ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1458/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1458/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 13 aprilie 2012

reclamanta R.A., în contradictoriu cu pârâta SC R.S. SRL, în temeiul art. 88 din

Legea nr. 8/1996, art. 73 noul C. civ. și art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000,

a solicitat constatarea încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului

portret în fotografii și în publicitate; înlăturarea de pe teritoriul țării a fotografiilor/afișelor

publicitare, inclusiv de pe site-ul de internet, ale pârâtei care reproduc fără

drept portretul (imaginea) sa; repararea prejudiciului material și moral în valoare

de 62.000 euro prin utilizarea fără drept a portretului/imaginii personale a reclamantei

în fotografii sau în alte materiale publicitare, în baza art. 139 din Legea nr.

8/1996 coroborat cu art. 1349-art. 1371 noul C. civ., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că la data de 31 decembrie 2011 a încetat contractul de prestări

servicii din 23 decembrie 2010 încheiat între părți și, în mod implicit, a încetat

și dreptul pârâtei de a mai utiliza portretul său în scopul promovării bijuteriilor

comercializate de SC R.S. SRL. Cu toate acestea, pe site sunt postate fotografii

care reproduc portretul reclamantei, în asociere cu numele pârâtei, fără ca reclamanta

să-și fi dat acordul ca aceasta să-i utilizeze imaginea ulterior datei de 31

decembrie 2011. Reclamanta a mai arătat că aceste fotografii sunt utilizate în mod

continuu încă din data de 1 ianuarie 2012, astfel că, în incinta magazinelor C.

din toată țara sunt expuse afișe publicitare care conțin portretul său în asociere

cu pârâta. Prin aceasta, pârâta a săvârșit un fapt ilicit care i-a adus grave prejudicii

reclamantei, constând în câștigul nerealizat pentru acea perioadă de către reclamantă

care a fost lipsită de o remunerație la valoarea prețului de piață pe care pârâta

ar fi trebuit să-l plătească pentru ca utilizarea să fie legală sau pe care altă

societate din industria bijuteriilor ar fi plătit pentru utilizarea imaginii reclamantei

în asociere cu firme și produse din industria bijuteriilor, evaluat la suma de 12.000

euro, dar și daune morale în cuantum de 50.000 euro. Reclamanta a mai arătat că,

deși notificată în privința prejudiciilor pe care le cauzează reclamantei prin utilizarea

fără drept a imaginii, pârâta a continuat să se folosească fără drept de imaginea

reclamantei, acordând interviuri în presă care nu corespund realității și care aduc

prejudicii grave de imagine reclamantei.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 88 din Legea nr. 8/1996, art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000,

art. 73 și art. 1349-art. 1371 noul C. civ., art. 112 și urm. C. proc. civ.

Pârâta a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că după data

încetării contractului, părțile au continuat să negocieze încheierea unui nou contract,

care însă au eșuat. Pe această perioadă, reclamanta a lăsat să se înțeleagă că își

dorește prelungirea contractului și că nu este deranjată de utilizarea imaginii

sale în magazinele de profil, continuând, la rândul său, să poarte/rețină pentru

sine bijuteriile care i-au fost încredințate de pârâtă în temeiul contractului,

restituirea acestora având loc abia în martie 2012.

Cât privește prejudiciul

material, pârâta a arătat că reclamanta ar trebui să facă dovada că nu a putut perfecta

un contract de promovare al unor produse similare la un preț de 12.000 euro din

cauza faptului că, presupus culpabil, pârâta nu a înlăturat posterele începând cu

data de 1 ianuarie 2012, ci cu o lună mai târziu. În ceea ce privește daunele morale,

pârâta a arătat că simpla invocare a unui text legal nu este în măsură să releve

suferințele morale la care a fost supusă reclamanta prin existența unor postere

cu imaginea sa în magazinele de bijuterii de lux. Faptul că societatea pârâtă a

realizat conform contractului de prestări servicii fotografii cu reclamanta, fotografii

de o calitate artistică excepțională, retușate și prelucrate astfel încât imaginea

reclamantei să fie impecabilă, fotografii ce au fost expuse în magazine de bijuterii

cu caracter exclusivist, în locații mai mult decât civilizate. În aceste condiții,

pârâta a arătat că nu înțelege ce traumă morală, suferința psihică, sentiment de

nedreptate sau umilință psihică au încercat-o pe reclamantă, atunci când și-a văzut

imaginea expusă și asociată unor produse exclusiviste.

Prin sentința civilă

nr. 2169 din 6 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul nr. 12845/3/2012 s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare

în judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Între părți a fost încheiat,

pentru o perioadă de 1 an, cuprinsă între 1 ianuarie 2011-31 decembrie 2011, un

contract de prestări servicii prin care reclamanta s-a obligat să promoveze exclusiv

marca de diamante comercializate de pârâtă, în schimbul unei remunerații de 12.000

euro.

Potrivit corespondenței

electronice depuse la dosar, ca și din declarațiile martorilor audiați și interogatoriile

administrate părților, după data încetării contractului, pe parcursului lunilor

ianuarie și februarie 2012, între acestea au fost purtate negocieri privind încheierea

unui nou contract, negocieri care, în cele din urmă, au eșuat.

