de nelegalitate că art. 1 al Ordinului Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 2371/2007, declarația 200 și declarația 250, este nelegal raportat la Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1346/2006, Anexa 3, Capitolul I, pct. 1.1. - 4.2, art. 72 alin. (1) lit. e) și art. 73 din O.U.G. nr. 92/2003, art. 5 și 7 din O.U.G. nr. 86/2006 deoarece în cele două declarații nu se prevede codul de identificare fiscală a contribuabilului persoană fizică autorizată să desfășoare activități independente sau profesii libere, normă imperativă prevăzută în actele normative invocate, iar pe cale de consecință era firesc ca și actele emise de creditorul fiscal să respecte aceste cerințe (denumire contribuabil, CIF contribuabil).

Instanța a reținut, în ceea ce privește inadmisibilitatea excepției de nelegalitate aceasta este nefondată. Curtea de apel a motivat că, în virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul producerii de efecte, iar nu în sensul înlăturării efectelor sale, și actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea contenciosului administrativ.

Cu privire la excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 2371/2007, declarația 200 (privind veniturile realizate) și declarația 250 (decizie de impunere anuală) a reținut că din toate reglementările invocate reiese că persoanele fizice care desfășoară în mod independent activități economice autorizate sau exercită profesii libere vor folosi codul numeric personal ca și cod de identificare fiscală în domeniul impozitului pe venit datorat pentru veniturile proprii, astfel că actul administrativ atacat este legal din perspectiva examinată. 3. Recursul declarat de autorul excepției de nelegalitate Împotriva sentinței Curții de apel a declarat recurs A.N., fără a-l motiva în drept și fără a sistematiza criticile formulate în motive de recurs.

Dintre aspectele semnalate de recurent în memoriul de recurs pot fi decelate următoarele motive: 3.1. Instanța nu a observat că dispozițiile art. 72 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 nu este incident în cauză. 3.2. A fost ignorat spiritul reglementării cuprinse în art. 72 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 și pct. 4.1 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1346/2006 din care rezultă că titularul obligației de plată a impozitului pe venit este cabinetul, iar nu persoana fizică. 3.3. S-au interpretat eronat dispozițiile O.U.G. nr. 86/2006 cât și cele cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 44/2008 cu consecința neînțelegerii distincției dintre patrimoniul persoanei fizice autorizate și patrimoniul persoanei fizice.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate dar și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. 1. Analiza motivelor de recurs Obiectul excepției de nelegalitate ridicate de recurentul reclamant A.N. vizează dispozițiile art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 2371/2007, pentru aprobarea modelului și conținutului unor formulare prevăzute la Titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Textul atacat cu excepția de nelegalitate are următorul cuprins: "(1) Se aprobă modelul și conținutul următoarelor formulare, prevăzute în anexa nr. 1*): a) 200 "Declarație privind veniturile realizate", cod 14.13 ianuarie 13; b) 201 "Declarație privind veniturile din străinătate", cod 14.13 ianuarie 13/7; c) 204 "Declarație anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică", cod 14.13 ianuarie 13/2i; d) 205 "Declarație informativă privind impozitul reținut pe veniturile cu regim de reținere la sursă, pe beneficiari de venit", cod 14.13 ianuarie 13/I; e) 230 "Cerere privind destinația sumei reprezentând până la 2% din impozitul anual și deducerea cheltuielilor efectuate pentru economisirea în sistem colectiv pentru domeniul locativ", cod 14.13 aprilie 13; f) 250 "Decizie de impunere anuală pentru veniturile realizate din România de persoanele fizice", cod 14.13 februarie 13/a; g) 251 "Decizie de impunere anuală pentru veniturile realizate din străinătate de persoanele fizice", cod 14.13 februarie 13/5a.

(2) Formularele prevăzute la alin. (1) lit. a) - e) se completează și se depun conform instrucțiunilor prevăzute în anexa nr. 2. (3) Formularele prevăzute la alin. (1) se utilizează pentru definitivarea impozitului anual aferent veniturilor realizate începând cu 1 ianuarie 2007". În concret, recurentul a criticat modelul și conținutul formularelor 200 (privind veniturile realizate) și 250 (privind decizia de impunere anuală) susținând că se află în contradicție cu dispoziții legale cu forță superioară, respectiv cu prevederile art. 72 alin. (1) lit. e) și art. 73 din O.U.G. nr. 92/2003 și cu art. 5 și 7 din O.U.G. nr. 86/2006. De asemenea, recurentul a susținut că formularele contravin O.M.F.

nr. 1346/2006. Nemulțumirea recurentului vizează faptul că aceste formulare nu prevăd codul de identificare fiscală a contribuabilului persoană fizică autorizată să desfășoare activități independente sau profesii libere, ci doar codul numeric personal al persoanei fizice. Curtea de apel a analizat judicios criticile de nelegalitate formulate de recurent, conchizând în sensul că actul administrativ se referă doar la persoanele fizice, întrucât contribuabil în sensul Titlului III al Legii nr. 571/2003 poate fi doar o persoană fizică, ceea ce explică de ce în formularele în discuție s-a trecut, ca și cod de identificare al contribuabilului, codul numeric personal. Analizând punctual motivele de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1.1.

Dispozițiile art. 72 alin. (1) lit. b), fostul art. 69 alin. (1) lit. b), din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitoare la obligația de înregistrare fiscală a persoanelor fizice, sunt relevante în cauză în contextul în care recurentul însuși a invocat prevederile Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1346/2006, iar dispozițiile cuprinse în pct. 5.1. din Procedura de atribuire a codului de înregistrare fiscală pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii libere aprobat prin acest ordin, trimit la acestea. Astfel, din pct. 5.1. al procedurii indicate rezultă că: "Pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale potrivit reglementărilor în domeniul impozitului pe venit datorat pentru veniturile proprii, codul de identificare fiscală utilizat de persoanele fizice este codul numeric personal, potrivit art. 69 alin. (1) lit. b) din O.G.

nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare". 1.2. Textele legale invocate de recurent: art. 72 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 și pct. 4.1. din Procedura sus-menționată aprobată prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1346/2006 nu conduc la o altă concluzie, ci stabilesc univoc că pentru persoanele care desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii libere, codul de identificare fiscală va fi codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Or acest cod, în domeniul impozitului pe venit este codul numeric personal, iar "spiritul reglementării" invocat de recurent este în acest sens.

1.3. Curtea de apel a interpretat corect dispozițiile invocate în cuprinsul acestui motiv de recurs, respectiv ale art. 5 și 7 din O.U.G. nr. 86/2006 și ale art. 2 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 44/2008, texte care reglementează ordinea în care pot fi urmărite bunurile, pentru acoperirea unor creanțe născute din activitatea profesională a practicianului în insolvență. Faptul că sunt supuse urmăririi cu prioritate bunurile aflate în patrimoniul de afectațiune și doar în măsura în care nu sunt suficiente pot fi urmărite bunurile aflate în proprietatea practicianului în insolvență, nu conduce la concluzia că actul administrativ examinat ar fi nelegal pentru că ipoteza confuziunii celor două patrimonii sugerată de recurent nu este reală.

În esență, Înalta Curte reține că ordinul atacat cu excepție de nelegalitate, emis în executarea Titlului III - Impozitul pe venit, al Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal conține dispoziții conforme cu prevederile art. 39 raportat la art. 41 lit. a) din lege, potrivit cărora plata impozitului pe veniturile din activități independente se datorează de contribuabili - persoane fizice, așa încât este respectat principiul ierarhiei actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4. alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din această decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc.

civ., raportat la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A.N. împotriva Sentinței nr. 188/CA/2009 PI din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.