ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3167/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3167/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22

octombrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 39511/3/2008,

reclamanta L.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul N.V., constatarea

nulității absolute a contractului din data de 01 noiembrie 2003 și a anexei la

acest contract.

În motivarea

cererii, s-a arătat, în esență, că obiectul contractului este ilicit, deoarece art.

11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 interzice expres renunțarea și înstrăinarea

drepturilor morale. Or, prin contract se renunță tocmai la drepturile morale

conferite persoanei a cărei imagine este reprezentată în portret sau

fotografie, prevăzute de art. 10 lit. a)-d) din Lege.

De

asemenea, obiectul contractului atacat nu este determinat, deoarece nu este

posibil ca cineva să renunțe la un drept viitor „de reprezentare”; în acest

sens, dispozițiile imperative ale art. 90 coroborat cu art. 10 lit. d) din Legea

nr. 8/1996 confirmă că, ori de câte ori persoana reprezentată într-un portret

se consideră prejudiciată, poate solicita repararea prejudiciului.

S-a mai

susținut că atât contractul, cât și anexa, nu respectă dispozițiile art. 39 și art.

41 din Legea nr. 8/1996, întrucât nu cuprinde mențiunile obligatorii ale unui

contract de cesiune al drepturilor patrimoniale, iar art. 1 din contractul

atacat reprezintă o cesiune a drepturilor patrimoniale asupra operelor viitoare

legate de fotografiile persoanei reprezentate, ceea ce, conform dispozițiilor art.

41 alin. (2), se sancționează cu nulitatea absolută.

Reclamanta

a făcut referire, în drept, și la prevederile art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996;

art. 5, 963, 966 și 968 C. civ.; art. 30 alin. 6 și 8 din Constituția României.

Prin

sentința nr. 191 din 10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea ca fiind prescrisă, admițându-se

excepția cu acest obiect.

Prin Decizia

nr. 224 din 15 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantei

împotriva sentinței menționate, pe care a desființat-o și a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a

reținut că Tribunalul București a fost învestit cu o cerere în constatarea

nulității absolute a contractului încheiat între părți pentru nevalabilitatea

cauzei, a obiectului și încălcarea dispozițiilor imperative a Legii nr. 8/1996,

însă a soluționat o cerere de anulare pentru vicierea consimțământului prin

eroare, cerere cu care nu a fost legal învestită, această viciere a

consimțământului nefiind invocată de reclamantă, ea fiind doar indicată de

pârât, ca o posibilă cauză de nulitate relativă, în raport cu această cauză,

invocându-se și prescripția.

S-a mai

reținut că prima instanță, fără a pune în discuția părților calificarea cererii

de chemare în judecată în raport de susținerile pârâtului, respectiv dacă este

vorba de o cerere în constatare nulitate act sau o cerere în anulare, a

soluționat cererea ca fiind una în anulare, aplicând o sancțiune specifică

acestui din urmă tip de cerere.

A fost

încălcat astfel principiul contradictorialității sub aspectul arătat, însă și

sub un alt aspect, întrucât s-a pus în discuția părților excepția prescripției

dreptului material la acțiune, invocat prin întâmpinare și a soluționat cererea

prin raportare la această excepție. Însă, în considerentele sentinței s-au

analizat și aspectele legate de fondul cererii cu care a fost învestită, fără

însă ca părțile să fi avut posibilitatea să pună concluzii pe aceste aspecte.

Prin Decizia

nr. 491 din 25 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul.

Cauza a

fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

39511/3/2008*, iar prin sentința nr. 571 din 20 martie 2012, această instanță a

respins ca nefondată acțiunea.

Tribunalul

a reținut că reclamanta și-a exprimat consimțământul în vederea utilizării

fotografiilor conținând imaginea sa, încheind cu pârâtul contractul din data de

01 noiembrie 2003 și anexa acestui contract, acte a căror valabilitate face

obiectul analizei în cadrul prezentului litigiu.

