ÎCCJ, decizie (scj.ro #225786)

Utilizarea unor fotografii tip portret în scop comercial fără consimțământul persoanei reprezentate. Încălcarea dreptului la imagine. Îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: protecția portretului

dreptul la imagine

lipsa consimțământului

răspundere civilă delictuală

Legea nr. 8/1996, art. 89

C.civ., art. 73, art. 74, art. 79, art. 1357, art. 1385

Din interpretarea dispozițiilor art. 89 din Legea nr. 8/1996 rezultă că regula este aceea că utilizarea fotografiei care conține un portret necesită consimțământul persoanei reprezentate, iar excepția vizează ipoteza modelelor de profesie, caz în care nu este necesar consimțământul acestora; semnificația acestei excepții este aceea a instituirii unei prezumții de cesiune a drepturilor patrimoniale de reproducere sau utilizare a acelui portret în favoarea autorului operei fotografice sau a celui care a comandat-o ori este angajatorul autorului operei fotografice, potrivit distincțiilor de la art. 85-87 din lege.

Prin urmare, în condițiile în care reclamanta nu se află în niciuna dintre situațiile de excepție instituite de dispozițiile legale anterior evocate, nefiind de profesie model, neîncasând nicio remunerație pentru fotografiile tip portret realizate cu ocazia unei ședințe foto și nici nu se află în ipoteza în care ea însăși să fi pus fotografiile la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care avea cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, utilizarea imaginii sale, fără acordul acesteia, pe ambalajele produselor comercializate de pârâtă și în conținutul unor reclame din mediul online, denotă încălcarea dreptului la propria imagine, drept protejat de art. 73 C.civ.

O atare încălcare plasează conduita părții pârâte pe tărâmul ilicitului civil, fiind îndeplinite condițiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1569 din 11 iunie 2024

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la data de 7.05.2019, reclamanta A. a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, pe societatea B. S.R.L., solicitând ca, în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, să fie pronunțată o hotărâre prin care să se dispună:

I.2. Hotărârile pronunțate de Tribunalul București, Secția a V-a civilă

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 19.11.2020, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta B. S.R.L., prin întâmpinare.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 18.03.2021, Tribunalul București Secția a V-a civilă a procedat la administrarea probelor încuviințate, și, în temeiul art. 309 alin. (2) C.proc.civ., a revenit asupra dispoziției de încuviințare a ascultării martorului propus de pârâtă. La același termen, pârâta a formulat cerere de recuzare, judecarea cauzei fiind amânată în vederea soluționării acesteia.

Prin sentința civilă nr. 844 din data de 27.05.2021, Tribunalul București, Secția a V-a civilă: a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată; a admis acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în parte; a constatat dreptul reclamantei de a autoriza utilizarea fotografiilor și încălcarea acestui drept; a dispus înlăturarea fotografiilor de pe ambalajele produselor pârâtei; a obligat-o pe pârâtă către reclamantă la plata sumei de 5.000 de euro despăgubiri pentru utilizarea fără drept, în scopuri comerciale, a imaginii; a respins acțiunea în rest ca neîntemeiată; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1330 lei+120 lei+3000 lei, cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1248A din data de 4.10.2023, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamanta A. și de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 844/2021 și a încheierilor din 19.11.2020 și din 18.03.2021, ca nefondate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 1248A din data de 4.10.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

II.2. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă B. S.R.L., susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a solicitat casarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și, în consecință, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, respectiv anularea încheierii pronunțate la data de 19.11.2020 prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul trei de cerere.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că, în opinia sa, atât tribunalul, cât și curtea de apel au interpretat și au aplicat greșit normele de drept material ce reglementează instituția prescripției dreptului material la acțiune, cu referire la capătul trei al cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că este o societate comercială înființată în anul 2011, având ca obiect de activitate fabricarea săpunurilor, detergenților și produselor de întreținere, iar, în baza contractului de cesiune de marcă autentificat sub nr. 778 din data de 25.04.2012, administratorul societății a preluat de la domnul Z. toate drepturile privind mărcile Y. și X.