În contextul acestor negocieri,

reclamanta a restituit bijuteriile pârâtei în luna martie 2012, potrivit procesului-verbal

de la dosar, iar pârâta a retras fotografiile reclamantei din magazinele de bijuterii

în luna februarie 2012, ca urmare a notificării primită de la aceasta, astfel cum

rezultă din procesul-verbal depus la dosar.

Tribunalul a constatat

că ambele părți au continuat, după încetarea contractului, să folosească bijuteriile,

în cazul reclamantei, respectiv fotografiile, în cazul pârâtei, acestea intenționând

să încheie un nou contract.

Prin urmare, tribunalul

a apreciat că a existat un acord tacit al părților privind utilizarea acestora,

iar susținerile reclamantei privind folosirea fără drept a imaginii sale sunt, chiar

și în absența unui contract, neîntemeiate, de vreme ce reclamanta însăși a înțeles,

la rândul său, să restituie bijuteriile abia în martie 2012.

Pentru aceste considerente,

Tribunalul a constatat că nu se poate reține încălcarea art. 88 din Legea nr. 8/1996,

art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000, art. 73 noul C. civ., cu consecința respingerii

primului capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ceea ce privește daunele

materiale, reclamanta a justificat prejudiciul prin câștigul nerealizat din cauza

faptului că nu a putut încheia un nou contract pentru anul 2012, prin care să își

asocieze imaginea cu o altă firmă de bijuterii.

Sub acest aspect, Tribunalul

a reținut că, și în cazul unui prejudiciu viitor, reclamantei îi revenea sarcina

de a face dovada caracterului cert al acestuia, deci de a dovedi atât existența

sa, cât și posibilitatea de evaluare.

Or, în cauză, prejudiciul

invocat de reclamantă este numai eventual, nu și cert, întrucât aceasta s-a limitat

la a invoca simpla împrejurare că pentru anul 2012 ar fi putut să încheie un contract

cu o altă firmă. Nu s-a făcut nicio dovadă că reclamanta a purtat negocieri cu alte

firme, iar finalizarea acestora ar fi fost împiedicată de utilizarea imaginii sale

de către pârâtă. Sub acest aspect, prima instanță a mai reținut că nu este suficientă

declarația martorului reclamantei în sensul că aceasta ar fi purtat negocieri și

cu alte firme, fără a fi indicate în concret ofertele, ci se impunea dovedirea unor

negocieri ferme.

În același timp, o eventuală

îmbogățire a pârâtei cu echivalentul bănesc al folosirii imaginii reclamantei și

după încetarea contractului nu poate fi invocată, în condițiile în care nu s-a făcut

dovada prejudiciului analizat anterior, în cadrul răspunderii civile delictuale,

ci eventual, în condițiile îmbogățirii fără justă cauză.

Cât privește despăgubirile

morale solicitate de reclamantă, tribunalul a reținut că în cererea de chemare în

judecată aceasta nu a detaliat în ce a constat prejudiciul moral, ci s-a limitat

la a invoca dreptul său la imagine. Martorul propus de reclamantă a declarat că

la începutul anului 2012 aceasta era „supărată, nervoasă, stresată”, spunându-i

că motivul este situația relației sale cu pârâta.

Or, dacă este adevărat

că prejudiciul moral nu trebuie întotdeauna dovedit, ci el poate să rezulte implicit,

din natura faptei cauzatoare, prima instanță a apreciat că, în contextul celor anterior

reținute, reclamantei îi revenea totuși sarcina de a proba acest prejudiciu, ceea

ce nu s-a întâmplat. De altfel, nici din declarația martorului propus de reclamantă

nu a rezultat că starea reclamantei ar fi fost cauzată de folosirea imaginii sale

fără drept, ci de nemulțumirea acesteia privind negocierile purtate cu pârâta pentru

încheierea unui nou contract. Prin urmare, întrucât potrivit celor expuse anterior,

folosirea imaginii reclamantei până în februarie 2012 nu s-a făcut fără drept, ci

cu consimțământul tacit al acesteia (rezultat atât din negocierile purtate între

părți în perioada ianuarie-februarie 2012, cât și din faptul că, la rândul său,

reclamanta nu a restituit bijuteriile decât în martie 2012), tribunalul a respins

ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea la daune morale.

Împotriva acestei sentințe,

în termenul legal, a formulat apel motivat reclamanta R.A., criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 116A din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

apelul reclamantei a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în parte, iar

pe fond, cererea a fost admisă în parte și s-a dispus obligarea pârâtei la 2.000

euro daune morale către reclamantă; s-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide în acest

sens, instanța de apel, în analiza motivelor de apel formulate, a reținut și apreciat

următoarele, pe baza probelor administrate la prima instanță, întrucât în calea

de atac nu s-a solicitat completarea probatoriului:

În ceea ce privește dispozițiile

legale aplicabile în cauză, curtea de apel a avut în vedere dispozițiile art. 73

alin. (1) și alin. (2), art. 74 lit. h), art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art.