Prima

instanță a apreciat că nu se poate reține lipsa cauzei actelor juridice

încheiate de reclamantă și pârât, cu privire la care se susține incidența

sancțiunii nulității absolute. Lipsa cauzei nu se poate datora decât lipsei

voinței părților cocontractante de a se angaja juridic, lipsei scopului juridic

la încheierea actului. Acest scop nu a lipsit însă, ci dimpotrivă părțile au

avut reprezentarea contraprestațiilor urmărire, specifice actului juridic încheiat,

cedarea - cesionarea drepturilor enumerate la art. 1 din contract și la lit. a)

a anexei la contract în schimbul realizării unor fotografii în interesul

personal al reclamantei și, corespunzător, obținerea acordului persoanei

reprezentate în vederea utilizării operei fotografice realizate.

În

aplicarea art. 967 C. civ., existența cauzei este prezumată chiar dacă

înscrisul constatator al actului juridic nu cuprinde o mențiune expresă în

acest sens. În speță, îi revenea reclamantei obligația de a aproba inexistența

cauzei celor două acte juridice, dovezile administrate neconfirmând însă o

atare concluzie.

Totodată,

s-a constatat că această cauză este licită, reclamanta nedovedind existența

vreunei neconcordanțe cu dispozițiile legale. Astfel, din probatoriul

administrat nu a rezultat că scopul mediat urmărit de pârât prin încheierea

actelor juridice în discuție ar fi neconform legii ori contrar bunelor moravuri

și ordinii publice.

Nu a

fost reținută nici încălcarea prevederilor art. 39 și art. 41 ori ale art. 11

din Legea nr. 8/1996, întrucât reclamanta nu are calitatea de autor al operei

fotografice la care se referă art. 7 lit. f), în sensul art. 3 din actul

normativ de referință și, prin urmare, nu este titularul drepturilor morale și

patrimoniale de autor conferite de art. 10 și art. 12 din Lege.

În

aceste circumstanțe, s-a constatat valabilitatea convenției încheiate între

părți la data de 1 noiembrie 2003 și a anexei la aceasta.

Prin Decizia nr. 97

din 9 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a

fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă L.A.M.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a

reținut că obiectul cererii îl constituie

solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a contractului

încheiat cu pârâtul la 1 noiembrie 2003, fiind invocate mai multe motive care,

în opinia acesteia, atrag sancțiunea nulității acestui act juridic.

În

privința motivului de nulitate constând în lipsa cauzei, curtea a notat, în

primul rând, că lipsa unei contraprestații în bani menționată în contractul în

discuție nu echivalează, de plano, cu lipsa cauzei actului juridic, deoarece

acesta nu este, prin esența sa, un act cu titlu oneros, astfel încât scopul

imediat avut în vedere de reclamantă putea fi și altul decât primirea unei

prestații în bani. Aceasta a fost rațiunea avută în vedere de prima instanță,

când a atribuit reclamantei intenția dobândirii unor fotografii în care să fie

reprezentată.

Întrucât,

potrivit art. 967 alin. (2) C. civ. 1864, cauza este prezumată până la proba

contrară, revenea reclamantei sarcina de a dovedi inexistența cauzei în ceea ce

o privește, nefiind necesar ca actul juridic să prevadă expres cauza încheierii

sale de către părți.

Or,

reclamanta nu a dovedit caracterul ilicit al acestuia ori, eventual, lipsa sa,

dimpotrivă, a susținut prin cererea introductivă și prin cererea de apel că a

dorit să facă fotografiile în discuție pentru a evidenția ornamentele pentru

păr create de prietena sa, astfel încât curtea a constatat că, în mod corect, a

reținut tribunalul existența cauzei, constând în prefigurarea de către

reclamantă a obținerii fotografiilor în discuție.

În ceea

ce privește lipsa obiectului contractului a cărui nulitate se invocă, sub un

prim aspect, reclamanta consideră că ineficacitatea actului este atrasă de

clauza potrivit căreia renunțarea sa la necesitatea acordării consimțământului

la orice utilizare viitoare a fotografiilor, pe o perioadă nedeterminată, „este

evident în afara circuitului civil”.

Cu

excepția situației în care o asemenea clauză este interzisă de lege, ilicitul

său nu poate fi reținut doar pe baza evidenței afirmate de apelantă.

Sub un

alt aspect, reclamanta a susținut nulitatea contractului pentru motivul că

obiectul acestuia nu este determinat sau determinabil, deoarece nu se poate

renunța la un drept viitor de copyright și/sau de folosință, publicare portrete

fotografice.

