ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2267/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2267/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera

de Comerț și

Industrie

a României sub

nr. 91 din 26 februarie 2008, reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, să fie

obligată la plata sumei de 329.999,10

lei,

din care, 159.844,86 lei reprezentând prețul arendei neachitat la termenele

scadente și 170.154,24 lei cu titlu de

penalități

de întârziere/calculate până la data de 8 octombrie 2007 în baza contractului

de arendă nr.

61 din 18 martie 2002.

Totodată, reclamanta

a solicitat, prin cererea introductivă, obligarea pârâtei la

plata

penalităților

prevăzute la

art.6.4

din contract

până la data stingerii

debitului.

În motivarea

acțiunii

reclamanta arată că, în temeiul

prevederilor

art. 78

alin. (1)

din

H.G.

nr.

626/2001 pentru aprobarea

Normelor metodologice cadru de

aplicare

a Legii nr. 268/2000,

privind

privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri cu

destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, la data de

18 martie 2002,

a încheiat cu pârâta

contractul de arendă

nr. 61,

în care

AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, în calitate de arendator, a dat în exploatare

pârâtei, în calitate de arendaș, terenul cu destinație agricolă, în suprafață

de teren arabil 476,05 ha și 1

1,13

ha

livezi,

aflat în perimetrul

localităților

Curtici și Zăbrani, județul

Arad.

Conform

art. 6.1

a)

din

contractul de arendă, arendașul s-a obligat la plata arendei

pentru întreaga suprafață de teren cu destinație agricolă reprezentând

echivalentul în

lei

a 600 kg grâu

STAS 813/68/ha/an agricol, la prețul

stabilit

după cotația de la Bursa Internațională de Tranzacții Financiare Futures și cu

Opțiuni „LIFFE" de la Londra, la cursul de referință leu/dolar USD,

stabilit de BNR, la data scadenței.

Astfel, arată

reclamanta,

prin

contractul nr. 61

din 1

8 martie 2002,

arendașul avea

obligația prevăzută de

art.6.3

ca, în

schimbul exploatării terenului care face obiectul contractului, să achite

arenda, după cum urmează: 10% până la 31 martie; 15% până la 30

iunie;

25% până la 30 septembrie; 50% până

la 27 decembrie.

Deoarece pârâta nu

și-a

executat

obligația

de plată a arendei în maxim 30 de zile

calculate

începând cu prima zi lucrătoare

ce urmează data scadenței prevăzută la

pct.

6.3

din

contract, reclamanta

este îndreptățită, conform art. 6.5 să rezilieze unilateral contractul și să

pretindă acesteia despăgubiri, reprezentând arenda pentru anii 2003, 2004,

2005, 2006, 2007 și a penalităților aferente calculate până la data de

18 octombrie 2007

și, în continuare,

până la data

stingerii

debitului.

Prin

hotărârea arbitrală nr. 24 din 11 februarie 2010 s-a respins excepția

autorității de lucru judecat ridicată de pârâtă, s-a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune privind plata arendei aferente

anilor 2003 – 2004 și 2005 și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea privind

plata arendei și a penalităților aferente anilor 2006, 2007 și 2008 cu

obligarea reclamantei la plata sumei de 2000 lei cheltuieli arbitrale.

Pentru

a se pronunța astfel instanța arbitrală a reținut

în speță nu sunt

îndeplinite prevederile art. 1201 C. civ. dar sunt incidente dispozițiile

Decretului nr. 167/1958 întrucât termenul de prescripție este de 3 ani și

începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.

S-a mai reținut că

ultima obligație stinsă prin plată a fost la 30 iunie 2003 iar ultima obligație

de plată s-a născut la 27 decembrie 2004 și acțiunea s-a introdus la 21

februarie 2008 deci, după împlinirea termenului de 3 ani.

Ca urmare pretențiile

aferente anilor 2003 – 2005 s-a reținut că nu mai pot fi pretinse, cererea

fiind prescrisă.

În privința

prevențiilor pe anii 2006, 2007 s-a reținut a fi neîntemeiate fiind solicitate

după rezilierea contractului din vina reclamantei.

