ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1012/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1012/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunal Argeș la data de 9 septembrie 2010 reclamantul

A.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., a solicitat

obligarea acestuia la plata unor despăgubiri morale și/sau materiale în cuantum

de 5000 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin condamnarea cu

caracter politic, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept s-au invocat dispozițiile art.

1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că tatăl său, A.V., a fost arestat în baza mandatului de arestare nr. 450

și încarcerat la Penitenciarul Pitești, în perioada 24 mai 1952 - 1 noiembrie

1952, pentru o faptă care, în accepțiunea eronată a organelor de stat de la

vremea respectivă s-ar fi încadrat juridic la infracțiunea de delapidare,

respectiv art. 215 C. pen. actual.

Reclamantul a arătat că motivul real

al încarcerării tatălui său a fost acela că era considerat chiabur.

La data de 21 octombrie 2010, pârâtul

Statul român prin M.F.P. a formulat întimpinare și a invocat excepția de

neconstituționalitate față de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, arătând că textul legii a fost adoptat cu încălcarea art. 138 alin.

(5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (2) și art. 16 din Constituție.

În motivarea excepției de

neconstituționalitate s-a arătat că expunerea de motive, care a însoțit

proiectul de lege nu a fost însoțită de fișa financiară a actului normativ,

astfel cum impuneau dispozițiile art. 15 lit. a)-d) din Legea nr. 500/2002 și

că reglementarea criticată instituie o discriminare, prin faptul că dă

posibilitatea acordării unor despăgubiri, în cuantumuri diferite.

Prin sentința nr. 2431 din 18

noiembrie.2010, Tribunalul Argeș a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale,

respingând și acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut următoarele:

Cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este nejustificată, prin prisma

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu modificările ulterioare, în

sensul că prevederea contestată a fost declarată neconstituțională prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În consecință, constatând

neîndeplinite cerințele legale, prin prisma admisibilității formulării cererii,

tribunalul, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a respins

cererea de trimitere a excepției spre soluționare Curții Constituționale.

În legătura cu temeiul de drept al

cererii, tribunalul a reținut că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Deși suspendate, dispozițiile legale,

în baza cărora reclamantul poate solicita acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, tribunalul a soluționat cauza, prin

prisma domeniului de aplicare a legii speciale, respectiv Legea nr. 221/2009.

Astfel, reclamantul a invocat faptul

ca autorul său a fost condamnat pentru infracțiunea de delapidare, invocând

motive de ordin social - politic, arătând ca infracțiunea a fost constatată,

prin prisma împrejurării, că tatăl său era considerat chiabur și că în acea

perioada nu s-ar fi supus cerinței de a preda la stat cota de lapte impusă.

Tribunalul a considerat că nu mai este

îndreptățit să constate motivele pentru care s-a reținut în sarcina autorului

reclamantului săvârșirea infracțiunii, ci poate doar să constate dacă

încarcerarea și respectiv condamnarea acestuia se încadrează în dispozițiile art.

1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Este adevărat că, din procesul-verbal

din 24 mai 1952, ar rezulta faptul că bunica paternă a reclamantului, numita A.A.

a fost încadrată la categoria chiaburi, însă această împrejurare este lipsita

de relevanță, prin prisma dispozițiilor legale de mai sus. Astfel, din

conținutul biletului de liberare nr. 24/1952 (fila 7 dosar) rezultă ca autorul

reclamantului a fost condamnat și încarcerat pentru săvârșirea infracțiunii de

delapidare, prevăzută de art. 236 C. pen. (este vorba de Codul penal din 1936,

republicat în M. Of. Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările

ulterioare). Or, aceasta infracțiune nu se regăsește printre cele ce constituie

de drept condamnări cu caracter politic.

Pe de alta parte, tribunalul a reținut

că limitele învestirii sale sunt date de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, nu de dispozițiile art. 1 alin. (3) din același act

normativ.

De altfel, nici probele administrate

în cauză nu conduc spre concluzia, că fapta săvârșită de tatăl reclamantului ar

constitui condamnare cu caracter politic, în sensul celor prevăzute de

dispozițiile art. 1 alin. (3) din lege.

împotriva acestei sentințe reclamantul

a formulat recurs.

Curtea de Apel Pitești, în baza

dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 a calificat calea de atac

ca fiind apel, având în vedere că sentința instanței de fond a fost pronunțată

la data de 18 noiembrie 2010, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202

din 25 noiembrie 2010.

În motivarea apelului reclamantul a

arătat că motivul real al încarcerării tatălui reclamantului a fost acela că a

fost considerat chiabur și nu a avut posibilitatea să redea către stat cota de

alimente impusă.

Se menționează faptul că instanța de

fond a apreciat că infracțiunea de delapidare nu intră în categoria

delapidărilor cu caracter politic de drept, dintre cele menționate în art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, fără a avea în vedere că alin. (1) din art. 1 face

referire, în general, la condamnările cu caracter politic, situație în care nu

mai este nevoie de vreo calificare prealabilă din partea instanței.