Curtea a

reținut că prevederea contractuală în discuție, cuprinsă la lit. a din anexa

actului, nu conține renunțarea la un drept viitor al reclamantei, ci la un

drept actual de a autoriza sau de a se opune unei folosiri viitoare, dreptul

existând de la momentul creării fotografiilor.

Nu

rezultă din argumentarea reclamantei motivul pentru care o obiectul

contractului ar fi netederminat sau nedeterminabil prin prisma împrejurării că

se referă la utilizări viitoare ale operelor fotografice în care reclamanta

este reprezentată. Dimpotrivă, fiind determinate operele în privința cărora s-a

încheiat contractul și drepturile cu privire la care a dispus reclamanta, este

determinat și obiectul convenției.

Împrejurarea

că operele fotografice în discuție nu sunt individualizate în contract nu a

fost invocată prin cererea introductivă, astfel încât, ca motiv distinct de

nulitate, nu putea fi adus în discuție direct în apel, față de prevederile art.

294 C. proc. civ.

Chiar

dacă se consideră această susținere ca fiind doar un argument în sprijinul unei

cauze de nulitate deja invocate (caracterul nedeterminat al obiectului), curtea

a constatat că acesta este nefondat, deoarece contractul încheiat între părți

privește exclusiv operele fotografice avute în vedere de părți, iar actele de

utilizare posibil a fi realizate de intimatul-pârât cu privire la alte opere

fotografice decât cele pentru care părțile au convenit nu sunt acoperite de

clauzele acestuia, ele putând fi sancționate în condițiile legii.

Curtea a

respins și critica privind nulitatea contractului pentru motivul că

înstrăinarea drepturilor morale este interzisă de art. 11 alin. (1) din Legea nr.

8/1996, întrucât se bazează pe asimilarea greșită cu un drept de autor a

dreptului moral menționat la art. 90, acela al persoanei reprezentate într-o

fotografie (portret) de a pretinde respectarea integrității operei și de a se

opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă

prejudiciază onoarea sau reputația sa.

Dreptul

recunoscut persoanei reprezentate într-un portret nu are natura unui drept de

autor, ci este un drept distinct, recunoscut special prin textul amintit și

care decurge din dreptul fundamental la imagine al persoanei.

Este

adevărat că el este un drept de autor în accepțiunea art. 10 (la care trimite art.

90), dar atunci când privește titularul unei opere, nu și atunci când este

recunoscut în favoarea persoanei reprezentate într-un portret.

În

privința interdicției cuprinse în art. 11, curtea a constatat că aceasta se

referă exclusiv la drepturile morale de autor, nu și la alte drepturi

recunoscute de lege, cum este cel prevăzut de art. 90.

Concluzia

este sprijinită de un argument de topică a textului, acesta fiind situat

imediat după art. 10, care reglementează drepturile morale de autor, precum și

din economia reglementării, alineatul al doilea al art. 11 referindu-se clar la

drepturile de autor menționate la art. 10.

Pe de

altă parte, art. 90 reprezintă o normă de trimitere, care însă nu schimbă

natura dreptului recunoscut, într-un drept de autor, deoarece titularul

acestuia nu are calitatea de autor.

În

aceste coordonate, care completează raționamentul primei instanțe, curtea a

constatat că, în mod corect, s-a reținut că reclamanta nu este titulara unui

drept moral de autor, ci numai a unui drept moral de respectare a integrității

portretului ce o reprezintă și, prin urmare, interdicția cuprinsă în art. 11,

ce se aplică numai drepturilor morale de autor, nu operează și în privința

dreptului său, recunoscut de art. 90 din Lege.

Legat de

această chestiune, curtea a reținut ca nefondat argumentul apelantei în sensul

recunoașterii în doctrină a dreptului la inviolabilitatea operei al persoanei

reprezentate într-un portret ca drept moral, acest aspect nefiind contestat de

instanță, întrucât nici autorii citați în motivele de apel nu au calificat

acest drept ca un drept de autor, ci ca un drept moral sui generis.

Curtea a

constatat ca fiind nefondată și critica referitoare la încălcarea art. 39 și art.

41 din Legea nr. 8/1996.

Pe de o

parte, aceste norme nu sunt aplicabile contractului încheiat între părți,

deoarece reclamanta nu este titularul unor drepturi de autor, pentru ca actul

să fie supus regulilor de fond și de formă cuprinse în aceste norme.