De asemenea, a precizat că, sub marca X, produce vopsea de păr, produs încadrat în clasa 3, conform clasificării NISA, iar, ca servicii, în clasa 35 a aceleiași clasificări, clasă care îi conferă dreptul de publicitate, gestiune a afacerilor comerciale, administrație comercială, lucrări de birou – toate acestea în legătură cu vopseaua de păr.

Recurenta-pârâtă a afirmat și că, anterior preluării, cedentul Z. a folosit această marcă aproximativ 5 ani (în propria firmă), produsul vopsea de păr având aceeași cutie de prezentare pentru nuanțele 02, 04 și 05.

A subliniat că, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat sancționarea sa prin două modalități: înlăturarea fotografiilor ce conțin pretinsul portret al acesteia de pe cutiile de vopsea X și din toate reclamele din mediul online și prin plata unei sume pentru repararea prejudiciului moral.

În raport cu cele solicitate de intimata-reclamantă, a arătat că aceasta a recunoscut că în anul 2005 a participat în mod voluntar la o ședință foto (fără a preciza locația, scopul și instituția care a organizat sesiunea foto), ocazie cu care a fost informată că va fi contactată dacă imaginea sa ar prezenta interes pentru cineva sau nu.

De asemenea, a menționat că intimata-reclamantă a recunoscut și că, nefiind de profesie model, nu a fost preocupată de faptul că nu a primit nicio colaborare și, în plus, a fost încântată că a fost machiată profesional; după 14 ani, întâmplător, la W, a constatat că figura sa apare pe trei cutii de vopsea, nuanțele 02, 04 și 05.

Recurenta-pârâtă a susținut că aceste afirmații ale intimatei-reclamante sunt lipsite de veridicitate, în contextul în care pe respectivele cutii de vopsea, nu apar numele, prenumele, numărul de telefon și genul, nefiind vorba despre o fotografie în baza căreia o persoană să fie identificată sau identificabilă.

În opinia recurentei-pârâte, ceea ce prezintă importanță este nuanța vopselei din cutia respectivă și nu datele biometrice, mai ales că este vorba despre o imagine prelucrată de un specialist.

Totodată, afirmă că, în scurta prezentare de fapt, partea adversă nu a indicat de unde știe exact că imaginea de pe cele trei cutii de vopsea de păr marca X. îi aparțin și de unde a luat cunoștință de această reproducere sau cine a informat-o că pe imagini este persoana sa.

Recurenta-pârâtă a arătat că datoria societății este aceea de a-și promova produsele prin toate mijloacele permise și nu de a promova o imagine a unei persoane sau a datelor sale biometrice, ceea ce prezintă relevanță fiind doar nuanța de păr, precum și că, atâta vreme cât reprezentantul său legal a preluat drepturile de marcă, iar între intimata-reclamantă și societate nu a existat nicio formă de colaborare (partea adversă nefiind în baza sa de date), aceasta nu putea fi identificată pentru a-i solicita un eventual consimțământ.

A subliniat că, potrivit dispozițiilor legale în materie, consimțământul se prezumă a fi dat pentru captarea și difuzarea unei imagini corecte a persoanei și nu pentru o reprezentare deformată.

Enunțând dispozițiile art. 76 C.civ., a afirmat că textul evocat reglementează prezumția de consimțământ care operează până la proba contrară, în situațiile menționate de acesta; prezumția urmează a se aplica nu numai privitor la viața privată, ci și la dreptul de imagine și la propria voce.

A reiterat susținerea potrivit căreia partea adversă a recunoscut că, studentă fiind, a participat în mod voluntar la o sesiune de machiaj profesional și, dacă va prezenta interes, va fi contactată.

