ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4398/2011

Asupra contestației în anulare,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a

constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 232 din 29 aprilie

2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a

admis în parte acțiunea, a anulat decizia de impunere nr. 840 din 12 decembrie

2008 și decizia nr. 1000/69 din 13 martie 2009 în privința sumei de

5.147.376,91 lei, respingând cererile de anulare a acestor acte administrative

în privința sumei de 78.702,09 lei, de anulare a raportului de inspecție

fiscală nr. 815 din 9 decembrie 2008 și de acordare a dobânzilor prevăzute de

Codul de procedură fiscală, obligând pârâtele să plătească reclamantei

cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei.

In ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice a

municipiului Timișoara, prima instanță a apreciat că aceasta este nefondată, cu

motivarea că, legitimarea procesuală a acestei pârâte nu este determinată de

cererea de anulare a deciziei nr. 1000/69 din 13 martie 2009, ci de cererea de

anulare a celorlalte două acte administrative pentru care este autoritate

emitentă și anume, decizia de impunere nr. 840 din 12 decembrie 2008 și

raportul de inspecție fiscală nr. 815 din 9 decembrie 2008.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

apreciat că, deși achizițiile de terenuri și de clădiri sunt operațiuni scutite

de taxă, fără drept de deducere, potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit.

f) C. fisc., în alin. (3) al aceluiași text de lege se prevede că, orice

persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor respective, iar

conform normelor metodologice cuprinse la pct. 38 alin. (2)-(6) și pct. 39 din

H.G. nr. 44/2004, opțiunea de taxare se va notifica organelor fiscale

competente pe formularul reglementat de norme și se va exercita de la data

înscrisă în notificare.

Curtea de apel a apreciat că este

cunoscută destinația imobilelor achiziționate de reclamantă, iar exercitarea

dreptului de deducere a TVA

aferentă nu

este condiționată de realizarea de venituri, în sensul desfășurării de

activități

trecute, prezente sau viitoare, prin realizarea unui plafon al cifrei de

afaceri, fiind doar necesar ca veniturile să reprezinte operațiuni taxabile, în

sensul că operațiunile realizate de agentul economic solicitant al rambursării

să nu fie scutite de taxă, fără drept de deducere.

In ceea ce privește

cererea de anulare a raportului de inspecție fiscală nr.

815 din 9 decembrie 2008, instanța de

fond a reținut că acest act nu cuprinde decât constatările organelor de

inspecție fiscală, fără a avea caracterul unui titlu de creanță în sensul

dispozițiilor art. 110 C. proc. fisc.

Referitor la cererea de acordare a

dobânzilor solicitate de reclamantă, prima instanță a constatat că trebuie

urmată procedura prevăzută de art. 117 alin. (2) C. proc. fisc., prin

formularea unei cereri pe cale separată adresată direct organelor fiscale.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat recurs pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Timiș și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Timișoara, solicitând

modificarea în parte a hotărârii atacate.

Recurentele au

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, susținând că hotărârea instanței de

fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind lipsită de

temei legal.

Prin Decizia nr. 1575 din 16 martie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, au fost admise recursurile, a fost modificată sentința în sensul că a

fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de recurs a reținut, în esență,

că

potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003,

achizițiile de

terenuri cu clădiri sunt operațiuni scutite de taxă, fără

drept de deducere, dar potrivit alin. (3) din același text de lege, orice

persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor respective, în

condițiile stabilite prin norme.

S-a mai arătat în considerentele

deciziei atacate că, în mod greșit și fără temei legal, instanța de fond a

apreciat că notificarea depusă ulterior operațiunilor de achiziție trebuia

avută în vedere de organele fiscale pentru recunoașterea dreptului intimatei -

reclamante la rambursarea TVA aferentă operațiunilor respective, concluzia

instanței de fond fiind în contradicție cu dispozițiile art. 145 alin. (1) din

Legea nr. 571/2003, care prevăd că, dreptul de deducere ia naștere la momentul

exigibilității taxei.

Instanța de recurs a constatat că

acțiunea formulată de intimata-reclamantă a fost de asemenea greșit admisă în

raport de situația de fapt concretă a contribuabilului și de dispozițiile art.

145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că, orice persoană

impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt

destinate utilizării în folosul realizării de operațiuni taxabile.

Referitor la înscrisurile depuse la

dosarul cauzei, instanța de recurs a apreciat că au fost interpretate greșit de

instanța de fond ca o dovadă a destinației imobilelor achiziționate de

intimata-reclamantă la 16 septembrie 2008, deși acestea nu conțin suficiente

elemente pentru determinarea activității economice ulterioare.