Pe de

altă parte, apelanta reclamantă aduce în discuție în mod lipsit de relevanță

prevederile art. 88 alin. (2) din Lege, care instituie condițiile în care

utilizarea operei ce conține un portret este posibilă fără consimțământul

persoanei reprezentate.

Similar

celor deja reținute, și dreptul (patrimonial) de a se opune la reproducerea sau

la utilizarea operei ce conține portretul său este un drept aparte și nu un

drept de autor, astfel că nu se poate invoca în privința cesiunii acestui drept

nerespectarea prevederilor art. 41 din Lege, care se referă exclusiv la

cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.

Legat de

acest aspect, apar ca nerelevante și probele administrate sub aspectul

incidenței normei de excepție de la regula obținerii consimțământului persoanei

reprezentate în portret, mai ales că nu se pune problema încălcării unei

obligații legale sau contractuale de către pârât, ci a valabilității actului

încheiat între părți.

Astfel

cum s-a arătat, reclamanta nu a renunțat la drepturi patrimoniale asupra unor

opere viitoare, contractul încheiat privind modul de utilizare în viitoare a

operei realizate deja și care cuprindea portretul său.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta

L.A.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

1.

Instanța de apel a făcut o

greșită interpretare și aplicare a legii sub aspectul

cauzei actului juridic, reglementate de art. 966 - 968 C. civ., atunci când a

reținut existența cauzei motivat de faptul că, în speță, chiar reclamanta a

arătat că a dorit să facă fotografiile pentru a evidenția ornamentele pentru

păr create de prietena sa.

Ținând cont de faptul

că, în sensul C. civ., cauza actului juridic este obiectivul urmărit la

încheierea acestuia, intenția reclamantei de a face o serie de fotografii în

care să fie evidențiate anumite ornamente de păr, pentru interesul său personal

și al prieteniei, este scopul/cauza actului juridic reprezentat de prestația în

sine - realizarea fotografiilor, fiind complet diferită și neavând nicio

relevanță în privința cauzei actului juridic privind cedarea drepturilor morale

și patrimoniale deținute de reclamantă în calitate de persoană reprezentată în

aceste fotografii.

Contractul din 1

noiembrie 2003 și anexa la acesta nu reprezintă contractul prin care părțile au

convenit prestarea serviciului de fotografiere a reclamantei, ci este un act

prin care, în realitate, se nasc obligații exclusiv în favoarea reclamantei,

așa încât dorința reclamantei de a realiza fotografiile prin care să fie

evidențiate ornamentele de păr nu poate constitui sub nicio formă cauza actului

juridic contestat.

În plus, fiind

practic prefigurarea mentală a scopului urmărit, cauza actului este anterioara

efectului, ea se realizează înainte și în vederea încheierii actului. Or, în

speță, contractul și anexa prin care au fost cedate drepturile asupra

fotografiilor au fost încheiate după ce fotografiile au fost realizate,

contractul vizând tocmai drepturile legate de aceste fotografii privind

evidențierea ornamentelor de păr, așa încât aspectele reținute de către

instanța de apel sunt nelegale.

Esențial este faptul

că fotografiile au fost realizate într-un anumit scop, respectiv pentru

evidențierea ornamentelor de păr, reclamanta înțelegând ca utilizarea acestora

să se facă exclusiv în acest scop determinat. Or, contractul din 1 noiembrie 2003

și anexa la acesta, prin clauzele pe care le cuprind, permit folosirea

fotografiilor conținând portretul reclamantei în orice modalitate și forma

(prelucrare inclusiv video, compoziții sau forme distorsionate, reproduceri,

etc.) și în orice scop, fără examinarea formei finale de către reclamantă și

fără consimțământul acesteia cu privire la o astfel de utilizare, ceea ce nu

reprezintă sub nicio formă prefigurarea mentală a reclamantei la încheierea

actului.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar accepta scopul reclamantei de a dobândi anumite fotografii,

contraprestațiile părților sunt vădit disproporționate. Dreptul recunoscut

persoanei reprezentate într-un portret așa cum este reglementat de Legea nr. 8/1996,

în corelație și cu prevederile constituționale privind dreptul la propria

imagine, implică atât o latură nepatrimonială, morală, cât și una patrimonială

și, dată fiind importanța acestor drepturi care țin de propria persoană, nu se

poate pune semnul echivalenței între acestea și presupusul scop al reclamantei

de a i se realiza niște fotografii.