Recurenta-pârâtă a precizat că, în doctrină, au fost reținute două excepții de la principiul consimțământului expres: acordul se prezumă la captarea imaginii, în timp ce persoana participă la anumite evenimente cu caracter public; autorizația este prezumată la captarea și/sau difuzarea imaginii, în timp ce persoana își exercită profesia sau o activitate publică.

A arătat recurenta-pârâtă că partea adversă a indicat cu exactitate data lansării vopselei de păr X., respectiv 9.08.2016, însă această afirmație este falsă și nedovedită, făcută cu scopul de a se încadra în termenul legal de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2528 C.civ.

Sub acest aspect, a susținut că vopseaua de păr X. este pe piață din 2007-2009, în același format al cutiilor, iar între deținătorul anterior al mărcii și intimata-reclamantă a existat o relație de prietenie.

Ca atare, recurenta-pârâtă a apreciat că nu poate fi vorba despre un drept material la acțiune născut la data de 13.02.2019 sau 9.08.2016, iar, referitor la întâlnirea din data de 22.02.2019 și la manifestarea dezacordului, precizează că, în conformitate cu Regulamentul GDPR și Legea nr. 190/2018, nu există această noțiune.

A menționat că, în urma acestei întâlniri, ca o dovadă a bunei-credințe, reprezentantul său legal a luat următoarele măsuri: retragerea de la toți agenții comerciali a celor trei nuațe de vopsea cu imaginea intimatei-reclamante și înlocuirea fotografiei de pe cele trei cutii cu o altă fotografie; toate aceste măsuri au fost luate în concordanță cu Regulamentul de conformitate intern al companiei, până la finalizarea prezentului litigiu.

Pe fondul cauzei, a pretins că soluțiile instanțelor de fond și de apel sunt nelegale, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 1357 alin. (1) C.civ., atât sub aspectul pretinsei existențe a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, cât și sub aspectul vinovăției sale.

Astfel, a considerat că, în contextul în care intimata-reclamantă și-a argumentat dreptul la despăgubire prin prisma încălcării de către societate a unui pretins drept de autor, arătând că au fost nesocotite dispozițiile Legii nr. 8/1996, în mod judicios, instanța ar fi trebuit să solicite acesteia precizarea în concret a temeiului juridic în ceea ce privește acordarea despăgubirii.

Ca atare, a susținut că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut prin aprecierea în mod greșit a temeiului juridic în ceea ce privește acordarea de despăgubiri.

Recurenta-pârâtă a precizat și că nu își desfășoară activitatea în domeniul fotografiei și, astfel, să procedeze la prelucrarea profilelor foto, iar reprezentarea foto de pe cele trei cutii constă într-o parte din fața umană, sprâncenele și buzele unei persoane și, cel mai important, o șuviță de păr, în trei nuanțe, care individualizează produsul comercializat – vopseaua de păr.

A mai arătat și că intimata-reclamantă nu este o persoană publică care să poată fi ușor identificată sau identificabilă pe baza datelor biometrice și, în plus, există o diferență semnificativă între pozele de pe cutiile de vopsea și aspectul fizic actual al intimatei-reclamante.

Prin urmare, a apreciat că partea adversă nu se poate prevala de dispozițiile Codului civil invocate, cu atât mai mult cu cât, în contextul în care aceasta nu este model de profesie și nici nu există relații de colaborare profesională, nu se impune solicitarea acordului la care face referire textul de lege.

Cu referire la pretinsa încălcare a prevederilor legale în materia GDPR, în raport cu momentul

indicat de către intimata-reclamantă ca reprezentând cel al lansării vopselei de păr, a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 677/2001 privind datele cu caracter personal.

A considerat că nu se poate reține că este vorba despre o prelucrare a datelor biometrice pentru identificarea unică a unei persoane și a subliniat că partea adversă nu a indicat vreun element concret în raport de care să se poată aprecia că imaginea de pe cele trei cutii îi aparține.

