ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 822/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 822/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin decizia civilă nr. 57/A pronunțată

la 21 ianuarie 2011 de Curtea de apel Cluj – secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a admis în parte apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

civile nr. 476 din 21 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în

parte în sensul că a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtului să achite

fiecăruia dintre reclamanții M.G., M.I. și M.A., echivalentul în lei la data

plății, a sumei de câte 40.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, fiind menținută dispoziția sentinței privind

obligarea pârâtului să plătească în favoarea reclamantului M.G. cheltuieli de

judecată în sumă de 800 lei.

Prin sentința civilă nr. 476 din 21

mai 2010 a Tribunalului Cluj s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanți și

a fost obligat pârâtul să achite în favoarea fiecărui reclamant echivalentul în

lei la data plății a sumei de 40.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare. A fost obligat pârâtul să plătească

în favoarea reclamantului M.G. cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut următoarele;

Prin sentința penală nr. 934 din 16

noiembrie 1951, pronunțată în dosarul nr. 747/1951 a Tribunalului Militar Cluj,

secția a II-a, defunctul M.G. a fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională

pentru delictul de instigare publică, în temeiul art. 327 alin. (3) C. pen. Din

Biletul de liberare rezultă că M.G. a executat pedeapsa de 7 ani închisoare la Penitenciarul Târgu Ocna, în perioada 26 iunie 1951-23 iunie 1958. Din adeverința eliberată

de Sfatul Popular al com. Bonțida din 21 iulie 1965 instanța a reținut că sub nr.

23 din 21 iulie 1965 s-a înregistrat decesul lui M.G. în vârstă de 55 ani, iar

cauza decesului s-a reținut a fi tuberculoza pulmonară.

În conformitate cu dispozițiile art.

1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea dispusă prin sentința

penală examinată constituie de drept condamnare cu caracter politic. Astfel, în

temeiul art. 5 alin. (1) din actul normativ arătat, reclamanții, în calitate de

descendenți de gradul I după defunctul M.G., sunt îndreptățiți la acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de către

antecesorul lor.

Declarațiile martorilor audiați au

confirmat susținerile reclamanților în sensul că antecesorul lor s-a îmbolnăvit

de tuberculoză pulmonară datorită condițiilor de detenție și din cauza acestei

boli a și decedat la vârsta de 55 ani.

Ansamblul probelor administrate și

criteriile de apreciere examinate, ținând cont și de importanța valorilor

morale lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării,

au permis instanței să evalueze despăgubirea care a compensat prejudiciul.

Astfel, Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirii solicitate la suma de

40.000 euro pentru fiecare reclamant, apreciind că daunele morale astfel

acordate conferă o satisfacție echitabilă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul, arătând că, în acordarea despăgubirilor instanța și-a

întemeiat hotărârea pe prezumții, supraevaluând prejudiciul și nu a ținut cont

de faptul că antecesorul reclamanților a beneficiat de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990.

Apelantul a invocat și dispozițiile

O.U.G. nr. 62/2010, care plafonează cuantumul despăgubirilor prevăzute de Legea

nr. 221/2009.

În mod greșit instanța a obligat

pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, deoarece M.F.P. nu are culpă

procesuală, acesta fiind obligat să stea în judecată în calitate de pârât, iar

răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin

textul legii de reparație.

Prin întâmpinarea formulată

reclamanții au solicitat respingerea apelului promovat de pârât, ca nefondat și

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, invocând totodată

excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010.

Analizând apelul, curtea a constatat

că acesta este fondat în parte, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din

Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Admiterea excepției de

neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au

fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa

intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca și

consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și

efectele judiciare.

Instanța de apel a reținut că, în

cauză reclamanții nu aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art.

1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Curtea a menținut obligația

stabilită prin hotărârea primei instanțe de obligare a pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată, reținând că există în mod mai mult decât evident o

culpă a legiuitorului care a bulversat sistemul judiciar prin edictarea unui

act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele

ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin

declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs reclamanții, care au indicat drept motiv de nelegalitate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia,

modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârât și

menținerea sentinței de fond.

Arată că instanța de apel nu a

respectat principiul egalității în drepturi aplicabil persoanelor aflate în

situații similare și principiul neretroactivității legii civile, care presupune

că decizia instanței de contencios constituțional nu se poate aplica cauzelor

aflate pe rol la data pronunțării acesteia. Judecătorul era obligat să verifice

data înregistrării cererii introductive de instanță, adică să constate că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată și să

constate că ar exista inegalitate între părțile care au obținut hotărâre

judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010 și celelalte, care din cauza

tergiversării judecării cauzei și-au pierdut această șansă.

Legea aflată în vigoare la fata

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot cursul

judecării procesului, fapt relevat și de jurisprudența C.E.D.O. – cauza Blecic

c/a Croația.

Principiul neretroactivității legii

civile noi este consacrat de art. 1 C. civ., precum și de art. 15 din Constituția

României. Efectele deciziei instanței de contencios constituțional nu pot viza

decât acțiunile ce urmează a fi înfăptuite în viitor, sens în care s-a pronunțat

și Curtea Constituțională prin decizia nr. 838/2009.

În continuarea motivelor de recurs

invocă jurisprudență europeană și diverse acte internaționale, de care instanța

trebuia să țină cont la pronunțarea deciziei atacate. Susține că tocmai statul

a determinat situația existentă, ceea ce determină pierderea bunului lor

(instanța de fond le-a recunoscut dreptul la despăgubiri, ceea ce echivalează

cu un drept de proprietate), este încălcat art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se

poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care

să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 și 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul lor de creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele

care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre

intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește

rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există

după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21

ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamanților și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel

cum susțin recurenții, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

În cauză, nu este

fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice

discriminarea.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie,

situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele

persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei

norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate

fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art.

1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează,

într-o

sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special,

pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în

cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art.

329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții M.G., M.I. și M.A. împotriva deciziei civile nr. 57/A din 21

ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj – secția civilă de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 februarie 2012.