ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4398/2011

Asupra contestației în anulare, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin Sentința nr. 232 din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, a anulat decizia de impunere nr. 840 din 12 decembrie 2008 și decizia nr. 1000/69 din 13 martie 2009 în privința sumei de 5.147.376,91 lei, respingând cererile de anulare a acestor acte administrative în privința sumei de 78.702,09 lei, de anulare a raportului de inspecție fiscală nr. 815 din 9 decembrie 2008 și de acordare a dobânzilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, obligând pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei.

In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice a municipiului Timișoara, prima instanță a apreciat că aceasta este nefondată, cu motivarea că, legitimarea procesuală a acestei pârâte nu este determinată de cererea de anulare a deciziei nr. 1000/69 din 13 martie 2009, ci de cererea de anulare a celorlalte două acte administrative pentru care este autoritate emitentă și anume, decizia de impunere nr. 840 din 12 decembrie 2008 și raportul de inspecție fiscală nr. 815 din 9 decembrie 2008. Pe fondul cauzei, prima instanță a apreciat că, deși achizițiile de terenuri și de clădiri sunt operațiuni scutite de taxă, fără drept de deducere, potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., în alin. (3) al aceluiași text de lege se prevede că, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor respective, iar conform normelor metodologice cuprinse la pct. 38 alin. (2)-(6) și pct. 39 din H.G.

nr. 44/2004, opțiunea de taxare se va notifica organelor fiscale competente pe formularul reglementat de norme și se va exercita de la data înscrisă în notificare. Curtea de apel a apreciat că este cunoscută destinația imobilelor achiziționate de reclamantă, iar exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă nu este condiționată de realizarea de venituri, în sensul desfășurării de activități trecute, prezente sau viitoare, prin realizarea unui plafon al cifrei de afaceri, fiind doar necesar ca veniturile să reprezinte operațiuni taxabile, în sensul că operațiunile realizate de agentul economic solicitant al rambursării să nu fie scutite de taxă, fără drept de deducere. In ceea ce privește cererea de anulare a raportului de inspecție fiscală nr. 815 din 9 decembrie 2008, instanța de fond a reținut că acest act nu cuprinde decât constatările organelor de inspecție fiscală, fără a avea caracterul unui titlu de creanță în sensul dispozițiilor art. 110 C. proc.

fisc. Referitor la cererea de acordare a dobânzilor solicitate de reclamantă, prima instanță a constatat că trebuie urmată procedura prevăzută de art. 117 alin. (2) C. proc. fisc., prin formularea unei cereri pe cale separată adresată direct organelor fiscale. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Timișoara, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate. Recurentele au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , susținând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind lipsită de temei legal.

Prin Decizia nr. 1575 din 16 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, au fost admise recursurile, a fost modificată sentința în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, achizițiile de terenuri cu clădiri sunt operațiuni scutite de taxă, fără drept de deducere, dar potrivit alin. (3) din același text de lege, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunilor respective, în condițiile stabilite prin norme.

S-a mai arătat în considerentele deciziei atacate că, în mod greșit și fără temei legal, instanța de fond a apreciat că notificarea depusă ulterior operațiunilor de achiziție trebuia avută în vedere de organele fiscale pentru recunoașterea dreptului intimatei - reclamante la rambursarea TVA aferentă operațiunilor respective, concluzia instanței de fond fiind în contradicție cu dispozițiile art. 145 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că, dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. Instanța de recurs a constatat că acțiunea formulată de intimata-reclamantă a fost de asemenea greșit admisă în raport de situația de fapt concretă a contribuabilului și de dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care prevăd că, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul realizării de operațiuni taxabile.

Referitor la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs a apreciat că au fost interpretate greșit de instanța de fond ca o dovadă a destinației imobilelor achiziționate de intimata-reclamantă la 16 septembrie 2008, deși acestea nu conțin suficiente elemente pentru determinarea activității economice ulterioare.