Împotriva sentinței

precitate a formulat acțiune în anulare petenta solicitând modificarea

sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii arbitrale formulată de petentă

și obligarea pârâtei la plata sumei de 329.999,10 lei preț și penalități precum

și la penalitățile calculate conform art. 6.4 din contract până la data

stingerii debitului.

Ca motiv al acțiunii

în anulare se invocă prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. susținându-se

că s-au încălcat dispoziții imperative ale legislației în vigoare precum și

legea părților prevăzute de art. 969 C. civ.

Petenta descrie pe

scurt situația raportului juridic dintre părți având ca izvor contractul de

arendă nr. 61 din 18 martie 2002 susținând că intimata nu a achitat arenda

aferentă anilor 2003 – 2007, datorându-i și penalități de întârziere.

Altfel petenta

susține că în raport de dispozițiile Legii nr. 268/2001 cu referire la art. 8

alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002, art. 1 alin. (2) C. proc. fisc., art. 2 pct.

7 din Legea nr. 500/2002, creanțele în litigiu se fac venituri la bugetul de

stat fără a se face distincție în funcție de calitatea persoanei

contribuabilului, respectiv, bugetar ori extrabugetar.

În această situație

se aplică termene speciale de prescripție respectiv termenul de 5 ani prevăzut

de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003. Cu toate acestea instanța arbitrală

nu a ținut cont de cele deduse judecății, pretențiile Agenției Domeniilor

Statului fiind daune interese izvorâte din contractul de concesiune, fiind

nesocotite și prevederile art. 969 C. civ.

Instanța arbitrală a

interpretat greșit probele când a reținut că ultima obligație de plată s-a

născut la 27 decembrie 2004, față de faptul că pârâta a întrerupt cursul

prescripției prin plata parțială a datoriei prin ordinele de plată nr. 10 și

110 din 12 februarie 2005.

Referindu-se la

prevederile art. 1865 pct. 3 C. civ. petenta susține că pârâta a recunoscut că

a făcut plata parțială prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei ceea ce

echivalează cu îndeplinirea condițiilor impuse de art. 16 lit. a) din Decretul

nr. 167/1958.

Așadar termenul de a

cere despăgubiri curge legal din data de 12 februarie 2005 fiind încălcate

prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripția

începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Ori, acțiunea

petentei vizând obligarea la plata unei sume reprezentând daune-interese ca

urmare a desființării contractului este formulată în termen.

În concluzie termenul

pentru exercitarea dreptului la acțiune a început să curgă de la data de 13

decembrie 2005 iar ultima zi pentru introducerea acțiunii arbitrale ar fi fost

12 decembrie 2008, acțiunea fiind înregistrată la 21 februarie 2008, nefiind

prescrisă.

Petenta susține că

s-au nesocotit și alte dispoziții civile și anume, art. 1020, art. 1021 C. civ.

cu privire la subînțelegerea condiției rezolutorii și a prejudiciului suferit

de creditor prin faptul neexecutării obligației asumate prin contract.

Tot astfel s-ar fi

încălcat și art. 1084 C. civ. în privința evaluării și determinării

daunelor-interese în caz de neexecutare.

În fine, petenta

invocă ca motiv în anulare și prevederile art. 364 lit. e) C. proc. civ.

constând în faptul că hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului

arbitrajului prevăzut de art. 353

3

C. proc. civ.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 146 din 9 noiembrie 2010

a respins ca nefondată acțiunea în anulare.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere faptul că izvorul obligației dintre

părțile în litigiu este relevant de contractul de arendă nr. 61 din 18 martie

2002, și că urmare acestei situații natura obligațiilor izvorâte din acest

contract este contractuală și nu fiscală.

Prin urmare natura

obligațiilor izvorâte din acest contract este contractuală și nu fiscală.

Considerând că în

speță intimata nu are calitate de debitor bugetar în sensul legislației fiscale

pentru a-i fi aplicată inclusiv sub aspectul termenului de prescripție și

apreciind că în speță nu se aplică dispozițiile O.G. nr. 92/2003 s-a făcut

aplicațiunea dreptului comun respectiv Decretul nr. 167/1958.