În ceea ce privește prejudiciul, a considerat că acesta nu a fost dovedit, fiind justificat de intimata-reclamantă doar prin prima lipsei remunerației pentru presupusul drept de autor încălcat (aspect pe care instanța de fond l-a înlăturat prin soluția dispusă).

De asemenea, în opinia recurentei-pârâte, actuala profesie a intimatei-reclamante, cât și competențele acumulate de aceasta nu reprezintă un considerent suficient pentru a justifica prejudiciul acordat, iar presupusa faptă ilicită, explicată prin prisma relei-credințe în comercializarea produsului, nu este suficient conturată, ca element al atragerii răspunderii civile delictuale.

Totodată, a susținut că în mod greșit s-a reținut că ar fi recunoscut că a acționat cu vinovăție.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă A.

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de pârâta B. S.R.L., intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv, iar, în subsidiar, ca nefondat.

În susținerea excepției tardivității, a arătat că decizia atacată a fost comunicată părții adverse la data de 15.01.2024, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 485 C.proc.civ. împlinindu-se la data de 15.02.2024, iar recursul a fost înaintat instanței, prin corespondență electronică, la data de 19.02.2024.

Totodată, prioritar, intimata-reclamantă a apreciat că nu pot fi supuse analizei instanței de recurs criticile recurentei-pârâte privind soluția dată pe fondul cauzei, având în vedere că aceasta a reiterat situația de fapt care a generat litigiul, expunând afirmații pe care nu a înțeles să le structureze din punct de vedere juridic și nearătând care este relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond.

A susținut că simpla nemulțumire a recurentei-pârâte față de soluția pronunțată de prima instanță și menținută în apel, nu este aptă să conducă la casarea hotărârii recurate.

În ceea ce privește criticile referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a afirmat că acestea sunt nefondate, instanța făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale, raportat la particularitățile prezentei cauze.

În esență, a arătat că în mod corect prima instanță a reținut că termenul de prescripție nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată și a subliniat că, în acord cu prevederile art. 2523 C.civ., în speță, momentul de început al termenului de prescripție se situează în anul 2019, când a cunoscut efectiv faptul că fotografiile efectuate de recurenta-pârâtă în cadrul ședinței foto, la care a participat în anul 2005, au fost folosite, fără consimțământul său, în scop comercial, pentru a promova o marcă de vopsea de păr.

În plus, a afirmat că partea adversă s-a limitat la a preciza doar momentele la care consideră că nu a început să curgă termenul de prescripție, fără a indica în concret de la ce moment, în opinia sa, începe să curgă termenul și data la care acesta s-a împlinit.

De asemenea, a subliniat și că recurenta-pârâtă nu a dovedit existența unui alt moment al nașterii dreptului material la acțiune, deși, potrivit art. 249 C.proc.civ., sarcina probei aparținea acesteia.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație, Secția I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prima critică, subsumată ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului material la acțiune, afirmând că dreptul material la acțiune în cauză nu s-a născut nici la data de 13.02.2019 și nici la 9.08.2016 (ca presupusă dată de lansare a vopselei de păr).

În speță, prin întâmpinarea formulată în fața tribunalului, recurenta-pârât[ s-a apărat invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport cu pretențiile prin care intimata-reclamantă a solicitat restabilirea dreptului atins prin repararea prejudiciului moral și în materia drepturilor de autor, prejudiciu pretins a fi fost cauzat prin folosirea nelegală a celor trei imagini faciale, cu încălcarea drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 89 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe.

Această excepție a fost respinsă de către prima instanță, prin încheierea de ședință din data de 19.11.2020, tribunalul reținând că, în condițiile art. 2528 alin. (1) C.civ., recurenta-pârâtă nu a dovedit, în contra susținerilor intimatei-reclamante, o altă dată la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și cel pe care răspunde de ea, iar participarea la ședința foto nu este un moment de la care intimata-reclamantă ar fi trebuit să cunoască faptul  reclamat – folosirea fotografiei fără plata unor sume de bani.

