ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3960/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 638 din 27 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta I.G. în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin dispoziția nr. 9777 din 12 martie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului situat în București, întrucât construcția a fost demolată, iar terenul este afectat de elemente de sistematizare, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Recurenta – reclamantă a solicitat obligarea pârâtului la data lipsei de folosință a imobilului începând cu data depunerii notificării, 13 august 2001, și până la data soluționării acesteia, respectiv 12 martie 2008, invocând ca temei juridic dispozițiile art. 998 C. civ., art. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. A reținut prima instanță că imobilul nu a putut fi restituit în natură, întrucât a fost demolat ca urmare a efectuării lucrărilor de sistematizare, anterior formulării notificării, că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi putut avea folosința imobilului și nici a existenței legăturii de cauzalitate directă între faptă și prejudiciu.

Norma specială privește restituirea imobilului, în condițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, prin echivalent, ce reprezintă valoarea la data expertizării imobilului, teren și construcție, valoare ce va fi stabilită de Comisia Centrală. În ceea ce privește invocarea de către reclamantă a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, prima instanță a reținut, în esență, că, printr-o jurisprudență bine stabilită, Curtea a statuat că o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern. Or, în speță, creanța privind dreptul de folosință pe perioada 2001 – 2008 de care reclamanta s-ar putea prevala, este o creanță sub condiție, deoarece nu poate fi considerată ca având o valoare patrimonială conform art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta I.G. criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât notificarea nu a fost soluționată decât după trecerea a peste 7 ani, iar Fondul Proprietatea fiind calificat de către C.E.D.O. ca nefuncțional. A mai arătat că pârâtul are un patrimoniu compus din sute de imobile pe care le folosește pentru soluționarea unor cauze, pe simpatii, că a fost lipsită efectiv de rezultatul pe care îl putea obține dacă notificarea ar fi fost soluționată în termenul de 60 de zile.

Prin decizia civilă nr. 235/A din 2 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta I.G., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Dispoziția nr. 9777 din 12 martie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București nu a fost contestată de reclamantă, astfel că nu mai poate fi pusă în discuție pe calea unui alt proces natura drepturilor cuvenite reclamantei, aceasta fiind titulara unui drept de creanță și nicidecum a unui drept real. Argumentația potrivit căreia respectarea obligației legale de a soluționa notificarea în termen ar fi avut drept consecință restituirea unui bun echivalent, iar folosința acelui bun ar fi putut duce la rezultatele financiare stabilite prin expertiză a fost apreciată ca nefiind pertinentă, întrucât acordarea lipsei de folosință a imobilului nu este condiționată de un drept efectiv stabilit în favoarea reclamantei, ci de o eventualitate.

A mai reținut Curtea că modificarea legislației privind măsurile reparatorii nu poate da reclamantei dreptul la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege. A fost înlăturată și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu motivarea că instanța nu a fost investită cu o contestație împotriva dispoziției nr. 9777 din 12 martie 2008, ci cu o acțiune întemeiată generic pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care se solicită acordarea lipsei de folosință pentru un imobil. Curtea a reținut că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 6 din Convenție, reclamanta beneficiind de toate garanțiile procesuale, având parte de un proces echitabil.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.G. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate invocate și în apel: Eroarea instanțelor de fond și de apel este aceea că nu au analizat faptul că pârâtul nu a respectat obligația legală de a soluționa în termen de 60 de zile notificarea înregistrată la 13 august 2001, așa cum prevăd dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 că această încălcare a legii a condus inevitabil la producerea prejudiciului reclamat. Potrivit Legii nr. 10/2001, atât în varianta de la data de 13 octombrie 2001 cât și în varianta actuală, în situația în care restituirea în natură este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care constau în compensare cu alte bunuri.

În ipoteza în care pârâtul avea (și are și în prezent) alte bunuri, dreptul de a opta între acest mod de reparare, compensare și alt mod prevăzut de lege îi aparținea. Că, indiferent dacă ar fi optat pentru un alt bun sau pentru echivalentul imobilului, este indiscutabil că notificarea nu a fost soluționată, astfel încât urma să primească un răspuns. A mai susținut recurenta că, în concret, pârâtul i-a cauzat o pagubă, nu politică și nici speculativă, ci prin inactivitatea sa voită, i-a încălcat un drept constituțional, acela al libertății economice, lipsind-o de resursele materiale/financiare care să îi permită accesul liber la o activitate economică, la liberă inițiativă, art. 45 din Constituție.

Că, dispoziția din 13 martie 2008 emisă de pârât face obiectul contestației ce formează dosarul nr. 13869/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care a solicitat măsuri compensatorii pentru imobilul ce a fost preluat abuziv de către Statul Român. Mai arată recurenta – reclamantă că situația dedusă judecății trebuia soluționată având în vedere legislația de la data încălcării obligației de către pârât și nu făcând trimitere la actuala formă a Legii nr. 10/2001, aplicând retroactiv, respectivul text de lege, ceea ce contravine dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României referitoare la neretroactivitatea legii civile.

Că, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în varianta de la data de 12 octombrie 2001, Statul îi recunoaște dreptul de proprietate, drept pe care nu l-a pierdut niciodată, astfel încât nu poate fi vorba de nicio speranță iluzorie, ci fără discuție de speranța legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție. Ceea ce a încălcat pârâtul este termenul de soluționare a notificării, astfel încât repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat nu este justificat nici după trecerea a 10 ani de la momentul apariției Legii nr. 10/2001 fiind incidente în speță prevederile art. 6 și 14 din Convenție. În raport cu cele expuse recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și pe fondul cauzei, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte, constată că recursul declarat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Folosința reprezintă posibilitatea pe care o are o persoană, în puterea unui drept, de a întrebuința un bun sau de a-i culege fructele (cum sunt cele naturale, dar și civile) având drept premisă condiția deținerii de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că, numai astfel putem vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat. Pe fondul cauzei, prin dispoziția din 12 martie 2008, pârâtul – intimat Municipiul București prin Primarul General a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 1150 m.p., pe motiv că terenul este afectat de elemente de sistematizare, construcția în suprafață de 168,00 m.p.

și anexele în suprafață de 34,00 m.p. din București, Șoseaua Colentina, fiind demolate, sunt imposibil de restituit. Dispoziția din 12 martie 2008, emisă de intimatul – pârât nu a fost contestată. Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „Dispoziția sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”. Având în vedere aceleași dispoziții ale art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reiese că prerogativele posesiei și folosinței nu pot fi exercitate de titularul dreptului de proprietate în absența dispoziției de restituire în natură care îi dă vocația de a solicita trimiterea în posesie.

Or, în speță, recurenta nu a beneficiat de prerogativele posesiei și folosinței, astfel încât nu poate solicita lipsa de folosință pentru imobilul în litigiu. În acest context, recurenta are doar un drept de creanță, neputând pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. Este nefondată și critica privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta bucurându-se de toate garanțiile procesuale. Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat în cauza de față va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta I.G. împotriva deciziei civile nr. 235/A din 2 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2012.