ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1147/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1147/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

și procedura derulată în primă instanță

Prin cererea

înregistrată la data de 25 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta Banca

R.D. SA - prin Sucursala Timiș, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, anularea deciziei de impunere din 05

mai 2008, emisă de către Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, și a dispoziției

din 29 mai 2008 a Directorului Executiv al Direcției Fiscale a Municipiului

Timișoara, emisă în soluționarea contestației.

Subsecvent, a solicitat,

în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere

din 05 mai 2008 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a depus la data de 28 februarie 2008, la organul fiscal teritorial,

declarația cuprinzând valorile de inventar ale clădirilor proprietatea sa, valoare

stabilită prin raportul privind rezultatele reevaluării imobilizărilor la 31 decembrie

2007.

Această valoare a fost

înregistrată cu data de 31 decembrie 2007 în contabilitate, conform prevederilor

art. 52.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., iar impozitul

pe clădiri datorat de societate pentru primul semestru al anului 2008 a fost achitat

conform acestei înregistrări contabile.

A mai arătat, că la data

de 21 aprilie 2008, a depus la Primăria Municipiului Timișoara declarația rectificativă,

după care pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, Serviciul Impozite și

Taxe Persoane Juridice, a emis decizia de impunere din 05 mai 2008, comunicată reclamantei

la data de 07 mai 2008, decizie prin care reclamanta a fost obligată la plata unui

impozit calculat ca și cum nu ar fi fost efectuată reevaluarea imobilelor conform

prevederilor legale.

Prin dispoziția din 29

mai 2008 emisă de Directorul Executiv al Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara,

a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere

din 05 mai 2008, în motivare fiind invocate prevederile pct. 55 lit. b) din H.G.

nr. 44/2004, coroborat cu art. 3 din H.G. nr. 1553/2003 și art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 82/1991.

Reclamanta a susținut

că pârâta a interpretat textele de lege într-o manieră abuzivă, stabilind o modalitate

de calcul a impozitului, unică în țară.

În acest sens, a arătat

că pârâta și-a întemeiat soluția de respingere a contestației, printre altele, pe

dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 1553/2003, însă textul de lege a fost interpretat

în mod trunchiat, fără să se țină cont de faptul că acesta normă legală se referă

strict la anul 2003

.

Interpretarea a fost aceea că societatea reclamantă

trebuie să plătească impozitul majorat, întrucât înregistrarea în evidențele proprii

și declarația depusă la organul fiscal s-au efectuat înainte de aprobarea Consiliului

de administrație.

În plus, nu se ține cont

de faptul că nu există nici o prevedere legală care să impună termenul în care Consiliul

de administrație trebuie să aprobe rezultatele acțiunii de reevaluare.

În altă ordine de idei,

a arătat că instituțiile de credit pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale

existente la sfârșitul exercițiul financiar, cu reflectarea în contabilitate a rezultatelor

acesteia, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 253

alin. (5) C. fisc.

Mai mult, termenul pentru

definitivarea situațiilor financiare și depunerea acestora este, în cazul băncilor,

de 150 de zile de la data închiderii exercițiului, termen în care toate operațiunile

și evenimentele ulterioare date închiderii exercițiului anual, care să asigure imaginea

fidelă a patrimoniului, trebuie să fie operate cu data de 31 decembrie a exercițiului

financiar încheiat.

Concluzionând, reclamanta

a arătat că din coroborarea prevederilor contabile cu prevederile Legii nr. 31/1990

privind societățile comerciale și cu O.G. nr. 99/2006 - privind instituțiile de

credit și adecvarea capitalului, se constată că Direcția Fiscală a Municipiului

Timișoara comite un abuz de drept, prin aceea că nesocotește modul de organizare

al societăților comerciale pe acțiuni și în special al societății reclamante și

nu ține cont de modalitățile și termenele la care se țin ședințele Consiliului de

administrație și de atribuțiile acestuia.

În întâmpinare, pârâta

Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara a solicitat respingerea acțiunii, arătând,

în esență, următoarele:

Calculul impozitului aferent

anului 2008 a fost efectuat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 571/2003 privind

C. fisc. și de H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.

Impozitele și taxele locale

pentru anul 2008, precum și majorarea în cotă de 20% au fost stabilite prin Hotărârea

Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 159 din 29 mai 2007.