Totodată, a constatat și că nici data apariției ambalajului cu fotografia-portret nu este dovedită, iar sarcina de a dovedi momentul cunoașterii faptului revine celui care a invocat excepția.

Instanța de apel, analizând critica adusă încheierii prin care tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și validând soluția tribunalului sub acest aspect, în raport cu prevederile art. 2523 și art. 2528 C.civ., a reținut că regula de drept comun nu mai constă în curgerea prescripției de la momentul obiectiv al nașterii dreptului la acțiune, ci doar de la momentul la care titularul dreptului cunoștea efectiv toate elementele necesare exercitării efective a acestui drept ori de la care, după împrejurări, ar fi trebuit să le cunoască, iar, în speță, momentul subiectiv este localizat la nivelul anului 2019.

În plus, în ceea ce privește momentul obiectiv, a arătat că nu există niciun raționament pertinent care să permită a se constata că intimata-reclamantă, care este un simplu particular, ar fi trebuit să depună diligențe pentru a verifica, eventual, dacă cineva i-a folosit fără drept fotografia. Așadar, a concluzionat că nu se poate reține, independent de data la care a început comercializarea vopsele, că intimata-reclamantă ar fi trebuit să cunoască încălcarea drepturilor sale la un moment anterior celui la care l-a cunoscut efectiv.

Față cele susținute în dezvoltarea motivului de recurs referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă contestă momentul de început al termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, astfel cum acesta a fost reținut de către instanța de apel, pretinzând că a comercializat cutiile de vopsea încă din perioada 2007-2009 și făcând trimitere inclusiv la ședința foto din anul 2005, la care a fost realizată fotografia utilizată.

Examinând decizia instanței de apel prin raportare la drepturile patrimoniale care formează obiectul cererii de chemare în judecată, precum și la dispozițiile art. 2528 alin. (1) C.civ., potrivit cărora „Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”, Înalta Curte constată că în mod corect a fost menținută soluția dată de tribunal excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile solicitate prin cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost anterior arătat.

Astfel, Înalta Curte remarcă faptul că, prin norma legală anterior enunțată, în scopul ocrotirii drepturilor persoanei vătămate prin săvârșirea unei fapte ilicite, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de cel al nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat, precum și a dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea acesteia și statuând că prescripția începe să curgă de la data la care victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea ei.

Or, în cauză, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a arătat că a luat cunoștință de această reproducere a fotografiilor tip portret și de utilizare nelegală a imaginii sale la data de 13.02.2019, în urma unei vizite în W., iar ulterior, la data de 14.02.2019, a verificat produsul și online, pe Google și Facebook și a efectuat o nouă vizită la W.

Prin urmare, momentul la care intimata-reclamantă a pretins că a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea ei se situează în luna februarie 2019, dată reținută, în mod legal, de către instanța de apel ca reprezentând momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, în condițiile în care, deși a invocat această excepție, recurenta-pârâtă nu a indicat în mod clar care este data de care înțelege să se prevaleze și nu a produs nicio probă care să combată cele afirmate de către partea adversă sub acest aspect.

În contextul acestei analize, Înalta Curte consideră util a arăta că situația de fapt și concluziile la care instanțele devolutive au ajuns în urma aprecierii probelor administrate nu pot face obiectul verificării în faza procesuală a recursului, cale extraordinară de atac care, în conformitate de art. 483 alin. (3) C.proc.civ., urmărește să supună hotărârea recurată unui examen de legalitate și nu de temeinicie.