Concluzionând, instanța de recurs a

constatat că prin actele administrative întocmite de recurentele - pârâte s-a

stabilit corect că nu se cunoaște destinația bunurilor imobile achiziționate la

16 septembrie 2008 și că acestea nu au fost evidențiate într-o coloană separată

în jurnalul de cumpărări, ceea ce are drept consecință, respingerea cererii

formulate de intimata-reclamantă pentru rambursarea TVA aferentă facturilor nr.

0400136 și nr. 0195144 din 16 septembrie 2008.

In ceea ce privește suma de 407.527

lei, reprezentând TVA aferentă unui număr de cinci facturi întocmite pentru

plata avansului la contractele de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 2008 și onorariul

notarului public, instanța de control judiciar a reținut că au fost de asemenea

greșit anulate acele administrative deduse judecății, în condițiile în care

intimata-reclamantă nu a dovedit că beneficiază de dreptul la rambursarea TVA

pentru operațiunile respective.

Împotriva deciziei nr. 1575 din 16

martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare SC U.P. SRL

Timișoara, solicitând

admiterea

contestației, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului.

In motivarea

contestației în anulare se invocă faptul că instanța de recurs

nu a observat două documente importate

care se aflau la dosarul cauzei și chiar

a

reținut că aceste dovezi nu ar exista, ceea ce constituie o greșeală materială

în

sensul art. 318 C. proc. civ.

S-a precizat, că în sensul art. 318 C.

proc. civ. „greșeala „materială" constă în neobservarea de la dosar a :

- notificării opțiunii de taxare a

operațiunii există la dosarul cauzei fiind depusă și înregistrată sub nr. 966520

din 3 martie 2008;

- notificării

opțiunii de taxare nu a fost observată de instanța de recurs

pentru că era depusă de la data

întocmirii Raportului de inspecție fiscală nr. 8151 din 9 decembrie 2008;

Prin efectul

notificării opțiunii de taxare, vânzătorul a adăugat TVA la

prețul terenului și a colectat TVA,

ceea ce creează premisa deductibilității TVA la subscrisa cumpărătoare, în

condițiile art. 146 alin. (1) C. fisc.

Un al doilea motiv de contestație în

anulare, se referă la greșita reținere a instanței de recurs cu privire la

neelaborarea planului urbanistic zonal

deoarece

contestatoarea a obținut, după o lungă perioadă de avizare, la data de

30

martie 2010, aprobarea planului urbanistic zonal pentru zona servicii, comerț,

agrement, depozitare întrucât instanța de recurs nu a observat Hotărârea nr. 26

din 31 martie 2010 emisă de Primăria comunei Săcălaz prin care a fost aprobat

Planul urbanistic zonal și care a fost depusă în fața instanței de recurs și

comunicată pârâtelor.

Contestatoarea precizează că

neobservarea Hotărârii nr. 26 din 30 martie 2010 a dus la o apreciere greșită a

stării de fapt și implicit la o soluție greșită asupra fondului cauzei pentru

că acest înscris face dovada faptului că SC U.P. SRL intenționa să folosească

terenurile achiziționate ca să desfășoare activități specifice obiectului său

de activitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție

analizând motivele contestației în anulare formulate în raport cu decizia

atacată și dispozițiile legale

incidente în

cauză va respinge contestația în anulare ca nefondată, pentru

considerentele

ce urmează.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi

exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., care reglementează contestația în anulare specială, hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale

sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-1 numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Înalta Curte constată că, în cauza de

față, nu suntem în prezența unei greșeli materiale în sensul dispozițiilor art.

318 alin. (1) teza

I

C. proc. civ., deoarece

„greșelile materiale" la care se referă textul vizează erori cu privire la

aspecte de ordin formal și nu aspecte de fond ale cauzei, cum ar fi modul în

care instanța de recurs a apreciat probele administrate sau a înțeles să

interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei greșeli materiale, în

sensul art. 318 alin. (1) teza

I

C. proc. civ., nu trebuie

să implice reexaminarea fondului cauzei sau

reaprecierea

probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei

hotărâri

nu pentru că judecata nu a fost bine făcută ci numai pentru motivele expuse și

limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste motive de contestație nu s-a

urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Având în vedere că, în speță,

contestatoarea invocă tocmai aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în

care instanța de recurs, prin modul de apreciere al probelor, prin stabilirea

situației de fapt și în raport de dispozițiile legale aplicabile, a înțeles să

exercite controlul hotărârii atacate, Înalta Curte constată că aceste aspecte

exced noțiunii de „greșeală materială".

Înalta Curte, constatând că motivele

indicate de contestator nu se încadrează în cele expres și limitativ prevăzute

de art. 317 și art. 318 C. proc. civ., respinge contestația în anulare ca

nefondată.

P

ENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de SC U.P. SRL Timișoara împotriva Deciziei nr. 1575 din 16 martie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.