1357, art. 1358, art. 1381 alin. (1)-alin. (3) și ale art. 1385 alin. (1)-alin.

(4) C. civ.; de asemenea, s-a evaluat și incidența în cauză a dispozițiilor

art. 88 alin. (1) și alin. (2) din legea specială, anume, Legea nr. 8/1996.

Astfel, s-a constatat

că între părțile prezentului litigiu s-a încheiat un contract sinalagmatic intitulat

„contract de prestări servicii” prin care apelanta-reclamantă s-a obligat să promoveze

exclusiv marca de diamante comercializate de pârâtă, în schimbul unei remunerații

de 12.000 euro, convenția fiind încheiată, pe o perioadă determinată de 1 an, anume

1 ianuarie 2011-31 decembrie 2011.

Contractele sinalagmatice

sunt caracterizate prin reciprocitatea și interdependența obligațiilor, fiecare

dintre părți având concomitent atât calitatea de creditor cât și pe cea de debitor.

Potrivit clauzelor contractuale, apelanta se obliga să prezinte și să promoveze

marca de diamante a intimatei în cadrul mai multor evenimente, prin participarea

la două sesiuni foto, purtând bijuteriile intimatei și să folosească exclusiv bijuterii

ale beneficiarului la orice eveniment monden la care participă, iar în toate aceste

ocazii să menționeze numele mărcii intimatului. Totodată, este de reținut că prețul

autorizării utilizării portretului reclamantei nu a constat în dreptul de folosire

a unor bijuterii, ci în plata unei remunerații de 12.000 euro.

Instanța de apel a apreciat

că în condițiile în care este vorba nu de folosirea bijuteriilor aparținând intimatei,

cum fără niciun suport probator a reținut prima instanță, ci de păstrarea de către

apelantă a bijuteriilor (ceea ce reprezenta doar un act preparatoriu în vederea

încheierii unui nou contract), nu se poate reține în cauză existența vreunui acord

tacit al reclamantei în sensul continuării folosirii de către intimat a fotografiilor

sale, cu atât mai mult în lipsa vreunei contraprestații bănești din partea intimatei;

prin urmare, sub acest aspect au fost găsite întemeiate criticile apelantei.

În acest sens, după cum

cu temei a susținut apelanta, păstrarea bijuteriilor până în martie 2012 poate fi

interpretată mai degrabă ca fiind rezultatul acordului tacit al intimatei ca apelanta

să le rețină până la încheierea unui nou contract pentru anul 2012, în contextul

în care părțile se aflau în curs de negocieri cu privire la acesta.

Curtea de apel a reținut

că acordul tacit, ca formă de exteriorizare a consimțământului, trebuie sa rezulte

din gesturi ori fapte concludente, neechivoce. Or, păstrarea de către apelantă a

bijuteriilor aparținând intimatei nu poate fi interpretată în mod neechivoc în sensul

că părțile s-ar fi înțeles ca apelanta să le folosească, în schimbul utilizării

portretului său în publicitate de către pârâtă, deoarece, ambele reprezentau obligații

asumate/modalități de îndeplinire a obligațiilor stabilite prin contractul încheiat

anterior.

Totodată, acordul de utilizare

a imaginii nu se poate presupune din participarea părților la negocieri, pentru

că negocierile aparțin fazei precontractuale, iar până când oferta ce conține condițiile

în care ofertantul este dispus să își dea acordul de utilizare a imaginii nu este

acceptată, nu se poate vorbi de existența unei convenții între părți.

Mai mult, instanța de

apel a apreciat că și împrejurarea că între părțile litigiului se derulau negocieri

pentru încheierea unui nou contract care să aibă ca obiect utilizarea imaginii reclamantei

în anul 2012 a fost greșit interpretată de tribunal, în sensul unui acord tacit

al apelantei pentru utilizarea imaginii sale de către intimată, deoarece, din corespondența

electronică purtată între părți, în faza negocierii, rezultă în mod neechivoc faptul

că apelanta insista asupra stabilirii unor condiții pentru a autoriza utilizarea

portretului său de către intimată în anul 2012; de asemenea, din aceeași corespondență

rezultă și faptul că nu a existat un acord al apelantei de folosire a portretului

său de către intimată în anul 2012, până când părțile nu vor semna un contract și

se va achita contraprestația de către intimată.

Prin urmare, s-a apreciat

că din această corespondență nu rezultă exprimarea de către apelantă a unui acord

în sensul ca intimata să-i utilizeze portretul și în anul 2012, în lipsa semnării

contractului care să prevadă condițiile în care pârâta a putea fi utiliza imaginea

reclamantei în anul 2012, ci, dimpotrivă, aceasta își exprimă explicit această opoziție.

Au fost găsite fondate

și criticile apelantei referitoare la aprecierea eronată de către prima instanță

a inexistenței unui prejudiciu moral, după cum în mod eronat a reținut și împrejurarea

că folosirea fără drept a imaginii apelantei nu reprezintă o faptă ilicită în sensul

dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și alin. (2) noul C. civ., deși, astfel cum deja

s-a arătat, nu a existat vreun consimțământ tacit al apelantei pentru folosirea

portretului său de către intimată.

