ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 822/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 57/A pronunțată la 21 ianuarie 2011 de Curtea de apel Cluj – secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 476 din 21 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtului să achite fiecăruia dintre reclamanții M.G., M.I. și M.A., echivalentul în lei la data plății, a sumei de câte 40.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, fiind menținută dispoziția sentinței privind obligarea pârâtului să plătească în favoarea reclamantului M.G.

cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei. Prin sentința civilă nr. 476 din 21 mai 2010 a Tribunalului Cluj s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanți și a fost obligat pârâtul să achite în favoarea fiecărui reclamant echivalentul în lei la data plății a sumei de 40.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. A fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantului M.G. cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele; Prin sentința penală nr. 934 din 16 noiembrie 1951, pronunțată în dosarul nr. 747/1951 a Tribunalului Militar Cluj, secția a II-a, defunctul M.G. a fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională pentru delictul de instigare publică, în temeiul art. 327 alin. (3) C. pen.

Din Biletul de liberare rezultă că M.G. a executat pedeapsa de 7 ani închisoare la Penitenciarul Târgu Ocna, în perioada 26 iunie 1951-23 iunie 1958. Din adeverința eliberată de Sfatul Popular al com. Bonțida din 21 iulie 1965 instanța a reținut că sub nr. 23 din 21 iulie 1965 s-a înregistrat decesul lui M.G. în vârstă de 55 ani, iar cauza decesului s-a reținut a fi tuberculoza pulmonară. În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea dispusă prin sentința penală examinată constituie de drept condamnare cu caracter politic. Astfel, în temeiul art. 5 alin. (1) din actul normativ arătat, reclamanții, în calitate de descendenți de gradul I după defunctul M.G., sunt îndreptățiți la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de către antecesorul lor.

Declarațiile martorilor audiați au confirmat susținerile reclamanților în sensul că antecesorul lor s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară datorită condițiilor de detenție și din cauza acestei boli a și decedat la vârsta de 55 ani. Ansamblul probelor administrate și criteriile de apreciere examinate, ținând cont și de importanța valorilor morale lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, au permis instanței să evalueze despăgubirea care a compensat prejudiciul. Astfel, Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirii solicitate la suma de 40.000 euro pentru fiecare reclamant, apreciind că daunele morale astfel acordate conferă o satisfacție echitabilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, arătând că, în acordarea despăgubirilor instanța și-a întemeiat hotărârea pe prezumții, supraevaluând prejudiciul și nu a ținut cont de faptul că antecesorul reclamanților a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.

Apelantul a invocat și dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, care plafonează cuantumul despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009. În mod greșit instanța a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, deoarece M.F.P. nu are culpă procesuală, acesta fiind obligat să stea în judecată în calitate de pârât, iar răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparație. Prin întâmpinarea formulată reclamanții au solicitat respingerea apelului promovat de pârât, ca nefondat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, invocând totodată excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010. Analizând apelul, curtea a constatat că acesta este fondat în parte, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare. Instanța de apel a reținut că, în cauză reclamanții nu aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a menținut obligația stabilită prin hotărârea primei instanțe de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reținând că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamanții, care au indicat drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârât și menținerea sentinței de fond.

Arată că instanța de apel nu a respectat principiul egalității în drepturi aplicabil persoanelor aflate în situații similare și principiul neretroactivității legii civile, care presupune că decizia instanței de contencios constituțional nu se poate aplica cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia. Judecătorul era obligat să verifice data înregistrării cererii introductive de instanță, adică să constate că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată și să constate că ar exista inegalitate între părțile care au obținut hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010 și celelalte, care din cauza tergiversării judecării cauzei și-au pierdut această șansă.

Legea aflată în vigoare la fata formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot cursul judecării procesului, fapt relevat și de jurisprudența C.E.D.O. – cauza Blecic c/a Croația. Principiul neretroactivității legii civile noi este consacrat de art. 1 C. civ., precum și de art. 15 din Constituția României. Efectele deciziei instanței de contencios constituțional nu pot viza decât acțiunile ce urmează a fi înfăptuite în viitor, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 838/2009. În continuarea motivelor de recurs invocă jurisprudență europeană și diverse acte internaționale, de care instanța trebuia să țină cont la pronunțarea deciziei atacate. Susține că tocmai statul a determinat situația existentă, ceea ce determină pierderea bunului lor (instanța de fond le-a recunoscut dreptul la despăgubiri, ceea ce echivalează cu un drept de proprietate), este încălcat art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 și 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul lor de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanților și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin recurenții, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții M.G., M.I. și M.A. împotriva deciziei civile nr. 57/A din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj – secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.