O atare

disproporționalitate între cele două contraprestații reținute de instanță

confirmă faptul că, în realitate, nu poate fi reținută cauza actului constând

în scopul reclamantei de a obține fotografii în scopuri personale, ceea ce

atestă lipsa cauzei actului juridic prin lipsa scopului imediat.

Lipsa scopului

imediat se răsfrânge și asupra scopului mediat - elemente ale cauzei actului

juridic, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât sancțiunea este nulitatea

absolută, cauza fiind o condiție de fond, esențială, de validitate și generală

a actului juridic civil.

făcut o greșită interpretare și aplicare a legii cu privire la obiectul actului

juridic.

În primul rând,

instanța nu a făcut o analiză completă, legală și temeinică a motivelor de apel

formulate pe acest aspect, mai mult, criticile nici nu au fost analizate din

perspectiva invocată și argumentată.

Astfel, critica

privind faptul că obiectul actului juridic contestat nu este determinat sau

determinabil a fost analizată prin raportare la un drept actual de a autoriza

sau dea se opune unei folosiri viitoare, dreptul existând de la momentul

creării fotografiilor, și nu la un drept transmis prin contractul din 1

noiembrie 2003.

Instanța de apel a

analizat împrejurarea dacă operele fotografice cu privire la care s-au cedat

drepturile sunt sau nu individualizate, apreciind, în mod greșit, că ar

reprezenta un motiv distinct de nulitate pus în discuție pentru prima dată în

apel, în contextul art. 294 C. proc. civ.

Caracterul

nedeterminat/nedeterminabil al obiectului actului contestat prin prisma

faptului că acesta nu identifică operele cu privire la care s-au cedat

drepturile a fost un motiv de nulitate invocat de reclamantă în fața primei

instanțe și pus în dezbaterea contradictorie a părților. De altfel,

neindividualizarea operelor este un element esențial în raport de care a fost

invocat caracterul ilicit obiectului actului.

Pe de altă parte, în

mod nelegal și ilogic, instanța de apel a reținut caracterul determinat al

obiectului contractului prin raportare la „operele fotografice avute în vedere

de părți”, care nu au putut fi identificate în concret tocmai pentru ca actul

nu le individualizează. În acest context, este nelegală și împrejurarea

reținută de instanța de apel, în sensul că actele de utilizare posibil a fi

realizate de pârât cu privire la „alte opere fotografice decât cele pentru care

părțile au convenit” nu sunt acoperite de clauzele contractului, putând fi

sancționate în condițiile legii, câtă vreme nu se poate stabili în mod concret

care sunt acele opere cu privire la care s-a convenit.

Neavând un obiect

determinat sau determinabil în sensul operelor fotografice cu privire la care

s-au transmis drepturi prin actele contestate, pârâtul poate dispune de orice

portrete fotografice ale reclamantei, invocând acest contract, care reprezintă

expresia încălcării limitelor de a dispune cu privire la drepturile personale

nepatrimoniale ale unei persoane.

Nu numai că acele

fotografii realizate de către pârât pot fi republicate în viitor sub aceeași

aparență de legalitate a contractului, ba mai mult, având în vedere că în

contract și anexă se face vorbire despre publicarea portretelor fotografice ale

reclamantei, fără, însă, ca aceste portrete să fie limitate la cele realizate

de către pârât, acesta poate utiliza, sub pretextul existenței contractului din

1 noiembrie 2003 și a anexei, orice alte portrete fotografice ale reclamantei,

chiar nerealizate de acesta, dar care pot ajunge într-un fel sau altul în

posesia sa, deci indiferent dacă el este sau nu autorul fotografiilor.

În ceea ce privește

critica referitoare la caracterul ilicit al contractului și anexei la acesta

din perspectiva transmiterii/renunțării la drepturi morale, instanța de apel nu

a analizat în niciun fel acest motiv de nulitate circumscris prevederilor art. 963

C. civ., potrivit cu care „numai lucrurile ce sunt în comerț pot face obiectul

unui contract”.