Concluzionând, instanța de recurs a constatat că prin actele administrative întocmite de recurentele - pârâte s-a stabilit corect că nu se cunoaște destinația bunurilor imobile achiziționate la 16 septembrie 2008 și că acestea nu au fost evidențiate într-o coloană separată în jurnalul de cumpărări, ceea ce are drept consecință, respingerea cererii formulate de intimata-reclamantă pentru rambursarea TVA aferentă facturilor nr. 0400136 și nr. 0195144 din 16 septembrie 2008. In ceea ce privește suma de 407.527 lei, reprezentând TVA aferentă unui număr de cinci facturi întocmite pentru plata avansului la contractele de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 2008 și onorariul notarului public, instanța de control judiciar a reținut că au fost de asemenea greșit anulate acele administrative deduse judecății, în condițiile în care intimata-reclamantă nu a dovedit că beneficiază de dreptul la rambursarea TVA pentru operațiunile respective.

Împotriva deciziei nr. 1575 din 16 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare SC U.P. SRL Timișoara, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului. In motivarea contestației în anulare se invocă faptul că instanța de recurs nu a observat două documente importate care se aflau la dosarul cauzei și chiar a reținut că aceste dovezi nu ar exista, ceea ce constituie o greșeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ. S-a precizat, că în sensul art. 318 C. proc. civ.

„greșeala „materială" constă în neobservarea de la dosar a : - notificării opțiunii de taxare a operațiunii există la dosarul cauzei fiind depusă și înregistrată sub nr. 966520 din 3 martie 2008; - notificării opțiunii de taxare nu a fost observată de instanța de recurs pentru că era depusă de la data întocmirii Raportului de inspecție fiscală nr. 8151 din 9 decembrie 2008; Prin efectul notificării opțiunii de taxare, vânzătorul a adăugat TVA la prețul terenului și a colectat TVA, ceea ce creează premisa deductibilității TVA la subscrisa cumpărătoare, în condițiile art. 146 alin. (1) C. fisc.

Un al doilea motiv de contestație în anulare, se referă la greșita reținere a instanței de recurs cu privire la neelaborarea planului urbanistic zonal deoarece contestatoarea a obținut, după o lungă perioadă de avizare, la data de 30 martie 2010, aprobarea planului urbanistic zonal pentru zona servicii, comerț, agrement, depozitare întrucât instanța de recurs nu a observat Hotărârea nr. 26 din 31 martie 2010 emisă de Primăria comunei Săcălaz prin care a fost aprobat Planul urbanistic zonal și care a fost depusă în fața instanței de recurs și comunicată pârâtelor. Contestatoarea precizează că neobservarea Hotărârii nr. 26 din 30 martie 2010 a dus la o apreciere greșită a stării de fapt și implicit la o soluție greșită asupra fondului cauzei pentru că acest înscris face dovada faptului că SC U.P.

SRL intenționa să folosească terenurile achiziționate ca să desfășoare activități specifice obiectului său de activitate. Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge contestația în anulare ca nefondată, pentru considerentele ce urmează. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-1 numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu suntem în prezența unei greșeli materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., deoarece „greșelile materiale" la care se referă textul vizează erori cu privire la aspecte de ordin formal și nu aspecte de fond ale cauzei, cum ar fi modul în care instanța de recurs a apreciat probele administrate sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală. Verificarea unei greșeli materiale, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu trebuie să implice reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută ci numai pentru motivele expuse și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste motive de contestație nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Având în vedere că, în speță, contestatoarea invocă tocmai aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs, prin modul de apreciere al probelor, prin stabilirea situației de fapt și în raport de dispozițiile legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii atacate, Înalta Curte constată că aceste aspecte exced noțiunii de „greșeală materială". Înalta Curte, constatând că motivele indicate de contestator nu se încadrează în cele expres și limitativ prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ., respinge contestația în anulare ca nefondată. P ENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC U.P. SRL Timișoara împotriva Deciziei nr. 1575 din 16 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.