ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2267/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. 91 din 26 februarie 2008, reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, să fie obligată la plata sumei de 329.999,10 lei, din care, 159.844,86 lei reprezentând prețul arendei neachitat la termenele scadente și 170.154,24 lei cu titlu de penalități de întârziere/calculate până la data de 8 octombrie 2007 în baza contractului de arendă nr. 61 din 18 martie 2002. Totodată, reclamanta a solicitat, prin cererea introductivă, obligarea pârâtei la plata penalităților prevăzute la art.6.4 din contract până la data stingerii debitului.

În motivarea acțiunii reclamanta arată că, în temeiul prevederilor art. 78 alin. (1) din H.G. nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice cadru de aplicare a Legii nr. 268/2000, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, la data de 18 martie 2002, a încheiat cu pârâta contractul de arendă nr. 61, în care AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, în calitate de arendator, a dat în exploatare pârâtei, în calitate de arendaș, terenul cu destinație agricolă, în suprafață de teren arabil 476,05 ha și 1 1,13 ha livezi, aflat în perimetrul localităților Curtici și Zăbrani, județul Arad.

Conform art. 6.1 a) din contractul de arendă, arendașul s-a obligat la plata arendei pentru întreaga suprafață de teren cu destinație agricolă reprezentând echivalentul în lei a 600 kg grâu STAS 813/68/ha/an agricol, la prețul stabilit după cotația de la Bursa Internațională de Tranzacții Financiare Futures și cu Opțiuni „LIFFE" de la Londra, la cursul de referință leu/dolar USD, stabilit de BNR, la data scadenței. Astfel, arată reclamanta, prin contractul nr. 61 din 1 8 martie 2002, arendașul avea obligația prevăzută de art.6.3 ca, în schimbul exploatării terenului care face obiectul contractului, să achite arenda, după cum urmează: 10% până la 31 martie; 15% până la 30 iunie; 25% până la 30 septembrie; 50% până la 27 decembrie.

Deoarece pârâta nu și-a executat obligația de plată a arendei în maxim 30 de zile calculate începând cu prima zi lucrătoare ce urmează data scadenței prevăzută la pct. 6.3 din contract, reclamanta este îndreptățită, conform art. 6.5 să rezilieze unilateral contractul și să pretindă acesteia despăgubiri, reprezentând arenda pentru anii 2003, 2004, 2005, 2006, 2007 și a penalităților aferente calculate până la data de 18 octombrie 2007 și, în continuare, până la data stingerii debitului. Prin hotărârea arbitrală nr. 24 din 11 februarie 2010 s-a respins excepția autorității de lucru judecat ridicată de pârâtă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata arendei aferente anilor 2003 – 2004 și 2005 și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea privind plata arendei și a penalităților aferente anilor 2006, 2007 și 2008 cu obligarea reclamantei la plata sumei de 2000 lei cheltuieli arbitrale.

Pentru a se pronunța astfel instanța arbitrală a reținut în speță nu sunt îndeplinite prevederile art. 1201 C. civ. dar sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958 întrucât termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune. S-a mai reținut că ultima obligație stinsă prin plată a fost la 30 iunie 2003 iar ultima obligație de plată s-a născut la 27 decembrie 2004 și acțiunea s-a introdus la 21 februarie 2008 deci, după împlinirea termenului de 3 ani. Ca urmare pretențiile aferente anilor 2003 – 2005 s-a reținut că nu mai pot fi pretinse, cererea fiind prescrisă. În privința prevențiilor pe anii 2006, 2007 s-a reținut a fi neîntemeiate fiind solicitate după rezilierea contractului din vina reclamantei.

Împotriva sentinței precitate a formulat acțiune în anulare petenta solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii arbitrale formulată de petentă și obligarea pârâtei la plata sumei de 329.999,10 lei preț și penalități precum și la penalitățile calculate conform art. 6.4 din contract până la data stingerii debitului. Ca motiv al acțiunii în anulare se invocă prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. susținându-se că s-au încălcat dispoziții imperative ale legislației în vigoare precum și legea părților prevăzute de art. 969 C. civ. Petenta descrie pe scurt situația raportului juridic dintre părți având ca izvor contractul de arendă nr. 61 din 18 martie 2002 susținând că intimata nu a achitat arenda aferentă anilor 2003 – 2007, datorându-i și penalități de întârziere.

Altfel petenta susține că în raport de dispozițiile Legii nr. 268/2001 cu referire la art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002, art. 1 alin. (2) C. proc. fisc., art. 2 pct. 7 din Legea nr. 500/2002, creanțele în litigiu se fac venituri la bugetul de stat fără a se face distincție în funcție de calitatea persoanei contribuabilului, respectiv, bugetar ori extrabugetar. În această situație se aplică termene speciale de prescripție respectiv termenul de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003. Cu toate acestea instanța arbitrală nu a ținut cont de cele deduse judecății, pretențiile Agenției Domeniilor Statului fiind daune interese izvorâte din contractul de concesiune, fiind nesocotite și prevederile art. 969 C. civ.

