ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3960/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

638 din 27 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta I.G. în contradictoriu cu

Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin dispoziția nr. 9777

din 12 martie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București a fost

respinsă notificarea formulată de reclamantă pentru restituirea în natură a

imobilului situat în București, întrucât construcția a fost demolată, iar

terenul este afectat de elemente de sistematizare, propunându-se acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent.

Recurenta –

reclamantă a solicitat obligarea pârâtului la data lipsei de folosință a

imobilului începând cu data depunerii notificării, 13 august 2001, și până la

data soluționării acesteia, respectiv 12 martie 2008, invocând ca temei juridic

dispozițiile art. 998 C. civ., art. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

A reținut prima

instanță că imobilul nu a putut fi restituit în natură, întrucât a fost demolat

ca urmare a efectuării lucrărilor de sistematizare, anterior formulării

notificării, că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi putut avea folosința

imobilului și nici a existenței legăturii de cauzalitate directă între faptă și

prejudiciu.

Norma specială

privește restituirea imobilului, în condițiile art. 10 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 10/2001, prin echivalent, ce reprezintă valoarea la data expertizării

imobilului, teren și construcție, valoare ce va fi stabilită de Comisia

Centrală.

În ceea ce privește

invocarea de către reclamantă a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului, prima instanță a reținut, în esență, că, printr-o jurisprudență bine

stabilită, Curtea a statuat că o creanță nu poate fi considerată ca având

valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern.

Or, în speță, creanța

privind dreptul de folosință pe perioada 2001 – 2008 de care reclamanta s-ar

putea prevala, este o creanță sub condiție, deoarece nu poate fi considerată ca

având o valoare patrimonială conform art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta I.G. criticând-o ca nelegală și

netemeinică, întrucât notificarea nu a fost soluționată decât după trecerea a

peste 7 ani, iar Fondul Proprietatea fiind calificat de către C.E.D.O. ca

nefuncțional.

A mai arătat că

pârâtul are un patrimoniu compus din sute de imobile pe care le folosește

pentru soluționarea unor cauze, pe simpatii, că a fost lipsită efectiv de

rezultatul pe care îl putea obține dacă notificarea ar fi fost soluționată în

termenul de 60 de zile.

Prin decizia civilă nr.

235/A din 2 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta I.G., pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Dispoziția nr. 9777

din 12 martie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București nu a

fost contestată de reclamantă, astfel că nu mai poate fi pusă în discuție pe

calea unui alt proces natura drepturilor cuvenite reclamantei, aceasta fiind

titulara unui drept de creanță și nicidecum a unui drept real.

Argumentația potrivit

căreia respectarea obligației legale de a soluționa notificarea în termen ar fi

avut drept consecință restituirea unui bun echivalent, iar folosința acelui bun

ar fi putut duce la rezultatele financiare stabilite prin expertiză a fost

apreciată ca nefiind pertinentă, întrucât acordarea lipsei de folosință a

imobilului nu este condiționată de un drept efectiv stabilit în favoarea

reclamantei, ci de o eventualitate.

A mai reținut Curtea

că modificarea legislației privind măsurile reparatorii nu poate da reclamantei

dreptul la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege.

A fost înlăturată și

critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1, 6 și 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cu motivarea că instanța nu a fost investită cu

o contestație împotriva dispoziției nr. 9777 din 12 martie 2008, ci cu o

acțiune întemeiată generic pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care se

solicită acordarea lipsei de folosință pentru un imobil.

Curtea a reținut că

nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 6 din Convenție, reclamanta

beneficiind de toate garanțiile procesuale, având parte de un proces echitabil.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta I.G. invocând motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate invocate

și în apel:

Eroarea instanțelor

de fond și de apel este aceea că nu au analizat faptul că pârâtul nu a

respectat obligația legală de a soluționa în termen de 60 de zile notificarea

înregistrată la 13 august 2001, așa cum prevăd dispozițiile art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 că această încălcare a legii a condus inevitabil la

producerea prejudiciului reclamat.

Potrivit Legii nr. 10/2001,

atât în varianta de la data de 13 octombrie 2001 cât și în varianta actuală, în

situația în care restituirea în natură este posibilă, se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent, care constau în compensare cu alte bunuri.