Astfel, s-a reținut că

din depoziția martorului propus de reclamantă (T.S.T.) a rezultat atât existența

prejudiciului moral, cât și a legăturii de cauzalitate dintre fapta intimatei și

prejudiciul suferit de apelantă, acesta relatând faptul că apelanta-reclamantă era

la începutul anului 2012, aceasta era „supărată, nervoasă și stresată, întrucât

pârâta continua să îi folosească imaginea” și nu înțelegea să încheie un contractul

care să stabilească condițiile în care să fie folosită imaginea sa, iar nu din cauza

faptului că, după cum a reținut fără temei prima instanță, nu s-a putut încheia

un nou contract cu intimata.

La stabilirea cuantumului

prejudiciului moral, instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 1358 noul

C. civ., a avut în vedere criteriile particulare de apreciere a vinovăției prevăzute

de lege, respectiv împrejurările în care s-a produs prejudiciul, constatându-se

că dacă intimatul a folosit fără autorizarea apelantei imaginea acesteia, totuși

acest fapt ilicit se datorează existenței unor negocieri între părți, situație în

care autorul faptei ilicite ce a determinat prejudicierea morală apelantei avea

reprezentarea mentală a faptului că între părți se va putea ajunge la încheierea

unui contract.

Au fost înlăturate ca

nefondate însă susținerile apelantei referitoare la greșita respingere de către

prima instanță a cererii sale privind acordarea unor despăgubiri materiale și la

aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 88 din Legea nr. 8/1996.

În acest sens, curtea

de apel a reținut că reclamanta a învestit prima instanță cu o cerere de acordare

a unei despăgubiri în sumă de 12.000 euro constând în prejudiciul suferit ca urmare

a faptului că apelanta a fost lipsită de o remunerație stabilită la nivelul prețului

de piață pe care intimata ar fi trebuit să o plătească pentru ca utilizarea imaginii

sale să fie legală sau pe care o altă societate din industria bijuteriilor ar fi

plătit-o pentru utilizarea imaginii apelantei.

Potrivit prevederilor

art. 1385 noul C. civ., prejudiciul se repară integral, putându-se acorda despăgubiri

și pentru un prejudiciu viitor „dacă producerea lui este neîndoielnică.”

Totodată, dispozițiile

art. 1385 alin. (3) din acealași cod prevăd că despăgubirea trebuie să cuprindă

pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el

ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe

care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului; alin. (4) statuează

că dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau

de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului

ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă

a victimei.

În aplicarea acestor norme,

instanța de apel a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că prejudiciul

invocat este unul eventual, iar nu cert, deoarece a fost motivat de apelanta reclamantă

prin aceea că ar fi putut fi remunerată în cazul în care utilizarea imaginii sale

ar fi fost consensuală, la nivelul prețului de piață pe care intimata ar fi trebuit

să-l plătească pentru ca utilizarea imaginii apelantei să fie legală, precum și

prin aceea că pentru anul 2012 ar fi putut să încheie un contract cu o altă firmă.

Instanța a apreciat că

nu se poate estima care ar fi fost remunerația pentru utilizarea portretului apelantei

dacă părțile ar fi încheiat o convenție, deoarece acest lucru nu s-a întâmplat (iar

fapta ilicită invocată în legătură cu acest prejudiciu constă în refuzul intimatei

de a contracta, fapt ce ține de libertatea contractuală și nu poate fi sancționat

în sensul propus de apelantă), după cum apelanta nu a dovedit că ar fi purtat negocieri

cu alte firme de bijuterii, iar finalizarea acestora ar fi fost împiedicată de utilizarea

imaginii sale de către pârâtă; din acest punct de vedere nu este suficientă declarația

martorului apelantei care nu se coroborează cu alte mijloace de probă. Mai mult,

chiar ținându-se cont de împrejurări și de situația concretă a apelantei, în situația

inexistenței probabilității obținerii avantajului pretins ori a evitării pagubei,

nu se poate vorbi despre vreo reparație materială.

În ceea ce privește susținerea

existenței unor înscrisuri ce ar face dovada prejudiciului material, aceasta a fost

considerată nefondată, deoarece contractul de prestării servicii din 23

decembrie 2010, corespondența purtată pe e-mail de părți, adresa din data de 26

septembrie 2012 emisă de B.R.A.-M.M., precum și adresa trimisă apelantei-reclamante

de către C.D.F.C.S., nu pot face dovada unui prejudiciu cert ca producere, ci doar

a întinderii unui prejudiciu eventual.

De asemenea, s-a considerat

că nici dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 8/1996, modificată, nu pot conduce instanța

la altă concluzie deoarece chiar dacă includerea unui portret în cadrul unei opere

necesită consimțământul persoanei reprezentate în acest portret, în condițiile prevăzute

de art. 73, art. 74 și art. 79 C. civ., în cauză, pentru angajarea răspunderii civile

a autorului este necesară dovedirea împrejurării că persoana portretizată fără voia

ei în cadrul operei a suferit un prejudiciu material, ceea ce nu s-a reținut în

cauză.