Instanța arbitrală a interpretat greșit probele când a reținut că ultima obligație de plată s-a născut la 27 decembrie 2004, față de faptul că pârâta a întrerupt cursul prescripției prin plata parțială a datoriei prin ordinele de plată nr. 10 și 110 din 12 februarie 2005. Referindu-se la prevederile art. 1865 pct. 3 C. civ. petenta susține că pârâta a recunoscut că a făcut plata parțială prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei ceea ce echivalează cu îndeplinirea condițiilor impuse de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Așadar termenul de a cere despăgubiri curge legal din data de 12 februarie 2005 fiind încălcate prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Ori, acțiunea petentei vizând obligarea la plata unei sume reprezentând daune-interese ca urmare a desființării contractului este formulată în termen. În concluzie termenul pentru exercitarea dreptului la acțiune a început să curgă de la data de 13 decembrie 2005 iar ultima zi pentru introducerea acțiunii arbitrale ar fi fost 12 decembrie 2008, acțiunea fiind înregistrată la 21 februarie 2008, nefiind prescrisă. Petenta susține că s-au nesocotit și alte dispoziții civile și anume, art. 1020, art. 1021 C. civ. cu privire la subînțelegerea condiției rezolutorii și a prejudiciului suferit de creditor prin faptul neexecutării obligației asumate prin contract. Tot astfel s-ar fi încălcat și art. 1084 C. civ.

în privința evaluării și determinării daunelor-interese în caz de neexecutare. În fine, petenta invocă ca motiv în anulare și prevederile art. 364 lit. e) C. proc. civ. constând în faptul că hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353 3 C. proc. civ. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 146 din 9 noiembrie 2010 a respins ca nefondată acțiunea în anulare. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere faptul că izvorul obligației dintre părțile în litigiu este relevant de contractul de arendă nr. 61 din 18 martie 2002, și că urmare acestei situații natura obligațiilor izvorâte din acest contract este contractuală și nu fiscală.

Prin urmare natura obligațiilor izvorâte din acest contract este contractuală și nu fiscală. Considerând că în speță intimata nu are calitate de debitor bugetar în sensul legislației fiscale pentru a-i fi aplicată inclusiv sub aspectul termenului de prescripție și apreciind că în speță nu se aplică dispozițiile O.G. nr. 92/2003 s-a făcut aplicațiunea dreptului comun respectiv Decretul nr. 167/1958. De asemenea s-a reținut că intimata nu a recunoscut datoria prin plățile efectuate cu OP nr. 10 și 110 din 12 decembrie 2005, întrucât cele două ordine de plată nu sunt plăți voluntare ci sunt plăți efectuate urmare executării silite declanșate de petentă. S-a mai reținut că probele nu au relevat în ce măsură ar fi incidente dispozițiile art. 1020, art. 1021 și art. 1084 C. civ.

și nici nu s-a probat în ce constă încălcarea acestor dispoziții prin prisma art. 364 lit. i) C. civ. Totodată, instanța a mai precizat că rezilierea contractului de concesiune s-a dispus din vina petentei, drept urmare despăgubirile constând în contravaloarea arendei și a penalităților pentru anii 2006, 2007 nu puteau fi solicitate pentru perioade ulterioare rezilierii. Sub aspectul nesocotirii prevederilor art. 364 lit. c) C. proc. civ. cu referire la art. 353 3 s-a reținut că nu rezultă notificarea petentei către intimată privind invocarea caducității. Împotriva acestei soluții a declarat recurs ADS criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 364 pct. 9 C. proc.

civ. Criticile fac referire la aplicarea greșită a termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 atâta timp cât veniturile încasate de ADS se fac venituri la bugetul de stat conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 pentru reglementarea unor probleme financiare; s-a ignorat faptul că pârâta a recunoscut că a făcut plata parțială prin înscrisurile depuse la dosar; față de obiectul cauzei dedus judecății – plata unei sume reprezentând daune-interese ca urmare a desființării contractului – acțiunea a fost pronunțată în termen; s-au încălcat dispozițiile art. 1084 C. civ. care cuprind prevederile suferite de creditor; nu s-a ținut cont de dispozițiile art. 353 3 C. proc.

civ. potrivit cărora tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la constituirea sa. Recursul este nefondat. Criticile aduse de către recurentă sentinței comerciale atacate sunt nefondate. În motivarea recursului se reiau argumentele din acțiunea introductivă fără a se arăta concret de ce soluția atacată nu este temeinică și legală. Simpla invocare a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu ține loc de motivare a recursului. În hotărârea Curții de Apel București, se arată motivat că incidente în speță sunt prevederile Decretului nr. 167/1958 privind termenul de prescripție de trei ani. De asemenea s-a reținut că intimata nu are calitatea de debitor bugetar în sensul legislației fiscale, situație care, conjugată cu faptul că natura obligațiilor invocate este contractuală și nu fiscală, duce la concluzia că trimiterile recurentei la dispozițiile legislative fiscale nu au relevanță în speță.

Nici întreruperea termenului de prescripție nu este probată de recurentă. Cele două instanțe care s-au pronunțat, rețin corect și motivat că plățile invocate nu sunt voluntare, ordinele de plată nefiind semnate de reprezentanții intimatei sumele fiind încasate de recurentă prin intermediul băncii, în cadrul execuției silite prin poprire. În mod corect s-a reținut că pretențiile recurentei privind despăgubiri se referă la perioade de după rezilierea, din culpa acesteia, a contractului de arendă. Ca atare recurenta nu poate invoca propria culpă ca izvor de obligații în sarcina intimatei. Motivul de recurs potrivit căruia hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353 3 C. proc.

civ. este invocat cu rea credință atâta vreme cât reclamanta petentă nu a notificat intimatei și Tribunalului Arbitral că înțelege să invoce caducitatea arbitrajului. În alin. (6) al art. 353 3 C. proc. civ. se statuează că „trecerea termenului prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului afară de cazul în care una dintre părți a notificat celeilalte părți și tribunalului arbitral, până la primul termen de înfățișare, că înțelege să invoce caducitatea”. Pentru argumentele ce preced și în considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței comerciale nr. 146 din 9 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9 iunie 2011.