Pe de altă parte,

contractul are un obiect ilicit și din perspectiva naturii drepturilor

transmise/cedate prin contractul din 1 noiembrie 2003 și anexa la acesta.

Dincolo de

calificarea susținută în raport de dispozițiile Legii nr. 8/1996, aceste

drepturi cuprind atât o latură patrimonială, cât și o latură nepatrimonială.

Drepturile personale

nepatrimoniale sunt drepturi subiective fără conținut economic, strâns legate

de persoana omului și care, ca atare, sunt absolute, nesusceptibile de a fi

cedate prin acte juridice. În doctrină și practică se recunoaște unanim că

dreptul la onoare, reputație și imagine se încadrează în această categorie.

Or, prin contractul

din 1 noiembrie 2003 și anexa la acesta se renunță la drepturi menite a proteja

în esență imaginea, onoarea și reputația reclamantei ca urmare a utilizării în

orice fel, în orice scop și de către orice persoană a fotografiilor care o

reprezintă pe aceasta, renunțarea la drepturi personale nepatrimoniale intim

legate de persoana titularului lor neputând face obiectul unui act precum cel

contestat în cauză.

făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art.

90 din Legea nr. 8/1996, în sensul că a restrâns sfera de aplicabilitate a

dispozițiilor art. 11 alin. (1) doar în privința drepturilor de autor, nu și a

dreptului recunoscut de art. 90 din Legea nr. 8/1996, cu ignorarea voinței

reale a legiuitorului si a finalității reglementarii legale.

Art. 90 face

trimitere expresă la dreptul moral prevăzut de art. 10 lit. d) din lege, iar această

împrejurare denotă voința legiuitorului de a recunoaște în favoarea persoanei

reprezentate într-un portret a unui drept moral derivând din această calitate

specială a sa. Chiar dacă acest drept nu este un veritabil drept de autor ca

cel recunoscut în favoarea autorului unei opere, nu poate fi ignorată voința

legiuitorului de a proteja în fapt persoana reprezentată prin recunoașterea în

favoarea acesteia a unui drept moral similar dreptului de care se bucură

autorul, în aceleași condiții precum toate drepturile morale prevăzute de art. 10

din Legea nr. 8/1996.

Ceea ce este esențial

nu este natura juridică a dreptului prevăzut de art. 90 din Lege, ci regimul

său juridic, pe care legiuitorul l-a asimilat celui recunoscut drepturilor

morale ale autorului, așa încât excluderea acestuia din sfera art. 11 alin. (1)

este lipsită de orice fundament legal.

În speță, dreptul

recunoscut persoanei reprezentate în fotografie este un drept moral, în

privința acestei calificări urmând a fi avută în vedere atât trimiterea expresă

pe care art. 90 o face la art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 privitoare la

drepturile morale, precum și componenta nepatrimonială a dreptului la

inviolabilitatea operei și a dreptului la imagine al persoanei reprezentate în

portret protejat prin art. 90 din legea dreptului de autor.

În atare context,

dreptul moral protejat de art. 90 și art. 10 lit. d) are soarta juridică a

drepturilor morale potrivit art. 11 alin. (1) din Lege, neexistând niciun temei

pentru interpretarea restrictivă a acestui text de lege sub aspectul dreptului

moral al persoanei reprezentate într-un portret.

De altfel, art. 11 alin.

(1) se referă în mod expres la „drepturile morale”, și nu la „drepturile morale

de autor”, așa cum, în mod nejustificat, a reținut instanța de apel, iar faptul

că interdicția cuprinsă în art. 11 alin. (1) este plasată în conținutul actului

normativ imediat după reglementarea drepturilor morale de autor (art. 10) nu

prezintă nicio relevanță în privința sferei de aplicabilitate a acestui text de

lege prin raportare la art. 90.

De asemenea, faptul

că alin. (2) al art. 11 vizează expres drepturile morale de autor prevăzute de art.

10 lit. b) și d) nu poate fi interpretat sub nicio formă în sensul că

interdicția înstrăinării drepturilor morale prevăzută la alin. (1) al aceluiași

articol ar viza numai drepturile recunoscute autorilor, nu și persoanei

reprezentate într-un portret, în condițiile în care acest din urmă drept este

un drept moral recunoscut ca atare prin legea drepturilor de autor, iar alin.