În termen legal, împotriva

acestei decizii reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de ipotezele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., susținându-se, pe

de o parte, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere

(art. 304 pct. 6), că decizia recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304

pct. 7), iar pe de altă parte, că instanța de apel a aplicat greșit legea raportat

la situația de fapt dedusă judecății (art. 304 pct. 9).

În cuprinsul memoriului

de recurs, recurenta reclamantă a învederat că temeiul juridic al cererii este răspunderea

civilă delictuală, iar prejudiciul material solicitat constă în beneficiul nerealizat

(conform art. 139 Legea nr. 8/1996), însă, spre deosebire de prima instanță, curtea

de apel a reținut în mod corect că, începând cu 1 ianuarie 2012, intimata a folosit

fără drept fotografiile conținând portretul său.

Pe de altă parte, deși

curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile

delictuale pentru a acorda daune morale, consideră, în același timp, că nu sunt

întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale în vederea acordării

de daune materiale, sub aspectul certitudinii prejudiciului.

Recurenta susține că motivarea

instanței de apel sub aspectul certitudinii prejudiciului este nelegală, având în

vedere că nu a fost interpretat în mod corect temeiul în baza căruia s-a solicitat

de către reclamantă repararea prejudiciului patrimonial.

Astfel, modalitățile de

reparare a prejudiciului adus prin încălcarea unui drept de autor sunt în mod clar

prevăzute de lege, anume de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, iar

în temeiul acestei dispoziții legale, recurenta reclamantă a înțeles să solicite

valoarea beneficiului nerealizat.

Se arată că recurenta

a optat pentru acest temei, întrucât chiar între părțile litigiului (recurentă și

intimată) a mai avut loc o exploatare în condițiile legii a acelorași drepturi asupra

aceluiași portret (pe baza de contractului valabil pentru anul 2011), situație ce

permitea individualizarea corectă și obiectivă a valorii beneficiului nerealizat

de către reclamanta ca urmare a exploatării nelegale efectuate de intimată în anul

a imaginii sale, pentru exploatări similare, de la două agenții de casting pentru

publicitate și film cunoscute în România, B.R.A.-M.M. și C.D.F.C.S.

Recurenta susține că în

mod greșit instanța de apel a ignorat claritatea dispozițiilor art. 139 alin.

(2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 și a considerat că beneficiul nerealizat se confundă

cu remunerația consensuală care ar fi trebuit să rezulte dintr-un contract încheiat

cu o altă firmă sau cu remunerația care ar fi rezultat dintr-o convenție încheiată

între părțile din litigiu.

Dând o greșită interpretare

textului, instanța de apel a calificat prejudiciul solicitat de recurentă ca fiind

eventual, iar nu cert. Or, nu ar putea fi reținută eventualitatea unui prejudiciu

atunci când utilizarea fără drept a avut loc deja (fie și numai pentru 2 luni);

pe de altă parte, mai arată recurenta, dacă ar fi existat un contract, s-ar fi adresat

instanței cu o cerere întemeiată pe răspunderea contractuală, iar nu pe răspunderea

civilă delictuală.

Or, dispozițiile art.

139 din Legea nr. 8/1996 vizează tocmai răspunderea civilă delictuală invocată ca

temei juridic al cererii de chemare în judecată, alături de prevederile art. 88

din Legea nr. 8/1996.

Se mai arată că înscrisurile

pe care le-a administrat în cauză sunt suficiente pentru a demonstra, prin ele însele,

beneficiul nerealizat de recurentă, acestea fiind: contractul dintre părțile cauzei

pentru același tip de exploatare pentru anul 2011 și adrese de evaluare a prețului

de piață al imaginii reclamantei pentru anul 2012, din care rezultă că la momentul

utilizării fără drept a imaginii sale de către intimată, acesta era estimat cel

puțin la prețul de 12.000 euro pentru un an de utilizare.

Recurenta mai susține

că în mod constant în jurisprudența națională și străină, s-a considerat că probarea

prejudiciului constând în beneficiul nerealizat ca urmare a unei utilizări ilegale

a unui drept de autor are loc prin administrarea probei cu înscrisuri prin depunerea

unor contracte încheiate pentru exploatări similare, respectiv pentru autorizarea,

în condiții legii, a aceluiași tip de folosire.

De asemenea, în lipsa

unui contract încheiat între părți prin care intimata să fi obținut autorizarea

din partea recurentei de a-i utiliza portretul în scop publicitar, aceasta a săvârșit

un fapt ilicit, întrucât a utilizat în condiții nelegale imaginea (portretul) recurentei-reclamante.

Pentru a se putea angaja

răspunderea civilă delictuală, nu este necesar a se verifica intenția directă sau

indirectă a intimatei-pârâte sub raport subiectiv, întrucât răspunderea întemeiată

pe dispozițiile art. 1357 C. civ., este una obiectivă, în baza căreia intimata răspunde

și în cazul celei mai ușoare culpe.

Se mai susține că intimata

este vinovată nu de refuzul de a încheia un nou contract cu recurenta-reclamantă,

așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel, ci se face vinovată de folosirea

fără drept a portretului său și, deci, de încălcarea art. 88 din Legea nr. 8/1996.