În ipoteza în care

pârâtul avea (și are și în prezent) alte bunuri, dreptul de a opta între acest

mod de reparare, compensare și alt mod prevăzut de lege îi aparținea.

Că, indiferent dacă

ar fi optat pentru un alt bun sau pentru echivalentul imobilului, este

indiscutabil că notificarea nu a fost soluționată, astfel încât urma să

primească un răspuns.

A mai susținut

recurenta că, în concret, pârâtul i-a cauzat o pagubă, nu politică și nici

speculativă, ci prin inactivitatea sa voită, i-a încălcat un drept

constituțional, acela al libertății economice, lipsind-o de resursele

materiale/financiare care să îi permită accesul liber la o activitate

economică, la liberă inițiativă, art. 45 din Constituție.

Că, dispoziția din 13

martie 2008 emisă de pârât face obiectul contestației ce formează dosarul nr. 13869/3/2008

aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care a

solicitat măsuri compensatorii pentru imobilul ce a fost preluat abuziv de

către Statul Român.

Mai arată recurenta –

reclamantă că situația dedusă judecății trebuia soluționată având în vedere

legislația de la data încălcării obligației de către pârât și nu făcând

trimitere la actuala formă a Legii nr. 10/2001, aplicând retroactiv,

respectivul text de lege, ceea ce contravine dispozițiilor art. 15 alin. (2)

din Constituția României referitoare la neretroactivitatea legii civile.

Că, potrivit art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 în varianta de la data de 12 octombrie 2001, Statul

îi recunoaște dreptul de proprietate, drept pe care nu l-a pierdut niciodată,

astfel încât nu poate fi vorba de nicio speranță iluzorie, ci fără discuție de

speranța legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Ceea ce a încălcat

pârâtul este termenul de soluționare a notificării, astfel încât repararea

prejudiciului ce i-a fost cauzat nu este justificat nici după trecerea a 10 ani

de la momentul apariției Legii nr. 10/2001 fiind incidente în speță prevederile

art. 6 și 14 din Convenție.

În raport cu cele

expuse recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate

și pe fondul cauzei, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte, constată că recursul

declarat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce

succed:

Folosința reprezintă

posibilitatea pe care o are o persoană, în puterea unui drept, de a întrebuința

un bun sau de a-i culege fructele (cum sunt cele naturale, dar și civile) având

drept premisă condiția deținerii de către acea persoană, în stăpânire a

bunului, pentru că, numai astfel putem vorbi de posibilitatea concretă de a se

folosi de un bun determinat.

Pe fondul cauzei,

prin dispoziția din 12 martie 2008, pârâtul – intimat Municipiul București prin

Primarul General a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren

în suprafață de 1150 m.p., pe motiv că terenul este afectat de elemente de

sistematizare, construcția în suprafață de 168,00 m.p. și anexele în suprafață

de 34,00 m.p. din București, Șoseaua Colentina, fiind demolate, sunt imposibil

de restituit.

Dispoziția din 12

martie 2008, emisă de intimatul – pârât nu a fost contestată.

Potrivit art. 25 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, „Dispoziția sau, după caz, dispoziția de aprobare a

restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra acesteia, are forța probantă a unui înscris autentic și

constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară”.

Având în vedere

aceleași dispoziții ale art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reiese că

prerogativele posesiei și folosinței nu pot fi exercitate de titularul

dreptului de proprietate în absența dispoziției de restituire în natură care îi

dă vocația de a solicita trimiterea în posesie.

Or, în speță,

recurenta nu a beneficiat de prerogativele posesiei și folosinței, astfel încât

nu poate solicita lipsa de folosință pentru imobilul în litigiu.

În acest context,

recurenta are doar un drept de creanță, neputând pretinde despăgubiri pentru

lipsa de folosință a imobilului.

Este nefondată și

critica privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta bucurându-se de toate garanțiile

procesuale.

Pentru considerentele

mai sus expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat

în cauza de față va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta I.G. împotriva deciziei civile nr. 235/A din 2 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2012.