ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 930/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

excepția de nelegalitate

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bihor, reclamantul Cabinetul de Insolvență A.N. în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor și Administrația Finanțelor Publice Oradea, a solicitat anularea

Deciziei nr. 40 din data de 14 aprilie 2008 emisă de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bihor.

Prin încheierea

pronunțată la data de 13 mai 2009 în Dosarul nr. 2215/111/2008 Tribunalul Bihor

a sesizat Curtea de Apel Oradea cu excepția de nelegalitate a art. 1 din

Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 2371/2007 invocată de

reclamantul Cabinet de Insolvență A.N. în contradictoriu cu pârâții Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor, Agenția Națională de Administrare Fiscală

și Ministerul Finanțelor Publice, suspendând judecata cauzei.

de Apel

Învestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 188/CA/2009-PI din 19

octombrie 2009, a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate,

a respins și excepția de nelegalitate a art. 1 din Ordinul Ministerului

Finanțelor nr. 2371/2007 - declarația 200 și declarația 250, invocată de

reclamantul A.N. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bihor, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței,

următoarele:

Reclamantul a arătat,

în motivarea excepției de nelegalitate că art. 1 al Ordinului Ministerului

Economiei și Finanțelor nr. 2371/2007, declarația 200 și declarația 250, este

nelegal raportat la Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1346/2006,

Anexa 3, Capitolul I, pct. 1.1. - 4.2, art. 72 alin. (1) lit. e) și art. 73 din

O.U.G. nr. 92/2003, art. 5 și 7 din O.U.G. nr. 86/2006 deoarece în cele două

declarații nu se prevede codul de identificare fiscală a contribuabilului

persoană fizică autorizată să desfășoare activități independente sau profesii

libere, normă imperativă prevăzută în actele normative invocate, iar pe cale de

consecință era firesc ca și actele emise de creditorul fiscal să respecte

aceste cerințe (denumire contribuabil, CIF contribuabil).

Instanța a reținut,

în ceea ce privește inadmisibilitatea excepției de nelegalitate aceasta este

nefondată.

Curtea de apel a

motivat că, în virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se

interpretează în sensul producerii de efecte, iar nu în sensul înlăturării

efectelor sale, și actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse

controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate prevăzute de

art. 4 din Legea contenciosului administrativ.

Cu privire la

excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 1 din Ordinul Ministrului

Economiei și Finanțelor nr. 2371/2007, declarația 200 (privind veniturile

realizate) și declarația 250 (decizie de impunere anuală) a reținut că din

toate reglementările invocate reiese că persoanele fizice care desfășoară în

mod independent activități economice autorizate sau exercită profesii libere

vor folosi codul numeric personal ca și cod de identificare fiscală în domeniul

impozitului pe venit datorat pentru veniturile proprii, astfel că actul

administrativ atacat este legal din perspectiva examinată.

de autorul excepției de nelegalitate

Împotriva sentinței

Curții de apel a declarat recurs A.N., fără a-l motiva în drept și fără a

sistematiza criticile formulate în motive de recurs.

Dintre aspectele

semnalate de recurent în memoriul de recurs pot fi decelate următoarele motive:

3.1. Instanța nu a

observat că dispozițiile art. 72 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 nu este

incident în cauză.

3.2. A fost ignorat

spiritul reglementării cuprinse în art. 72 alin. (1) lit. e) din O.G. nr.

92/2003 și pct. 4.1 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1346/2006

din care rezultă că titularul obligației de plată a impozitului pe venit este

cabinetul, iar nu persoana fizică.

3.3. S-au interpretat

eronat dispozițiile O.U.G. nr. 86/2006 cât și cele cuprinse în art. 2 alin. (1)

lit. j) din O.U.G. nr. 44/2008 cu consecința neînțelegerii distincției dintre

patrimoniul persoanei fizice autorizate și patrimoniul persoanei fizice.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate dar și sub toate aspectele, în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

de recurs

Obiectul excepției de

nelegalitate ridicate de recurentul reclamant A.N. vizează dispozițiile art. 1

din Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 2371/2007, pentru aprobarea

modelului și conținutului unor formulare prevăzute la Titlul III din Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Textul atacat cu

excepția de nelegalitate are următorul cuprins:

"(1) Se aprobă

modelul și conținutul următoarelor formulare, prevăzute în anexa nr. 1*):

a) 200

"Declarație privind veniturile realizate", cod 14.13 ianuarie 13;

b) 201

"Declarație privind veniturile din străinătate", cod 14.13 ianuarie

13/7;

c) 204 "Declarație

anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică", cod 14.13

ianuarie 13/2i;

d) 205

"Declarație informativă privind impozitul reținut pe veniturile cu regim

de reținere la sursă, pe beneficiari de venit", cod 14.13 ianuarie 13/I;

e) 230 "Cerere

privind destinația sumei reprezentând până la 2% din impozitul anual și

deducerea cheltuielilor efectuate pentru economisirea în sistem colectiv pentru

domeniul locativ", cod 14.13 aprilie 13;

f) 250 "Decizie

de impunere anuală pentru veniturile realizate din România de persoanele

fizice", cod 14.13 februarie 13/a;

g) 251 "Decizie

de impunere anuală pentru veniturile realizate din străinătate de persoanele

fizice", cod 14.13 februarie 13/5a.

