ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 315 din 6 martie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, sens în care a dispus obligarea pârâtului să restituie în natură cota de ½ din imobilul situat în București, str. Orzari. În motivarea soluției, tribunalul a reținut că a fost învestit cu o acțiune în revendicare de drept comun și că, deși reclamantul nu a urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, cercetarea acesteia în temeiul dreptului comun este posibilă potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Aceasta deoarece, pe de o parte, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, imobilul revendicat nefiind înstrăinat, ci deținut în continuare în patrimoniul statului, iar, pe de altă parte, soluția contrară ar fi de natură să aducă atingere accesului la justiție al reclamantului, drept garantat de art. 6 din C.E.D.O. Așa fiind, raportat la art. 480 C. civ., art. 6 C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, tribunalul a apreciat că cererea în revendicare a reclamantului este întemeiată, deoarece numai el a opus un titlu translativ de proprietate, a cărui valabilitate nu a fost contestată. În schimb, pârâtul nu deține un titlu cu privire la imobilul revendicat, actul normativ de preluare, respectiv Decretul nr. 223/1974, neputând constitui titlu valabil pentru stat în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât contravenea Constituției în vigoare la data preluării și D.U.D.O.

Împotriva sentinței susmenționate a declarat apel pârâtul. Prin decizia nr. 164/ A din 5 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca inadmisibilă. Pentru a decide astfel, curtea a reținut, în esență, următoarele: În mod greșit la fond s-a admis acțiunea în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În condițiile în care imobilul revendicat intră în domeniul de reglementare al legii speciale de reparație, reclamantul era obligat să urmeze procedura instituită de această lege care, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, reprezenta modalitatea juridică de redobândire a bunurilor preluate de stat în mod abuziv.

Cât timp reclamantul nu a urmat procedura legii speciale, deși aceasta îi oferea posibilitatea concretă și efectivă de redobândire în natură a bunului, nefiind incidentă nici una dintre excepțiile cuprinse în art. 18 din Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă. Soluția se întemeiază pe statuările obligatorii ale deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, potrivit cărora concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, astfel că persoana îndreptățită nu are drept de opțiune între calea acțiunii în revendicare de drept comun și calea legii speciale.

Neurmând procedura obligatorie a legii speciale, care în condițiile speței ar fi fost efectivă și concretă în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii, reclamantul nu mai poate obține protecția aceluiași drept subiectiv pe altă cale, cea a dreptului comun. În caz contrar, dacă s-ar accepta că reclamantul poate introduce oricând o acțiune în revendicare cu privire la un imobil ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără a urma calea prevăzută de legea specială, ar însemna că toate procedurile, termenele și sancțiunile prevăzute de legea specială sunt superflue. Or, dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce nici un efect, mai ales în condițiile în care aceste dispoziții sunt în concordanță cu prevederile constituționale și convenționale privind garantarea proprietății private și accesul liber la justiție.

Astfel, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind instituirea unei proceduri speciale de restituire a unor bunuri preluate fără titlu valabil și fixarea unor termene în interiorul cărora aceasta trebuie să fie pornită, sub sancțiunea pierderii a însuși dreptului de proprietate, nu contravin dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție, nefiind încălcat principiul garantării proprietății private (decizia Curții Constituționale nr. 344/2003). Pe de altă parte, aprecierea ca inadmisibilă a prezentei acțiuni în revendicare nu încalcă dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenție, care garantează fiecărei persoane dreptul de acces la instanță. C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

De aceea, faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea persoanei îndreptățite de dreptul la un tribunal, în condițiile în care aceeași lege prevede că împotriva dispoziției/deciziei emise în procedura administrativă se poate exercita contestație în instanță (art. 26), cale ce oferă părții jurisdicție deplină. Totodată, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție, deoarece el nu este deținătorul unui „bun” în sensul normei convenționale invocate, nici măcar sub forma „speranței legitime”. Speranța legitimă s-ar fi născut numai în momentul formulării notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, adică atunci când reclamantul ar fi devenit beneficiarul unui drept la reparație, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant. În motivarea cererii sale, recurentul a arătat că la data de 18 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 7180 a dosarului nr. 26411/3/2007, a respins excepția nulității recursului în baza Legii nr. 10/2001, a intimatei-pârâte. Din acel moment, Legea nr. 10/2001 nu mai este acceptată în dosarul nr. 14570/3/2008, continuarea dosarului nr. 26411/3/2007, făcut cu retrocedarea propriei proprietăți a imobilului, în baza Legii nr. 10/2001, care nu se mai aplică nici de P.M.B., nici de reclamantul B.G., care au amândouă părțile recurs în baza Legii nr. 10/2001 respins în numele legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 ar mai fi fost acceptată în acest caz, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu-i mai dă drepturi speciale sau importante aplicării Legii nr. 10/2001. Agenții P.M.B. declară în apelul făcut în dosarul nr. 14570/3/2008 că unele instanțe de judecată mai constituie Legea nr. 10/2001 în acest caz și acum, deci numai unele instanțe de judecată sunt ilegale, nu toate. Constituția României și legile fundamentale ale U.E. sunt ignorate sau eronate de către cei din decizia civilă nr. 164/ A din 5 martie 2010, cea hotărâtoare a deciziei fiind una din instanțele de judecată, nu una din cele legale. Recurentul a mai arătat că nu mai recomunică Constituția României și legile U.E., prioritare României, introduse în hotărârea de acordare a proprietății sale, și că nu acceptă nici un fel de ilegalitate făcută de P.M.B., care fără nici un act legal sau acte de proprietate, așa cum are el, face abuz.

Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 4 februarie 2011, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o înșiruire de fapte și afirmații care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar reclamantul nu a formulat critici care să poată fi circumscrise acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei civile nr. 164/ A din 5 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2011.