Ca atare, cum instanța de apel, pe baza probelor administrate în cauză, a reținut că recurenta-pârâtă nu a dovedit un alt moment subiectiv, al cunoașterii certe a pagubei și a celui care răspunde de producerea ei, față de cel pretins de către intimata-reclamantă, și a valorificat acest moment – anul 2019 – atunci când a verificat dacă, la data învestirii instanței – în 2019 –, dreptul material la acțiune al acesteia era sau nu era prescris, nu se poate constata vreun element de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva interpretării și aplicării normelor de drept material care reglementează prescripția dreptului material la acțiune.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a criticat soluția dată pe fondul cauzei de instanțele devolutive, susținând, pe de o parte, că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, prin aprecierea în mod greșit a temeiului juridic în ceea ce privește acordarea de despăgubiri, iar, pe de altă parte, că, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute în mod expres de art. 1357 alin. (1) C.civ..

În ceea ce privește critica prin care se afirmă că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut (

plus petita

), Înalta Curte constată că aceasta vizează judecata care a avut loc în fața tribunalului, iar o atare susținere a părții nu poate fi analizată în recurs, cale de atac al cărei obiect îl constituie doar hotărârea dată în apel și nu și cea pronunțată de prima instanță.

De altfel, o atare critică a fost adusă sentinței pronunțate de tribunal prin cererea de apel, fiind astfel supusă analizei curții de apel și primind o rezolvare din partea primei instanțe de control judiciar, care în mod legal era învestită cu verificarea temeiniciei și legalității sentinței pronunțate în cauză.

Însă, în contextul în care partea a invocat că „soluția instanței de apel și implicit a instanței de fond” sunt nelegale, ca urmare a aprecierii greșite a temeiului juridic ce a stat la baza cererii de acordare a despăgubirilor, Înalta Curte constată că se impune o analiză a deciziei recurate, în raport cu ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., față de o eventuală nesocotire de către curtea de apel a normelor de procedură ce stabilesc limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, sub aspectul cauzei cererii de chemare în judecată [art. 478 alin. (3) C.proc.civ.: „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.”].

Din această perspectivă, contrar susținerilor recurentei-pârâte care a pretins că, în speță, cererea de despăgubiri a fost argumentată de către partea adversă prin prisma încălcării unui pretins drept de autor (încălcarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996), Înalta Curte constată că, la pagina 12 a cererii de chemare în judecată, în drept, intimata-reclamantă a invocat atât prevederile art. 89 din Legea nr. 8/1996 (care fac referire la art. 73, art. 74 și art. 79 C.civ., cât și Regulamentul GDPR, precum și dispozițiile art. 73 și urm., art. 1357 și urm. și art. 1385 C.civ., iar, în petitul cererii de chemare în judecată (pagina 1 a cererii), la pct. 3, a arătat că solicită repararea prejudiciului cauzat prin folosirea nelegală a celor trei imagini faciale, cu încălcarea drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 89 din Legea nr. 8/1996.

Ca atare, analiza instanței de apel în care au fost valorificate dispozițiile Codului civil, precum și cele ale art. 89 din Legea nr. 8/1996, indicate de intimata-reclamantă drept temei al pretențiilor sale, urmată de validarea soluției date de tribunal asupra fondului, s-a circumscris limitelor învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată, precum și a celor ale devoluțiunii apelului, hotărârea astfel pronunțată fiind legală în raport cu critica formulată și cu normele procesuale anterior menționate.

Nu este fondată nici susținerea recurentei-pârâte prin care aceasta a criticat hotărârea recurată prin prisma constatării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 1357 alin. (1) C.civ.

În speță, instanța de apel a reținut că există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, iar culpa recurentei-pârâte în producerea prejudiciului este una semnificativă, concluzie la care a ajuns în urma constatării lipsei consimțământului intimatei-reclamante pentru utilizarea imaginii acesteia pe cutiile de vopsea de păr ale recurentei-pârâte.

Litigiul de față urmărește valorificarea și respectarea dreptului intimatei-reclamante la imagine, imagine reflectată în conținutul unei fotografii realizate cu ocazia unei ședințe foto și cu privire la care se pretinde că a fost utilizată de către recurenta-pârâtă fără a fi fost exprimat acordul în acest sens.