Coroborând dispozițiile

pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 cu dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 1553/2003

privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a

mijloacelor fixe și dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991,

republicată și actualizată, rezultă că, pentru înregistrarea în contabilitate a

noii valori a clădirii, ca urmare a efectuării reevaluării, este necesar ca această

nouă valoare să fie aprobată de către Consiliul de administrație pentru a produce

efecte din punct de vedere fiscal.

În speță, noua valoare

a clădirilor supuse reevaluării a fost aprobată de Consiliul de administrație al

Băncii R.D. la data de 12 martie 2008, fapt ce rezultă din extrasul procesului-verbal

al ședinței Consiliului de administrație din 12 martie 2008, iar declarația rectificativă

din 21 aprilie 2008 a fost înregistrată la organul fiscal în 22 aprilie 2008.

Referitor la recalcularea

impozitului pe clădiri, învederează că sumele din cuprinsul deciziei de impunere

din 05 mai 2008 sunt stabilite corect, cu respectarea dispozițiilor legale mai sus

prezentate, astfel:

- până la sfârșitul lunii

martie 2008 (luna în care au fost aprobate rezultatele reevaluării de către consiliul

de administrație), impozitul a fost calculat având în vedere valorile de inventar

aferente clădirilor nereevaluate, cu aplicarea cotelor de impozitare prevăzute de

lege;

- din luna aprilie 2008,

s-a procedat la calcularea impozitului având în vedere noile valori aferente clădirilor

ca urmare a efectuării reevaluării, cu aplicarea cotelor de impozitare prevăzute

de lege.

Prin sentința civilă

nr. 95/PI/CA din 27 ianuarie 2009, Tribunalul Timiș a admis excepția de necompetență

materială a Tribunalului în soluționarea cauzei și a declinat soluționarea litigiului

către Curtea de Apel Timișoara.

Prin încheierea din data

de 14 iulie 2009, instanța a respins cererea de suspendare a executării deciziei

din 05 mai 2008, această soluție rămânând irevocabilă prin decizia nr. 106 din 15

ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, prin care a fost anulat recursul, ca netimbrat.

Apel

Prin sentința nr. 184

din 31 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal a admis cererea formulată de reclamantă, a anulat dispoziția nr. 31 din 29

mai 2008 a Directorului Executiv al Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara și

decizia de impunere din 05 mai 2008 emisă de pârâta Direcția Fiscală a Municipiului

Timișoara; a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 250.446

RON achitată conform ordinului de plată din 09 iulie 2009 și a obligat pârâta la

plata către reclamantă a sumei de 26.475 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu avocațial și contravaloare rapoarte de expertiză.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a constatat următoarele:

Prin decizia de impunere

din 05 mai 2008 reclamanta a fost obligată să achite suma de 1.252.233 RON reprezentând

impozit pe clădiri.

În stabilirea acestei

obligații fiscale, organele de control fiscal au avut în vedere dispozițiile

art. 253 și 287 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., prevederile de la pct.

52, 54, 55, 58 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a .Legii

nr. 571/2003 privind C. fisc. și prevederile art. 3 din H.G. nr. 1553/2003.

Față de dispozițiile legale

incidente în cauză și de probatoriul administrat, prima instanță a constatat că

reclamanta a depus în termenul legal, în 28 februarie 2008, declarația rectificativă

privind valoarea de inventar a clădirilor, astfel cum aceasta a fost stabilită prin

raportul de reevaluare la data de 31 decembrie 2007, aspect necontestat de către

pârâtă.

Totodată, a constatat

că reclamanta a respectat întocmai dispozițiile alin. (5) din art. 253 C. fisc.,

clădirile fiind reevaluate conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă

a acestora (valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării) a fost înregistrată

ca atare în contabilitatea proprie, așa încât, organele fiscale aveau obligația

legală de a lua în considerare valorile înregistrate în contabilitate, astfel cum

au fost precizate de către reclamantă în declarația rectificativă depusă la organele

fiscale în termenul legal.