(2) Formularele

prevăzute la alin. (1) lit. a) - e) se completează și se depun conform

instrucțiunilor prevăzute în anexa nr. 2.

(3) Formularele

prevăzute la alin. (1) se utilizează pentru definitivarea impozitului anual

aferent veniturilor realizate începând cu 1 ianuarie 2007".

În concret,

recurentul a criticat modelul și conținutul formularelor 200 (privind

veniturile realizate) și 250 (privind decizia de impunere anuală) susținând că

se află în contradicție cu dispoziții legale cu forță superioară, respectiv cu

prevederile art. 72 alin. (1) lit. e) și art. 73 din O.U.G. nr. 92/2003 și cu

art. 5 și 7 din O.U.G. nr. 86/2006.

De asemenea,

recurentul a susținut că formularele contravin O.M.F. nr. 1346/2006.

Nemulțumirea

recurentului vizează faptul că aceste formulare nu prevăd codul de identificare

fiscală a contribuabilului persoană fizică autorizată să desfășoare activități

independente sau profesii libere, ci doar codul numeric personal al persoanei

fizice.

Curtea de apel a

analizat judicios criticile de nelegalitate formulate de recurent, conchizând

în sensul că actul administrativ se referă doar la persoanele fizice, întrucât

contribuabil în sensul Titlului III al Legii nr. 571/2003 poate fi doar o

persoană fizică, ceea ce explică de ce în formularele în discuție s-a trecut,

ca și cod de identificare al contribuabilului, codul numeric personal.

Analizând punctual

motivele de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Dispozițiile

art. 72 alin. (1) lit. b), fostul art. 69 alin. (1) lit. b), din O.G. nr.

92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitoare la obligația de

înregistrare fiscală a persoanelor fizice, sunt relevante în cauză în contextul

în care recurentul însuși a invocat prevederile Ordinul Ministerului Finanțelor

Publice nr. 1346/2006, iar dispozițiile cuprinse în pct. 5.1. din Procedura de

atribuire a codului de înregistrare fiscală pentru persoanele fizice care

desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii libere

aprobat prin acest ordin, trimit la acestea.

Astfel, din pct. 5.1.

al procedurii indicate rezultă că:

"Pentru

îndeplinirea obligațiilor fiscale potrivit reglementărilor în domeniul

impozitului pe venit datorat pentru veniturile proprii, codul de identificare

fiscală utilizat de persoanele fizice este codul numeric personal, potrivit

art. 69 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și

completările ulterioare".

1.2. Textele legale

invocate de recurent: art. 72 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 și pct.

4.1. din Procedura sus-menționată aprobată prin Ordinul Ministerului Finanțelor

Publice nr. 1346/2006 nu conduc la o altă concluzie, ci stabilesc univoc că

pentru persoanele care desfășoară activități economice în mod independent sau

exercită profesii libere, codul de identificare fiscală va fi codul de

înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent din subordinea

Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Or acest cod, în

domeniul impozitului pe venit este codul numeric personal, iar "spiritul

reglementării" invocat de recurent este în acest sens.

1.3. Curtea de apel a

interpretat corect dispozițiile invocate în cuprinsul acestui motiv de recurs,

respectiv ale art. 5 și 7 din O.U.G. nr. 86/2006 și ale art. 2 alin. (1) lit.

j) din O.U.G. nr. 44/2008, texte care reglementează ordinea în care pot fi

urmărite bunurile, pentru acoperirea unor creanțe născute din activitatea

profesională a practicianului în insolvență. Faptul că sunt supuse urmăririi cu

prioritate bunurile aflate în patrimoniul de afectațiune și doar în măsura în

care nu sunt suficiente pot fi urmărite bunurile aflate în proprietatea

practicianului în insolvență, nu conduce la concluzia că actul administrativ

examinat ar fi nelegal pentru că ipoteza confuziunii celor două patrimonii

sugerată de recurent nu este reală.

În esență, Înalta

Curte reține că ordinul atacat cu excepție de nelegalitate, emis în executarea

Titlului III - Impozitul pe venit, al Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal

conține dispoziții conforme cu prevederile art. 39 raportat la art. 41 lit. a)

din lege, potrivit cărora plata impozitului pe veniturile din activități

independente se datorează de contribuabili - persoane fizice, așa încât este

respectat principiul ierarhiei actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5)

din Constituție și art. 4. alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

soluției adoptate

Pentru considerentele

expuse la pct. II.1. din această decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3)

C. proc. civ., raportat la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va

respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul A.N. împotriva Sentinței nr. 188/CA/2009 PI din 19

octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.