În consecință, temeiul juridic al cererii este unul delictual, premisă reținută corect de către instanța de apel, care, având în vedere dreptul a cărei ocrotire se reclamă prin cererea de față, a verificat și temeiul juridic adecvat din legea specială (indicat, de altfel, chiar de către intimata-reclamantă – art. 89 din Legea nr. 8/1996).

În condițiile în care, curtea de apel a reținut că intimata-reclamantă nu se poate prevala de încălcarea unui drept de autor, nefiind creatorul fotografiei, ci doar persoana fotografiată, iar, prin invocarea art. 89 din Legea nr. 8/1996, a pretins nesocotirea drepturilor recunoscute de Codul civil (art. 89 din Legea nr. 8/1996  făcând referire la art. 73, art. 74 și art. 79 C.civ.), curtea de apel a procedat la verificarea existenței pretinsei fapte ilicite prin raportare la existența sau nu a consimțământului intimatei-reclamate.

Ca atare, în speță, chiar dacă nu este vorba despre un drept de autor de care s-ar fi putut prevala autorul fotografiei, ne aflăm în ipoteza în care, pretinzându-se încălcarea drepturilor protejate prin normele de drept civil anterior arătate, instanțele devolutive au stabilit (aspecte de fapt care nu sunt contestate) că a avut loc o ședință foto, în urma căreia a fost realizată fotografia a cărei utilizare fără consimțământul său o pretinde intimata-reclamantă.

Astfel, potrivit art. 89 din Legea nr. 8/1996: „(1) Utilizarea unei opere care conține un portret necesită consimțământul persoanei reprezentate în acest portret, în condițiile prevăzute de art. 73, 74 și 79 din Codul civil. De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o utilizeze fără consimțământul succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea acesteia, cu respectarea și a dispozițiilor art. 79 din Codul civil. (2) În lipsa unei clauze contrare, consimțământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remunerație pentru a poza pentru acel portret. De asemenea, existența consimțământului se prezumă în condițiile art. 76 din Codul civil.”

Prin urmare, din interpretarea acestei norme rezultă că regula este că utilizarea fotografiei care conține un portret necesită consimțământul persoanei reprezentate, iar excepția vizează ipoteza modelelor de profesie, caz în care nu este necesar consimțământul acestora; semnificația acestei excepții este aceea a instituirii unei prezumții de cesiune a drepturilor patrimoniale de reproducere sau utilizare a acelui portret în favoarea autorului operei fotografice sa a celui care a comandat-o ori este angajatorul autorului operei fotografice, potrivit distincțiilor de la art. 85-87 din lege.

Or, în cauză, în raport cu situația de fapt stabilită de către instanțele devolutive, așa cum s-a mai arătat, premisa este aceea a utilizării de către recurenta-pârâtă a imaginii intimatei-reclamante fără consimțământul acesteia, astfel că se impune a se analiza dacă acest consimțământ era sau nu necesar.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu se află în niciuna dintre situațiile de excepție instituite de dispozițiile legale anterior evocate, nefiind de profesie model, nu a primit o remunerație pentru a poza pentru acel portret și nici nu se află în ipoteza în care ea însăși să fi pus fotografia la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care avea cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului.

În acest context, utilizarea de către recurenta-pârâtă a imaginii intimatei-reclamante, fără acordul acesteia, denotă încălcarea dreptului la propria imagine, drept protejat de art. 73 C.civ.

Atare încălcare plasează conduita recurentei-pârâte pe tărâmul ilicitului civil, astfel că instanța de apel a reținut în mod legal, în conformitate cu prevederile anterior menționate, atât existența faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu – ceea ce include și legătura de cauzalitate –, cât și culpa părții pentru disconfortul creat intimatei-reclamante prin utilizarea fără acordul său și fără știința sa a propriei imagini.