În consecință, în aplicarea

art. 88 și a art. 139 din Legea nr. 8/1996, coroborat cu art. 1357 C. civ., instanța

de apel avea la îndemână criteriile la care să se raporteze pentru determinarea

prejudiciului patrimonial și stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă în mod

nelegal a considerat că prejudiciul material suferit de recurentă își are cauza

în nesemnarea unui nou contract pentru anul 2012, când, în realitate, cauza acestui

prejudiciu era săvârșirea faptei ilicite de utilizare nelegală a imaginii recurentei,

întocmai ca și cauza daunelor morale, astfel cum a fost reținută de instanța de

apel.

Recurenta reclamantă dezvoltă

critici și pe temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere prin care a solicitat constatarea,

în temeiul art. 88 din Legea nr. 8/1996 și art. 6 lit. f) din Legea nr. 148/2000,

a încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret (imagine)

în fotografii și în publicitate, de către pârâta SC R.S. SRL, ceea ce se constituie

în capătul principal de cerere în raport cu cel prin care s-a solicitat repararea

prejudiciul material și moral cauzat reclamantei, în baza art. 139 din Legea

nr. 8/1996, coroborat cu art. 1349-art. 1371 noul C. civ. și art. 73 din același

cod.

Or, numai în măsura recunoașterii

dreptului pretins prin primului capăt de cerere, potrivit dispozițiilor art. 139

alin. (1) și art. (2) din Legea nr. 8/1996, se puteau acorda daune morale sau materiale

recurentei-reclamante, ca o consecință firească a constatării încălcării unui drept.

Deși din considerentele

hotărârii instanței de apel se reține că intimata-pârâtă a utilizat fără drept imaginea

recurentei, în dispozitivul deciziei instanței de fond acesta nu face referire la

admiterea sau nu a primului capăt de cerere, însă acordă daune-morale în valoare

de 2.000 euro.

În consecință, recurenta

solicită Înaltei Curți a admite recursul său, să se dispună modificarea în parte

a deciziei recurate în sensul constatării încălcării dreptului său de a autoriza

utilizarea propriului portret (imagine) în fotografii și în publicitate de către

pârâta și obligarea acesteia la plata, cu titlu de daune materiale, a sumei de 12.000

euro, echivalent RON la data plății, cu păstrarea celorlalte dispoziții ale deciziei

atacate.

Intimata pârâtă nu a formulat

întâmpinare, iar în această etapă procesuală nu a fost administrate alte probe.

Recursul formulat este

fondat, potrivit celor ce succed.

Cererea de chemare în

judecată a cuprins trei capete de cerere, reclamanta solicitând în contradictoriu

cu pârâta cauzei: (1) constatarea încălcării dreptului de a autoriza utilizarea

propriului portret în fotografii și în publicitate; (2) înlăturarea de pe teritoriul

țării a fotografiilor/afișelor publicitare, inclusiv de pe site-ul de internet,

ale pârâtei care reproduc fără drept portretul (imaginea) sa; (3) repararea prejudiciului

material și moral în valoare de 62.000 euro prin utilizarea fără drept a portretului/imaginii

personale a reclamantei în fotografii sau în alte materiale publicitare.

Temeiul de drept al cererii

a constat, în principal, în invocarea dispozițiilor art. 88 raportat la art. 139

din Legea nr. 8/1996, reclamanta raportându-se însă și la dispozițiile dreptului

comun, anume la prevederile art. 73 și art. 1349-art. 1371 C. civ.

Prin decizia recurată,

a fost admis în parte cel de-al treilea capăt de cerere, pârâta fiind obligată la

plata către reclamantă a sumei de 2.000 euro daune morale către reclamantă, pe temeiul

dispozițiilor dreptului comun, anume art. 1349 alin. (1) și alin. (2) și art. 1385

C. civ., menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței, anume: respingerea constatării

încălcării dreptului său de a autoriza utilizarea propriului portret în fotografii

și în publicitate și cererea de acordare a daunelor materiale, în timp ce solicitarea

de înlăturare de pe teritoriul țării a fotografiilor/afișelor publicitare, inclusiv

de pe site-ul de internet al pârâtei care reproduc fără drept portretul/imaginea

reclamantei a fost executată la data de 2 martie 2012, chiar anterior inițierii

prezentului proces (13 aprilie 2012).

Criticile formulate de

recurentă privesc nepronunțarea curții de apel asupra primului capăt de cerere,

nelegala respingere a cererii privind acordarea de daune materiale, dar și reținerea

de către instanță a unor motive contradictorii în considerentele deciziei recurate,

în susținerea raționamentului privind respingerea cererii de daune materiale.

Litigiul de față urmărește

valorificarea și respectarea dreptului recurentei-reclamante la imagine, imagine

reflectată în conținutul unor fotografii realizate în executarea contractului de

prestări servicii din 23 decembrie 2010; prin acest contract, părțile au convenit

asupra termenilor și condițiilor exploatării imaginii recurentei pentru publicitatea

produselor intimatei pe durata unui an calendaristic, 1 ianuarie 2011-31

decembrie 2011, contra unui onorariu de 12.000 euro, cauza pendinte fiind generată

însă de evnimentele derulate ulterior expirării acestor raporturi contractuale.