Pe de altă parte, în opinia

primei instanțe, interpretarea dată de organele fiscale dispozițiilor art. 3 din

H.G. nr. 1553/2003, în sensul că, pentru a produce efecte din punct de vedere fiscal,

înregistrarea în contabilitate a noii valori a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării

trebuie să fie aprobată de către Consiliul de administrație, este excesiv de formalistă,

câtă vreme reclamanta și-a îndeplinit obligația prevăzută de C. fisc. și a înregistrat

în contabilitatea societății valoarea clădirilor rezultată în urma reevaluării.

În plus, din înscrisurile

de la dosarul cauzei rezultă că în temeiul prevederilor H.G. nr. 1553/2003 privind

reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorilor de intrare a mijloacelor

fixe, valorile rezultate din operațiunea de reevaluare de la sfârșitul anului 2007

au fost aprobate de Consiliul de administrație al reclamantei, la data de 12

martie 2008.

În consecință, Curtea

a apreciat că operațiunea stabilită în sarcina Consiliului de administrație, de

aprobare a valorilor clădirilor, astfel cum au fost reevaluate, este ulterioară

momentului înregistrării în contabilitate a noii valori.

Mai mult decât atât, dispoziția

cuprinsă în art. 253 alin. (5) C. fisc. este clară, în sensul că valoarea impozabilă

a unei clădiri reevaluate este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării,

înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului persoană juridică. Față de

această prevedere legală, rezultă fără putere de tăgadă că reclamanta a îndeplinit

obligația legală precizată, orice solicitare ulterioară din partea organelor fiscale

reprezentând o formalitate excesivă în sarcina reclamantei.

de pârâtă

Direcția Fiscală a Municipiului

Timișoara a formulat recurs împotriva sentinței menționate, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:

3.1. Instanța nu a fost

alcătuită potrivit dispozițiilor legale, președintele completului de judecată fiind

în stare de incompatibilitate în sensul art. 24 C. proc. civ. (motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.).

3.2. Au fost întocmite

acte procesuale cu neobservarea formelor legale imperative, în sensul că instanța

a considerat greșit că obiecțiunile formulate împotriva expertizei contabile efectuate

în cauză reprezentau simple apărări de fond, în condițiile în care acestea aveau

ca obiect nesocotirea prevederilor art. 208 C. proc. civ. și nerespectarea naturii

fiscale a expertizei încuviințate de instanță (motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

3.3. Instanța a făcut

interpretarea și aplicarea greșită a legii, nesocotind prevederile art. 55 lit.

b) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc., care

instituie, cumulativ, cu obligația înregistrării în contabilitate a reevaluării,

aprobarea de către Consiliul de administrație a rezultatelor acestei reevaluări

(motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestei

critici, recurenta-pârâtă a expus cadrul normativ care constituie, în opinia sa,

fundamentul legal al deciziei de impunere contestate și a arătat că rațiunea pentru

care legiuitorul a instituit condițiile enunțate în pct. 55 lit. b) din H.G.

nr. 44/2004 constă în corelarea prevederilor legislației fiscale cu cele ale legislației

contabile, în scopul de a stabili, pentru agenții economici, o conduită corespunzătoare,

astfel încât să se evite eludarea prevederilor legale. Reevaluarea clădirilor este

lăsată la latitudinea exclusivă a conducerii societății, care poate să aprobe sau,

dimpotrivă, să ignore rezultatele reevaluării efectuate de expertul evaluator.

Recurenta-pârâtă a invocat

practică judiciară în materie, constând în decizia nr. 333 din 11 martie 2010 a

Curții de Apel Timișoara. Ulterior, odată cu notele scrise, a mai depus la dosar

o serie de hotărâri judecătorești pronunțate de Tribunalul Timiș și Curtea de Apel

Timișoara.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimata-reclamantă a răspuns criticilor formulate în recurs, arătând,

în esență următoarele:

4.1. Cu privire la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Nelegala alcătuire a instanței

poate fi invocată numai în cazul în care partea a formulat o cerere de recuzare

a judecătorului, în condițiile legii, dar cererea fost respinsă.