De asemenea s-a

reținut că intimata nu a recunoscut datoria prin plățile efectuate cu OP nr. 10

și 110 din 12 decembrie 2005, întrucât cele două ordine de plată nu sunt plăți

voluntare ci sunt plăți efectuate urmare executării silite declanșate de

petentă.

S-a mai reținut că

probele nu au relevat în ce măsură ar fi incidente dispozițiile art. 1020, art.

1021 și art. 1084 C. civ. și nici nu s-a probat în ce constă încălcarea acestor

dispoziții prin prisma art. 364 lit. i) C. civ.

Totodată, instanța a

mai precizat că rezilierea contractului de concesiune s-a dispus din vina

petentei, drept urmare despăgubirile constând în contravaloarea arendei și a

penalităților pentru anii 2006, 2007 nu puteau fi solicitate pentru perioade

ulterioare rezilierii.

Sub aspectul

nesocotirii prevederilor art. 364 lit. c) C. proc. civ. cu referire la art. 353

3

s-a reținut că nu rezultă notificarea petentei către intimată privind invocarea

caducității.

Împotriva acestei

soluții a declarat recurs ADS criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind

invocate dispozițiile art. 364 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile fac

referire la aplicarea greșită a termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de

Decretul nr. 167/1958 atâta timp cât veniturile încasate de ADS se fac venituri

la bugetul de stat conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 pentru

reglementarea unor probleme financiare; s-a ignorat faptul că pârâta a

recunoscut că a făcut plata parțială prin înscrisurile depuse la dosar; față de

obiectul cauzei dedus judecății – plata unei sume reprezentând daune-interese

ca urmare a desființării contractului – acțiunea a fost pronunțată în termen;

s-au încălcat dispozițiile art. 1084 C. civ. care cuprind prevederile suferite

de creditor; nu s-a ținut cont de dispozițiile art. 353

3

C. proc.

civ. potrivit cărora tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în

termen de cel mult 5 luni de la constituirea sa.

Recursul este

nefondat.

Criticile aduse de

către recurentă sentinței comerciale atacate sunt nefondate. În motivarea

recursului se reiau argumentele din acțiunea introductivă fără a se arăta

concret de ce soluția atacată nu este temeinică și legală. Simpla invocare a

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu ține loc de motivare a recursului.

În hotărârea Curții

de Apel București, se arată motivat că incidente în speță sunt prevederile

Decretului nr. 167/1958 privind termenul de prescripție de trei ani.

De asemenea s-a

reținut că intimata nu are calitatea de debitor bugetar în sensul legislației

fiscale, situație care, conjugată cu faptul că natura obligațiilor invocate

este contractuală și nu fiscală, duce la concluzia că trimiterile recurentei la

dispozițiile legislative fiscale nu au relevanță în speță.

Nici întreruperea

termenului de prescripție nu este probată de recurentă. Cele două instanțe care

s-au pronunțat, rețin corect și motivat că plățile invocate nu sunt voluntare,

ordinele de plată nefiind semnate de reprezentanții intimatei sumele fiind

încasate de recurentă prin intermediul băncii, în cadrul execuției silite prin

poprire.

În mod corect s-a

reținut că pretențiile recurentei privind despăgubiri se referă la perioade de

după rezilierea, din culpa acesteia, a contractului de arendă. Ca atare

recurenta nu poate invoca propria culpă ca izvor de obligații în sarcina intimatei.

Motivul de recurs

potrivit căruia hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului

arbitrajului prevăzut de art. 353

3

C. proc. civ. este invocat cu rea

credință atâta vreme cât reclamanta petentă nu a notificat intimatei și

Tribunalului Arbitral că înțelege să invoce caducitatea arbitrajului. În alin.

(6) al art. 353

3

C. proc. civ. se statuează că „trecerea termenului

prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a

arbitrajului afară de cazul în care una dintre părți a notificat celeilalte

părți și tribunalului arbitral, până la primul termen de înfățișare, că

înțelege să invoce caducitatea”.

Pentru argumentele ce

preced și în considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREȘTI împotriva

sentinței comerciale nr. 146 din 9 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 9 iunie 2011.