În consecință, temeiul

juridic al cererii este unul delictual, premisă stabilită corect și de instanța

de apel.

Cu toate acestea, având

în vedere dreptul a cărui ocrotire se reclamă prin cererea de față, instanța de

apel era ținută a verifica existența unui temei juridic adecvat în cuprinsul legii

speciale, anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,

și numai în cazul în care legea specială nu conține un astfel de text care să deroge,

să constate incidența regulilor dreptului comun și să soluționeze cauza în baza

lor.

Cele anterior menționate

decurg din aplicarea principiului de interpretare specialia generalibus derogant,

dar și din observarea celor prevăzute de art. 153 din Legea nr. 8/1996: „

Dispozițiile prezentei

legi se completează cu dispozițiile dreptului comun.”

Așa fiind, curtea de apel

trebuia să procedeze la analiza prioritară a dispozițiilor legii speciale și să

verifice incidența art. 88 și art. 139 din Legea nr. 8/1996, în principal, iar nu

în completarea celor evaluate pe temeiul dreptului comun, art. 1349 și art. 1385

și urm. C. civ.

Cum situația de fapt este

pe deplin stabilită de instanțele de fond, în ce privește circumstanțele relevante

pentru analiza criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte va proceda

în temeiul art. 313 C. proc. civ. la soluționarea celor două capete de cerere respinse

de instanța de apel, prin verificarea acestor pretenții în baze textelor din legea

specială.

Astfel, art. 88 alin.

(1) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 dispune: „(1) Utilizarea unei opere care conține

un portret necesită consimțământul persoanei reprezentate în acest portret, în condițiile

prevăzute de art. 73, art. 74 și art. 79 C. civ. De asemenea, autorul, proprietarul

sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o utilizeze fără consimțământul

succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea acesteia, cu

respectarea și a dispozițiilor art. 79 C. civ.

(2) În lipsa unei clauze

contrare, consimțământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este

de profesie model sau a primit o remunerație pentru a poza pentru acel portret.

De asemenea, existența consimțământului se prezumă în condițiile art. 76 C.

civ.”

Prin urmare, din interpretarea

acestei norme rezultă că regula este că utilizarea operei ce conține un portret

necesită consimțământul persoanei reprezentate în portret, iar excepția vizează

ipoteza modelelor de profesie reprezentate în portret, caz în care nu este necesar

consimțământul acestora; semnificația acestei excepții este aceea a instituirii

unei prezumții de cesiune a dreptului de patrimoniale de reproducere sau utilizare

a acelui portret în favoarea autorului operei fotografice sau a celui care a comandat-o

ori este angajatorul autorului operei fotografice, potrivit distincțiilor de la

art. 85-art. 87 din lege.

Excepția anterior enunțată

nu funcționează nici în cazul modelelor de profesie, atunci când există o clauză

contrară, anume un acord al părților (între model și autorul operei fotografice

sau între model și cel care a comandat opera fotografică ori angajatorul autorului

operei fotografice) în sensul că, și în acest caz, este necesar acordul modelului

pentru reproducerea sau utilizarea portretului pentru care a pozat și a fost remunerat.

Or, astfel cum s-a reținut

de instanțele de fond, între părți a fost încheiat un contract de prestări servicii

publicitate (recurenta reclamantă fiind imaginea mărcii pârâtei în cursul anului

2011), iar în cuprinsul acestui contract încheiat pentru intervalul 1 decembrie

2010-31 decembrie 2011 s-a prevăzut la art. 4.2: „Dreptul de utilizare a oricăror

materiale realizate în temeiul contractului este limitat în teritoriu, teritoriu

însemnând România, excluzând Republica Moldova, și pe durata contractului”, dispoziție

reluată și în clauzele finale ale contractului în următorii termeni (art. 11.2)

„Dreptul de folosire a materialelor este numai pe perioada menționată în contract.”

Aceste clauze contractuale

indică împrejurarea că părțile au convenit că dreptul de a reproduce sau utiliza

portretul recurentei reclamante este cesionat în favoarea intimatei numai pentru

perioada acoperită de contract, astfel că, utilizarea imaginii recurentei reclamante

după data de 1 ianuarie 2012 putea avea loc numai cu consimțământul expres și neechivoc

al acesteia în acest sens.

Un astfel de consimțământ

al recurentei reclamante nu a fost exprimat pentru actele de utilizare a imaginii

sale de către intimată pentru intervalul 1 ianuarie 2012-2 martie 2012, părțile

aflându-se în negocieri în acest răstimp pentru reînnoirea contractului, negocieri

care însă au eșuat.

Atare concluzie rezultă

și cuprinsul procesului verbal încheiat de părți la data de 3 martie 2012 și prin

care intimata recunoaște aceste acte de utilizare în intervalul anterior menționat;

astfel, intimata a precizat că la data primirii notificării adresate de către reclamantă

prin avocat au fost retrase de îndată cele trei afișe din magazinele C. pe care

era imprimată imaginea R.A., asociată mărcii de diamante SC R.S. SRL, precum și

imaginea acesteia de pe site.

