ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 491/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Constată că la data

de 22 octombrie 2008 reclamanta A.M.L. s-a adresat instanței formulând cerere

de chemare în judecată împotriva pârâtului N.V. și solicitând, ca prin hotărârea

ce se va pronunța în contradictoriu cu acesta, să se constate nulitatea

absolută a contractului încheiat la data de 1 noiembrie 2003 și a anexei la

acest contract, între cele două părți.

În motivarea cererii

s-a reținut următoarele: la data de 1 noiembrie 2003, reclamanta împreună cu

prietena sa C.D., s-au deplasat la atelierul pârâtului, fotograf de profesie, în

vederea realizării unor fotografii în interesul exclusiv personal al

reclamantei și al prietenei sale; prin intermediul fotografiilor menționate

anterior, urmau a fi puse în evidență niște accesorii pentru păr, respectiv

niște bentițe, create de doamna C.D.; câte un set din fotografiile realizate

i-au fost înmânate ei și prietenei sale, iar un altul a rămas în posesia

fotografului N.V., fără însă ca acesta să aibă posibilitatea de a le înstrăina

sau ceda cu un oricare alt titlu unor terțe persoane fizice sau juridice. De

comun acord cu fotograful, au stabilit doar că acesta avea posibilitatea de a

afișa pozele realizate pe site-ul său personal.

Având la bază

încrederea pe care i-a acordat-o de la bun început pârâtului, prezentat drept

un fotograf profesionist, în aceeași dată a semnat contractul și anexele ce fac

obiectul prezentei acțiuni.

S-a arătat că acest

contract, împreună cu anexele este lovit de nulitate absolută întrucât

reclamanta a cedat și respectiv a renunțat la drepturile morale conferite prin

dispozițiile Legii nr. 8/1996, persoanei a cărei imagine este reprezentată în

portret sau fotografie.

La data de 13

ianuarie 2009, în ședință publică, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care

a invocat prescripția dreptului de introducere a acțiunii în constatarea

nulității relative, arătând faptul că prin contractul încheiat nu s-au încălcat

norme juridice imperative referitoare la ordinea publică sau la bunele

moravuri, că eventual aceasta s-ar fi putut afla într-o eroare de consimțământ,

sancționată legal cu nulitatea relativă, care poate fi invocată într-un termen

de prescripție de 18 luni, iar de la încheierea contractului în cauză au trecut

aproape 5 ani.

Prin sentința civilă

nr. 191 din 10 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția prescripției invocată de pârât și a respins acțiunea în

constatare nulitate act formulată de reclamanta L.A.M., în contradictoriu cu

pârâtul N.V.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că nu poate fi lovit de nulitate absolută contractul

încheiat între părți la data de 1 noiembrie2003, în speță fiind vorba de o

nulitate relativă, întrucât nu este vorba de o nulitate care sancționează

nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un

interes general, obștesc, în contractul respectiv neexistând nicio normă care

ocrotește un interes de o asemenea importanță și care să fie viciată.

S-a mai reținut, că

reclamanta nu a invocat lipsa totală a consimțământului, că obiectul

contractului este perfect licit și prin contractul încheiat nu s-a pus în pericol

funcționarea statului de drept și nici nu s-au încălcat normele de conviețuire

socială.

Avându-se în vedere

că, în speță, este vorba de o nulitate relativă a contractului de cesiune

încheiat între părți, s-a constatat că devin incidente dispozițiile privind

prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, prevăzut de art. 9 din

Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „prescripția dreptului la acțiune în

anularea unui act juridic pentru violență, începe să curgă de la data când

acesta a încetat.

În caz de viclenie

sau eroare, sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de

la data când cel îndreptățit, reprezentantul legal sau persoana chemată de lege

să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la

împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.

Prin decizia civilă

nr. 224A din 15 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de

reclamanta L.A.M., a desființat sentința civilă nr. 191 din 10 februarie 2009 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 297 C.

proc. civ., în condițiile în care prima instanță nu s-a pronunțat asupra

cererii cu care a fost investită, astfel încât, practic, nu a cercetat fondul

cauzei.

S-a reținut că

Tribunalul București a fost învestit cu o cerere în constatarea nulității

absolute a contractului încheiat între părți pentru nevalabilitatea cauzei, a

obiectului și încălcarea dispozițiilor imperative a Legii nr. 8/1996, însă a

soluționat o cerere de anulare pentru vicierea consimțământului prin eroare,

cerere cu care nu a fost legal învestită, această viciere a consimțământului nefiind

invocată de reclamantă, ea fiind doar indicată de pârât, ca o posibilă cauză de

nulitate relativă, în raport cu această cauză, invocându-se și prescripția.

S-a mai reținut că

prima instanță, fără a pune în discuția părților calificarea cererii de chemare

în judecată în raport de susținerile pârâtului, respectiv dacă este vorba de o

cerere în constatare nulitate act sau o cerere în anulare, a soluționat cererea

ca fiind una în anulare, aplicând o sancțiune specifică acestui din urmă tip de

cerere.