Prin urmare, în speță, sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, iar decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material prevăzute de art. 1357 alin. (1) C.civ.

Nu pot face obiectul prezentei analize susținerile prin care recurenta-pârâtă a pretins că prejudiciul nu este dovedit sau că situația de fapt a cauzei ar fi alta, întrucât aceste afirmații nu vizează legalitatea deciziei atacate, iar instanța de recurs nu poate proceda la reaprecierea probelor deja administrate în cauză și nici nu poate modifica în vreun fel situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de instanțele de fond.

Nici critica prin care recurenta-pârâtă a făcut referire la prevederile legale din materia protecției datelor cu caracter personal nu este aptă a genera o verificare a deciziei recurate sub aspectul susținut de către aceasta, în contextul în care, din dosar, rezultă că partea a tins să valorifice aceste aspecte în argumentarea excepției lipsei de interes în formularea primelor două capete de cerere, excepție invocată prin întâmpinarea depusă în fața tribunalului și care a fost respinsă prin sentința pronunțată în cauză, soluția dată nefiind atacată pe calea apelului declarat de pârâtă.

Astfel, prin întâmpinare depusă la prima instanță, recurenta-pârâtă a subliniat că întrucât a „acționat întocmai cu normele GDPR în vigoare la acest moment și la prima opoziție manifestată” a „luat toate măsurile legale, până la soluționarea prezentei cauze, primele două capete de cerere sunt lipsite de interes juridic”.

Tribunalul a respins excepția lipsei de interes invocată de recurenta-pârâtă, reținând că împrejurarea că aceasta a luat măsuri pentru retragerea de pe piață a nuanțelor de vopsea și înlocuirea fotografiei de pe cele 3 cutii de vopsea, în conformitate cu regulamentul intern al companiei, nu este de natură să înlăture interesul procesual al intimatei-reclamante, care solicită o hotărâre executorie prin care să i se recunoască dreptul de a autoriza utilizarea fotografiilor și încălcarea acestui drept de către partea adversă, respectiv prin care să fie înlăturate fotografiile ce conțin portretul de pe cutiile de vopsea X. și din toate reclamele din mediul online – Facebook, portal de căutare Google și altele similare, site-ul pârâtei etc.

De asemenea, a avut în vedere faptul că primul capăt de cerere reprezintă în același timp și premisa acțiunii în răspundere civilă delictuală, individualizată în capătul 3 de cerere, astfel încât interesul este actual și, în plus, recurenta-pârâtă a susținut, chiar în întâmpinare, că aceste măsuri au fost luate „până la finalizarea prezentei cauze”.

Prin cererea de apel, recurenta-pârâtă nu a atacat soluția dată de prima instanță excepției lipsei

de interes, ci, la fel ca în recurs, a arătat doar că, raportat la momentul indicat de partea adversă ca dată de lansare a vopselei de păr, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 677/2011 privind datele cu caracter personal, precum și că a acționat conform normelor GDPR în vigoare la acest moment și, la prima opoziție manifestată, a luat toate măsurile legale, până la soluționarea prezentului litigiu.

Or, în aceasta fază procesuală, o analiză a soluției pronunțate în cauză asupra excepției lipsei de interes în formularea primelor două capete de cerere, este împiedicată de dispozițiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., care nu permit analiza unor critici care nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, deși această invocare era posibilă.

În măsura în care referirile recurentei-pârâte la normele din materia protecției datelor cu caracter personal sunt formulate în susținerea lipsei vinovăției acesteia în producerea prejudiciului pretins de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că acestea sunt lipsite de relevanță, în raport cu împrejurarea că nu o încălcare a unor atare dispoziții a dus la concluzia îndeplinirii condiției vinovăției, ci încălcarea dreptului reglementat de art. 73 C.civ.

Prin urmare, față de toate cele anterior reținute, constatând conformitatea deciziei recurate cu normele de drept aplicabile speței, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1248A/2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat.