ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 491/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Constată că la data de 22 octombrie 2008 reclamanta A.M.L. s-a adresat instanței formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului N.V. și solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu acesta, să se constate nulitatea absolută a contractului încheiat la data de 1 noiembrie 2003 și a anexei la acest contract, între cele două părți.

În motivarea cererii s-a reținut următoarele: la data de 1 noiembrie 2003, reclamanta împreună cu prietena sa C.D., s-au deplasat la atelierul pârâtului, fotograf de profesie, în vederea realizării unor fotografii în interesul exclusiv personal al reclamantei și al prietenei sale; prin intermediul fotografiilor menționate anterior, urmau a fi puse în evidență niște accesorii pentru păr, respectiv niște bentițe, create de doamna C.D.; câte un set din fotografiile realizate i-au fost înmânate ei și prietenei sale, iar un altul a rămas în posesia fotografului N.V., fără însă ca acesta să aibă posibilitatea de a le înstrăina sau ceda cu un oricare alt titlu unor terțe persoane fizice sau juridice.

De comun acord cu fotograful, au stabilit doar că acesta avea posibilitatea de a afișa pozele realizate pe site-ul său personal. Având la bază încrederea pe care i-a acordat-o de la bun început pârâtului, prezentat drept un fotograf profesionist, în aceeași dată a semnat contractul și anexele ce fac obiectul prezentei acțiuni. S-a arătat că acest contract, împreună cu anexele este lovit de nulitate absolută întrucât reclamanta a cedat și respectiv a renunțat la drepturile morale conferite prin dispozițiile Legii nr. 8/1996, persoanei a cărei imagine este reprezentată în portret sau fotografie.

La data de 13 ianuarie 2009, în ședință publică, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat prescripția dreptului de introducere a acțiunii în constatarea nulității relative, arătând faptul că prin contractul încheiat nu s-au încălcat norme juridice imperative referitoare la ordinea publică sau la bunele moravuri, că eventual aceasta s-ar fi putut afla într-o eroare de consimțământ, sancționată legal cu nulitatea relativă, care poate fi invocată într-un termen de prescripție de 18 luni, iar de la încheierea contractului în cauză au trecut aproape 5 ani. Prin sentința civilă nr. 191 din 10 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției invocată de pârât și a respins acțiunea în constatare nulitate act formulată de reclamanta L.A.M., în contradictoriu cu pârâtul N.V.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că nu poate fi lovit de nulitate absolută contractul încheiat între părți la data de 1 noiembrie2003, în speță fiind vorba de o nulitate relativă, întrucât nu este vorba de o nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc, în contractul respectiv neexistând nicio normă care ocrotește un interes de o asemenea importanță și care să fie viciată. S-a mai reținut, că reclamanta nu a invocat lipsa totală a consimțământului, că obiectul contractului este perfect licit și prin contractul încheiat nu s-a pus în pericol funcționarea statului de drept și nici nu s-au încălcat normele de conviețuire socială.

Avându-se în vedere că, în speță, este vorba de o nulitate relativă a contractului de cesiune încheiat între părți, s-a constatat că devin incidente dispozițiile privind prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, prevăzut de art. 9 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „prescripția dreptului la acțiune în anularea unui act juridic pentru violență, începe să curgă de la data când acesta a încetat. În caz de viclenie sau eroare, sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.

Prin decizia civilă nr. 224A din 15 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de reclamanta L.A.M., a desființat sentința civilă nr. 191 din 10 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 297 C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost investită, astfel încât, practic, nu a cercetat fondul cauzei.

S-a reținut că Tribunalul București a fost învestit cu o cerere în constatarea nulității absolute a contractului încheiat între părți pentru nevalabilitatea cauzei, a obiectului și încălcarea dispozițiilor imperative a Legii nr. 8/1996, însă a soluționat o cerere de anulare pentru vicierea consimțământului prin eroare, cerere cu care nu a fost legal învestită, această viciere a consimțământului nefiind invocată de reclamantă, ea fiind doar indicată de pârât, ca o posibilă cauză de nulitate relativă, în raport cu această cauză, invocându-se și prescripția. S-a mai reținut că prima instanță, fără a pune în discuția părților calificarea cererii de chemare în judecată în raport de susținerile pârâtului, respectiv dacă este vorba de o cerere în constatare nulitate act sau o cerere în anulare, a soluționat cererea ca fiind una în anulare, aplicând o sancțiune specifică acestui din urmă tip de cerere.

A fost încălcat astfel principiul contradictorialității sub aspectul arătat, însă și sub un alt aspect, întrucât s-a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocat prin întâmpinare și a soluționat cererea prin raportare la această excepție. Însă, în considerentele sentinței s-au analizat și aspectele legate de fondul cererii cu care a fost învestită, fără însă ca părțile să fi avut posibilitatea să pună concluzii pe aceste aspecte. Împotriva deciziei respective, în termen legal, a declarat recurs pârâtul N.V., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, invocând, în drept, aplicarea prevederilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs s-a susținut, în primul rând, faptul că susținerile apelantei-reclamante se bazează pe un neadevăr, întrucât aceasta nu a susținut niciodată unirea excepției având ca obiect prescripția dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, cu fondul cauzei, ca să se poată susține faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat în legătură cu această cerere, acordând cuvântul direct pe excepția prescripției. Chiar și în situația în care apelanta ar fi formulat o asemenea cerere în fața primei instanțe, aceasta ar fi fost respinsă întrucât prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. stipulează faptul că „excepțiile nu pot fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea pe fond a pricinii”.

S-a mai arătat că în mod corect, în opinia separată, s-a reținut că încălcarea principiului contradictorialității nu reprezintă, în mod deosebit, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., un motiv de desființare a hotărârii primei instanțe cu trimitere spre rejudecare, această încălcare a drepturilor părții putând fi acoperită în apel. S-a învederat și faptul că decizia instanței de apel nu este motivată, singura motivare oferită fiind doar cea arătată opinia separată a unui membru al completului de judecată. S-a concluzionat că cele susținute de reclamantă puteau fi soluționate în cadrul instanței de apel, desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind necesară în prezenta cauză.

Analizând recursul declarat de pârât prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și-l va respinge ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente : În primul rând nu sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a respectat prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. care impun judecătorului să arate în hotărârea pronunțată motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, în cauză, instanța de apel a concluzionat că sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care impun desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând în considerentele deciziei recurate, motivele pentru care a considerat necesar să facă aplicarea acestui text.

Referitor la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată faptul că este nefondat întrucât Curtea de Apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme s-a reținut că a fost încălcat de către prima instanță principiul contradictorialității, principiu de bază al dreptului civil român care impune asigurarea drepturilor părților de a lua cunoștință de pretențiile reciproce și obligația judecătorului de a pune orice împrejurare în discuția acestora. Acest principiu ce guvernează procesul civil este reglementat în prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora - cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor - judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept.

Ori, încălcarea acestui principiu, atrage nulitatea hotărârii și incidența prevederilor art. 297 C. proc. civ., câtă vreme prima instanță nu a pus în discuția părților calificarea cererii de chemare în judecată, în raport de susținerile pârâtului arătate prin întâmpinare, respectiv dacă este vorba de o cerere în constatare nulitate act sau de o cerere în anulare și a soluționat-o ca fiind vorba de o cerere lovită de nulitate relativă, aplicând o sancțiune specifică acestei cereri. A fost încălcat în același timp și dreptul la apărare al reclamantei câtă vreme calificarea cererii ei de chemare în judecată, ca fiind vorba de acțiune în nulitate relativă și nu de una în nulitate absolută, nu a fost pusă în discuție, pentru a i se da posibilitatea acesteia să-și facă apărările necesare pe acest aspect.

Aceasta întrucât cauza a fost soluționată pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținându-se aplicarea prevederilor art. 9 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, iar regimul juridic, în ceea ce privește prescripția extinctivă, diferă după cum este vorba de nulitate absolută sau de nulitate relativă. Contrar susținerilor recurentului, încălcarea celor două principii fundamentale ce guvernează procesul civil, nu putea fi acoperită în cadrul instanței de apel, întrucât ar fi însemnat lipsirea părților de un grad de jurisdicție. Aceste considerente au fost avute în vedere de către instanța de apel în aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., și nu faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra cererii reclamantei de unire cu fondul cauzei a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată faptul că a fost invocate doar formal de către recurent, întrucât nu a dezvoltat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de modificare. În consecință, față de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de modificare invocate de recurent, respectiv dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul N.V. împotriva deciziei civile nr. 224/A din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2011.