A fost încălcat

astfel principiul contradictorialității sub aspectul arătat, însă și sub un alt

aspect, întrucât s-a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului

material la acțiune, invocat prin întâmpinare și a soluționat cererea prin

raportare la această excepție. Însă, în considerentele sentinței s-au analizat

și aspectele legate de fondul cererii cu care a fost învestită, fără însă ca

părțile să fi avut posibilitatea să pună concluzii pe aceste aspecte.

Împotriva deciziei respective,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul N.V., criticând-o ca fiind nelegală

și solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului declarat de

reclamantă, invocând, în drept, aplicarea prevederilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Prin motivele de

recurs s-a susținut, în primul rând, faptul că susținerile apelantei-reclamante

se bazează pe un neadevăr, întrucât aceasta nu a susținut niciodată unirea

excepției având ca obiect prescripția dreptului material la acțiune, invocată

prin întâmpinare, cu fondul cauzei, ca să se poată susține faptul că instanța

de fond nu s-ar fi pronunțat în legătură cu această cerere, acordând cuvântul

direct pe excepția prescripției.

Chiar și în situația în

care apelanta ar fi formulat o asemenea cerere în fața primei instanțe, aceasta

ar fi fost respinsă întrucât prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. stipulează

faptul că „excepțiile nu pot fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor

este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea pe fond a

pricinii”.

S-a mai arătat că în

mod corect, în opinia separată, s-a reținut că încălcarea principiului

contradictorialității nu reprezintă, în mod deosebit, conform art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., un motiv de desființare a hotărârii primei instanțe cu trimitere

spre rejudecare, această încălcare a drepturilor părții putând fi acoperită în

apel.

S-a învederat și

faptul că decizia instanței de apel nu este motivată, singura motivare oferită

fiind doar cea arătată opinia separată a unui membru al completului de judecată.

S-a concluzionat că

cele susținute de reclamantă puteau fi soluționate în cadrul instanței de apel,

desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare,

nefiind necesară în prezenta cauză.

Analizând recursul declarat

de pârât prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat

și-l va respinge ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente :

În primul rând nu

sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de

apel a respectat prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care impun judecătorului

să arate în hotărârea pronunțată motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților.

Astfel, în cauză,

instanța de apel a concluzionat că sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., care impun desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea

cauzei spre rejudecare, arătând în considerentele deciziei recurate, motivele

pentru care a considerat necesar să facă aplicarea acestui text.

Referitor la motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată faptul că

este nefondat întrucât Curtea de Apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme s-a reținut că a fost încălcat de

către prima instanță principiul contradictorialității, principiu de bază al

dreptului civil român care impune asigurarea drepturilor părților de a lua

cunoștință de pretențiile reciproce și obligația judecătorului de a pune orice împrejurare

în discuția acestora.

Acest principiu ce

guvernează procesul civil este reglementat în prevederile art. 129 alin. (4) C.

proc. civ., potrivit cărora - cu privire la situația de fapt și motivarea în

drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor -

judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau

în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de

drept.

Ori, încălcarea

acestui principiu, atrage nulitatea hotărârii și incidența prevederilor art.

297 C. proc. civ., câtă vreme prima instanță nu a pus în discuția părților calificarea

cererii de chemare în judecată, în raport de susținerile pârâtului arătate prin

întâmpinare, respectiv dacă este vorba de o cerere în constatare nulitate act

sau de o cerere în anulare și a soluționat-o ca fiind vorba de o cerere lovită

de nulitate relativă, aplicând o sancțiune specifică acestei cereri.

A fost încălcat în același

timp și dreptul la apărare al reclamantei câtă vreme calificarea cererii ei de

chemare în judecată, ca fiind vorba de acțiune în nulitate relativă și nu de

una în nulitate absolută, nu a fost pusă în discuție, pentru a i se da posibilitatea

acesteia să-și facă apărările necesare pe acest aspect.

Aceasta întrucât

cauza a fost soluționată pe excepția prescripției dreptului material la acțiune,

reținându-se aplicarea prevederilor art. 9 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă, iar regimul juridic, în ceea ce privește prescripția extinctivă,

diferă după cum este vorba de nulitate absolută sau de nulitate relativă.

Contrar susținerilor

recurentului, încălcarea celor două principii fundamentale ce guvernează

procesul civil, nu putea fi acoperită în cadrul instanței de apel, întrucât ar

fi însemnat lipsirea părților de un grad de jurisdicție.

Aceste considerente

au fost avute în vedere de către instanța de apel în aplicarea prevederilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., și nu faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat

asupra cererii reclamantei de unire cu fondul cauzei a excepției prescripției

dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare.

În ceea ce privește

aplicarea prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată faptul că a

fost invocate doar formal de către recurent, întrucât nu a dezvoltat nicio critică

care să se circumscrie acestui motiv de modificare.

În consecință, față

de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de modificare invocate de recurent,

respectiv dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., astfel încât, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul N.V. împotriva deciziei civile nr. 224/A din 15 decembrie 2009

a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2011.