Totodată, pentru a deveni

incompatibil, judecătorul trebuie să dezlege o problemă litigioasă de natură să

dezinvestească instanța, astfel că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 24

C. proc. civ.

4.2. Cu privire la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nulitatea invocată de

recurentă nu este prevăzută expres de lege, deci vătămarea nu se presupune, iar

în speță nu poate fi identificată o nulitate virtuală derivată din încălcarea

art. 208 C. proc. civ., pentru că efectuarea unei expertize contabile sau fiscale

nu necesită „o lucrare la fața locului”, în înțelesul prevederii legale indicate.

4.3. Cu privire la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Data de la care se produc

efectele fiscale ale reevaluării este data înregistrării în contabilitate a rezultatului

reevaluării, aceasta fiind data de referință, chiar dacă aprobarea adunării generale

a acționarilor sau a consiliului de administrație a intervenit ulterior, pentru

că aprobarea nu poate fi decât ulterioară efectuării reevaluării patrimoniale, ale

cărei rezultate le confirmă.

Intimata-reclamantă a

mai arătat că recurenta-pârâtă a asimilat în mod greșit hotărârea adunării generale

a acționarilor cu legea, supunând-o principiului neretroactivității.

În doctrina de drept societar,

s-a afirmat că actul juridic al hotărârii adunării generale a acționarilor are putere

de lege numai într-un sens similar principiului consacrat în art. 969 C. civ. Actele

de drept societar produc în mod frecvent efecte retroactive, cel mai notoriu exemplu

fiind cel al aprobării situațiilor financiare aferente unui exercițiu financiar

prin ipoteză încheiat.

În fine, intimata-reclamantă

a arătat că hotărârile jurisprudențiale de speță ale Tribunalului Timiș și ale Curții

de Apel Timișoara, invocate de recurenta-pârâtă, produc efecte exclusiv pentru părțile

în litigiu, iar obligarea la cheltuieli de judecată s-a dispus corect în raport

cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304

1

, ținând seama

de apărările cuprinse în întâmpinarea intimatei și de susținerile din concluziile

scrise depuse de ambele părți la dosar, Înalta Curte constată că recursul este fondat

în limitele și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

de drept relevante

1.1. Cu privire la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat

alcătuirea nelegală a instanței prin raportare la prevederile art. 24 C. proc. civ.,

potrivit cărora judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate

lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs sau în caz de rejudecare

după casare.

În speță, nu este îndeplinită

ipoteza normei juridice menționate, pe de o parte, pentru că procedura derulată

la Curtea de Apel Timișoara nu a fost o judecată în apel sau în recurs, ori în fond

după casare, Curtea fiind învestită în primă instanță, printr-o sentință de declinare

a competenței pronunțată de Tribunalul Timiș. Pe de altă parte, judecătorul care

a soluționat cauza nu a pronunțat anterior o hotărâre prin care să fi dezlegat o

chestiune litigioasă legată de pricina ce se judeca, încuviințând numai o probă,

printr-o încheiere preparatorie, anterior declinării competenței, în perioada în

care funcționa în cadrul Tribunalului Timiș.

Prin urmare, motivul prevăzut

de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., nu este întemeiat.

1.2. Cu privire la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Este real faptul că la

termenul din 25 noiembrie 2009, după depunerea la dosar a raportului de expertiză

contabilă, autoritatea fiscală a formulat obiecțiuni sub două aspecte, unul legat

de modul în care, prin opinia exprimată, expertul s-a conformat prevederilor

art. 201 C. proc. civ. și celălalt privind încălcarea art. 208 C. proc. civ. și

natura - fiscală sau contabilă - a expertizei, iar instanța a respins obiecțiunile,

considerându-le „simple apărări de fond”.

Înalta Curte constată

însă că în speță nu erau aplicabile prevederile art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

care impun citarea părților prin carte poștală, cu dovada de primire, pentru că

expertiza nu presupune „o lucrare la fața locului”, fiind efectuată pe baza materialului

documentar prezentat de părți.

Cât privește conținutul

opiniei de specialitate exprimate de expert, valoarea și semnificația ei în contextul

probator, constituie o chestiune de apreciere a probelor, operațiune ce revine judecătorului

în procesul deliberativ.