Drept urmare, actele de

utilizare de către intimata-pârâtă a imaginii recurentei-reclamante în intervalul

1 ianuarie 2012-3 martie 2012 au avut loc cu încălcarea dispozițiilor art. 88

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, respectiv a dreptului

reclamantei de a autoriza

utilizarea de către pârâtă a propriului portret în fotografii și pentru publicitate

, astfel încât, Înalta

Curte constată incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și pct.

9 C. proc. civ., modificând decizia recurată, în sensul constatării încălcării dreptului

reclamantei, în aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Atare încălcare plasează

conduita intimatei-pârâte pe tărâmul ilicitului civil întrucât aceasta, cunoscând

lipsa autorizării reclamantei, trebuia să sisteze folosirea imaginii acesteia dincolo

de durata contractului ori, în situația în care intenționa folosirea în continuare

a campaniei de publicitate, să obțină, în prealabil, consimțământul acesteia în

acest sens, ceea ce în raporturile dintre părți nu s-a mai obiectivat.

Înalta Curte constată,

pe de altă parte, că recurenta reclamantă a solicitat repararea prejudiciului produs

prin această încălcare, solicitând atât daune morale (acordate de instanța de apel),

cât și daune materiale (respingerea acestei pretenții fiind criticată prin motivele

de recurs);

contrar celor reținute de instanța de apel, prejudiciul

recurentei pentru cele două luni de utilizare neautorizată a imaginii sale este

unul cert, întrucât o conduită licită a intimatei ar fi presupus obținerea acordului

recurentei și plata remunerației pentru durata utilizării.

Și în soluționarea acestor

pretenții, instanța de apel trebuia să se raporteze la dispozițiile legii speciale,

iar nu la cele ale dreptului comun, cu atât mai mult cu cât legea specială prevede

anumite criterii legale pentru dimensionarea acestor despăgubiri.

Astfel, art. 139

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată se prevede: „(2) La stabilirea despăgubirilor

instanța de judecată ia în considerare:

a) fie criterii cum ar

fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile

realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara

factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;

b) fie acordarea de despăgubiri

reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare

ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile

menționate la lit. a).”

Criteriile legale prevăzute

la lit. a) sunt la alegerea titularului dreptului prejudiciat, iar dacă acestea

nu pot fi aplicate se poate recurge la stabilirea despăgubirilor, în condițiile

și potrivit criteriului prevăzut de art. 139 alin. (2) lit. b) din lege.

Or, astfel cum rezultă

din susținerile recurentei, pentru solicitarea despăgubirilor, aceasta s-a prevalat

de criteriul câștigului nerealizat, în mod nelegal instanța de apel stabilind că

nu se poate estima care ar fi fost remunerația pe care reclamanta ar fi încasat-o,

pornind de la premisa greșită că fapta ilicită a pârâtei ar fi refuzul de a contracta,

iar nu folosirea neautorizată a portretului recurentei pe parcursul celor două luni,

astfel cum deja s-a arătat.

Atare estimare este posibilă

prin raportare la remunerația totală de 12.000 euro convenită de părți pentru întreg

anul 2011 (art. 5.1 din contract), astfel că, pentru primele două luni din anul

2012 rezultă că recurenta reclamantă a fost privată de un câștig nerealizat de 2.000

euro, ceea ce, constituie un prejudiciul material cert, contrar celor reținute de

curtea de apel; Înalta Curte nu va lua în considerare înscrisurile de la dosar primă

instanță, întrucât acestea au un caracter speculativ, chiar diferențele dintre aceste

pretinse cote de piață ale recurentei menționate fiind substanțial diferite, elemente

care, de altfel sunt exprimate în termeni lipsiți de claritate (10.000 euro pe lună

plus TVA pentru o lună din 2012, Agenția B.R.A.-M.M. și, respectiv 10.000 euro pentru

perioada ianuarie- decembrie 2012 „la care s-ar fi adăugat 8.000 dacă ar fi fost

vorba de o campanie care să dureze un an, plus TVA”, Agenția C.D.F.C.S.).

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) și alin. (3) raportat la art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., va

admite recursul reclamantei, va modifica în parte decizie recurată, în sensul că,

în baza art. 139 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, va c

onstata încălcarea dreptului

reclamantei de a autoriza utilizarea de către pârâtă a propriului portret în fotografii

și pentru publicitate și se va dispune obligarea pârâtei la plata către aceasta

a sumei de 2.000 euro cu titlu de daune materiale, păstrându-se celelalte dispoziții

ale sentinței (referitoare la acordarea daunelor morale).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta R.A.

împotriva deciziei nr. 116A

din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică în parte decizia

recurată, astfel:

Constată încălcarea dreptului

reclamantei de a autoriza utilizarea de către pârâtă a propriului portret în fotografii

și pentru publicitate.

Obligă pe pârâtă la plata

către reclamantă a sumei de 2.000 euro cu titlu de daune materiale.

Păstrează celelalte dispoziții

ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 16 mai 2014.