Pe de altă parte se susține că rezultă

indubitabil raportul de cauzalitate dintre imposibilitatea supunerii tatălui

recurentului la cerințele exagerate a organelor fostului regim și încarcerarea

abuzivă a acestuia.

Referitor la declararea neconstitutionalitătii

art. 5 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 221/2009 s-a arătat că Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu poate cenzura prevederea

amintită din perspectiva lipsei resurselor bugetare, aceasta nu poate constitui

un argument pentru declararea neconstitutionalitătii acestor dispoziții legale.

S-a mai susținut că legile nu

retroactivează, ci produc efecte doar pentru viitor, potrivit dispozițiilor art.

147 alin. (4) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Constituția României, situație

în care apare ca nelegală aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

Dispozițiile art. 20 alin. (1) din

Constituția României, referitoare la drepturile și libertățile cetățenilor

trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.

Prin Decizia nr. 25/ A din 17

februarie 2011 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie

a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

prevăd că orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte

săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au

avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945, constituie condamnare cu caracter politic.

Din biletul de liberare nr. 24/1952

(fila 7 dosar fond), rezultă faptul că autorul reclamantului a fost condamnat

și încarcerat pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, infracțiune care nu

se regăsește printre cele care constituie de drept condamnări cu caracter

politic, prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Acest caracter politic nu a fost

dovedit nici printr-o hotărâre judecătorească constatatoare, potrivit

dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Nefiind vorba despre o infracțiune cu

caracter politic, celelalte critici invocate în motivele de apel nu au mai fost

analizat.

Împotriva acestei decizii reclamantul

a declarat recurs, Iară a structura criticile potrivit dispozițiilor art. 304 C.

proc. civ.

Dezvoltarea criticilor permite

încadrarea lor în conținutul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul susține, reluând

criticile formulate în apel, că tatăl său a fost arestat în baza mandatului de

arestare nr. 450 și încarcerat la Penitenciarul Pitești în perioada 24 mai 1952

- 1 noiembrie 1952 pentru o faptă care, în accepțiunea eronată a organelor de

stat de la vremea respectivă, s-ar fi încadrat la infracțiunea de delapidare,

motivul real al încarcerării fiind că antecesorul reclamantului era considerat chiabur.

În perioada respectivă tatăl reclamantului nu a avut posibilitatea să predea

statului cota de alimente impusă.

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

menționează expres infracțiunile cu caracter politic, calificate astfel de

drept condamnări politice, ceea ce înseamnă că instanței nu-i mai revine vreo

obligație de verificare a acestui aspect. Art. 1 alin. (1) din lege se referă

la toate condamnările penale pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, iar din starea de fapt rezultă un raport de cauzalitate între

imposibilitatea supunerii antecesorului său la cerințele fostului regim.

Antecesorul reclamantului nu a

beneficiat de un proces echitabil.

Cât privește Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale arată că nu este aplicabilă în speță,

acțiunea fiind înregistrată la data de 9 septembrie 2010, această decizie

putând produce efecte numai pentru viitor.

Potrivit art. 20 alin. (1) din

Constituția României dispozițiile constituționale privind drepturile și

libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate

la care România este parte. Deci Curtea Constituțională, declarând neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) teza I din Lege nr. 221/2009, nu a ținut cont de dispozițiile art.

20 alin. (1) din Constituția României.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009

constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după

această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat

la 6 martie 1945.

Constituie de drept condamnări cu

caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 185-187,

190, 191, 1931, 1941 - 1944, 196, 197, 207-209, 2091 -2096, 210-218, 2181,

219-222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258-261, 267, 2687,

2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 ultimul alineat, art. 325-329, 349,

350 și 5786 C. pen. din 1936, republicat în M. Of. Partea I, nr. 48 din 2

februarie 1948 cu modificările și completările ulterioare.

Alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009-prevede

că mai constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și

completările ulterioare.

Astfel, raportând dispozițiile legale

sus evocate la situația de fapt conturată în cauză prin probele administrate,

la faptul că antecesorul reclamantului a fost condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii de delapidare, așa cum rezultă din biletul de liberare nr. 24/1952

(fila 7 dosar fond), rezultă că acesta fiind condamnat și încarcerat pentru

săvârșirea infracțiunii de delapidare și aceasta neregăsindu-se printre cele

care constituie de drept condamnări cu caracter politic, nu are caracter

politic și, pe cale de consecință, nu se circumscrie dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 221/2009.

De altfel, atât instanța de fond cât

și cea de apel a tăcut o legală interpretare a stării de fapt și de drept.

Din perspectiva celor expuse nu sunt

fondate criticile recurentului cu atât mai mult cu cât prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 a fost declarată neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și, ca atare, acestea

nu mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Această problemă de drept a fost corect

dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune deci că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului

citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fî tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că

există însă un drept definitiv câștigat, reclamant nu era titularul unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul A.T. împotriva Deciziei nr. 25/ A din 17 februarie 2011 a Curții

de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 februarie 2012.