Prin urmare, nefiind identificate

motive de nulitate cu efecte vătămătorii care să nu poate fi înlăturate decât prin

anularea raportului de expertiză, Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs

este nefondat.

1.3. Motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Subsumat acestei critici,

recurenta-pârâtă a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale

ce reglementează efectele fiscale ale reevaluării imobilelor, sub aspectul caracterului

cumulativ al condițiilor care trebuie îndeplinite și al datei de la care se produc

menționatele efecte fiscale.

Potrivit art. 253

alin. (1) C. fisc., în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează

prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.

Alin. (5) al aceluiași

articol prevede că în cazul clădirilor reevaluate conform reglementărilor contabile,

valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării,

înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.

La nivelul legislației

secundare adoptate în vederea organizării executării legii, pct. 55 lit. b) din

Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în

forma în vigoare în perioada supusă analizei, prevede că în cazul clădirii care

a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar este

valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în

ultimii 3 ani anteriori anului fiscal, prin procesul-verbal încheiat în urma ședinței

Consiliului de administrației, s-a aprobat noua valoare a clădirii, ca urmare a

efectuării reevaluării, și aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul

pe clădiri se calculează în raport cu valoarea de inventar a clădirii.

Formularea normei administrative

citate este de natură să inducă unele confuzii în ceea ce privește pașii care trebuie

urmați în procedura de reevaluare a clădirilor, dar menționează clar două condiții

ce trebuie îndeplinite în vederea stabilirii impozitului pe clădiri în raport cu

noua valoare de inventar:

- înregistrarea valorii

rezultate în urma reevaluării în contabilitatea contribuabilului;

- aprobarea noii valori

de către Consiliul de administrație.

Aceeași concluzie se desprinde

și din prevederile art. 3 din H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor

corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, potrivit cărora la

terminarea acțiunii de reevaluare, rezultatele acesteia se aprobă de adunarea generală

a asociaților sau acționarilor, respectiv de consiliul de administrație, și se reflectă

în situațiile financiare încheiate la sfârșitul exercițiului financiar (hotărârea

de guvern se referea la anul 2003), potrivit reglementărilor contabile aplicabile.

Prima instanță a reținut

că autoritatea fiscală avea obligația legală de a lua în considerare valorile înregistrate

în contabilitate așa cum apăreau în declarația rectificativă, condiționarea stabilirii

impozitului în raport cu noua valoare de inventar de existența hotărârii de aprobare

a Consiliului de administrație fiind considerată de judecătorul fondului rezultatul

unei interpretări excesiv de formaliste a normelor juridice, a unei cerințe excesive

impuse contribuabilului.

Raționamentul expus în

sentință și în întreaga apărare a intimatei-reclamante a pornit de la premisa că

operațiunea de aprobare a valorilor clădirilor reevaluate, ce revine Consiliului

de administrație, nu poate fi decât ulterioară momentului înregistrării în contabilitate

a acestor valori.

Fără a nega valoarea de

adevăr a acestui enunț, instanța de control judiciar are însă în vedere împrejurarea

că efectele juridice externe în raportul de drept fiscal legat între contribuabil

și stat, prin autoritatea fiscală competentă, nu se pot produce decât în măsura

în care operațiunile tehnico-materiale și contabile de reevaluare a clădirilor și

de înregistrare a noilor valori în evidențele contabile sunt validate, aprobate,

prin manifestarea de voință a Consiliului de administrație, care angajează societatea,

aceasta fiind rațiunea dispoziției cuprinse în pct. 55 lit. b) din Normele metodologice

de aplicare a C. fisc.

Prin urmare, reținând

legalitatea deciziei de impunere prin care noua valoare de inventar a fost considerată

bază de calcul al impozitului pe clădiri abia după ce ambele condiții prevăzute

cumulativ au fost îndeplinite, Înalta Curte constată că soluția de admitere a acțiunii

a fost pronunțată printr-o interpretare greșită a normelor juridice menționate mai

sus, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind întemeiat.

adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al

art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica

sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara împotriva sentinței nr. 184 din 31

martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că respinge acțiunea reclamantei

Banca R.D.

SA - Sucursala Timiș, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2011.