(1) se referă la drepturile morale.

Din interpretarea

sistematică și teleologică a Legii nr. 8/1996 rezultă că legiuitorul a urmărit

să asigure protecție persoanei reprezentate într-o fotografie (portret),

recunoscându-i atât un drept patrimonial (consimțământul acestuia la utilizarea

operei potrivit art. 88), cât și un drept moral la inviolabilitatea operei de

care se bucură și autorul unei opere (art. 90 coroborat cu art. 10 lit. d).

Protecția dreptului moral la inviolabilitate ar fi lipsita de orice finalitate

dacă nu s-ar recunoaște în privința acestui drept și interdicția înstrăinării

potrivit art. 11 alin. (1) din Lege, legiuitorul recunoscând în mod unitar

regimul juridic al drepturilor morale pe care le instituie prin acest act

normativ, indiferent că este un drept moral de autor sau un alt drept moral

recunoscut de aceeași lege.

De altfel, atunci

când legiuitorul a înțeles să stabilească prin același act normativ drepturi cu

natură juridică diferită, dar și cu regim juridic diferit, a făcut-o prin reglementarea

separată a drepturilor de autor și a drepturilor conexe. Astfel, între cele

două categorii de drepturi există o distincție categorică atât în privința

naturii, cât și a regimului juridic, acestea fiind tratate prin actul normativ

menționat în cadrul a două titluri diferite, tocmai prin prisma voinței

legiuitorului de a sublinia diferența dintre acestea.

Dreptul recunoscut

persoanei reprezentate într-un portret prin art. 90 este însă un drept

reglementat în cadrul Titlului I al Legii nr. 8/1996 privitor la drepturile de

autor, ceea ce denotă, în mod evident, voința legiuitorului de a recunoaște

acestui drept regimul juridic recunoscut drepturilor morale de autor.

În plus, art. 11 alin.

(1) din Legea nr. 8/1996 reprezintă aplicarea în reglementarea specială a

caracterului inalienabil consacrat de dreptul comun în privința oricărui drept

personal nepatrimonial, în sfera cărora se înscrie și dreptul moral la

inviolabilitatea operei recunoscut persoanei reprezentate într-un portret.

Pe lângă interpretarea

greșită a legii, hotărârea conține argumente contradictorii, în condițiile în

care, deși se recunoaște natura de drept moral, totuși instanța a reținut că un

drept moral, personal nepatrimonial, poate face obiectul unei înstrăinări,

renunțări.

făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 39, art. 41 și art.

88 din Legea nr. 8/1996.

Plecând de la

interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 90 și art. 11 alin. (1)

din Legea nr. 8/1996, în sensul calificării dreptului recunoscut persoanei

reprezentate într-un portret ca nefiind un drept de autor, instanța de apel a

reținut implicit și faptul că prevederile art. 39 și art. 41 din Legea nr. 8/1996

nu sunt aplicabile contractului, întrucât reclamanta nu este titularul unor

drepturi de autor. De asemenea, a apreciat lipsită de relevanță invocarea art. 88

alin. (2) din Lege. Or, ceea ce este esențial în cauză este stabilirea

regimului juridic pe care legiuitorul a înțeles să îi urmeze drepturile

persoanei reprezentate în portret, și nu calificarea acestora ca fiind sau nu

drepturi de autor.

Dreptul instituit în art.

88 este un drept patrimonial, în condițiile în care titularul acestui drept

poate să solicite pentru utilizarea imaginii sale în cadrul unei opere acordarea

unei remunerații. În acest sens, elocvente sunt contractele încheiate de

personalități publice în care imaginea lor este utilizată în promovarea

diverselor produse sau servicii. Astfel, dreptul reglementat de art. 88 din

Legea nr. 8/1996 este susceptibil de exploatare comercială, fiind un drept

patrimonial.

Astfel, persoana

reprezentată într-o fotografie este titularul unui drept patrimonial de a

consimți la utilizarea operei de către alții, respectiv de a decide dacă, în ce

mod și când va fi utilizată sau exploatată opera în care acesta este

reprezentat.

Chiar dacă acest

drept nu poate fi calificat ca un drept de autor - al autorului operei deci, nu

poate fi, însă, negată intenția legiuitorului de a aplica dreptului persoanei

dintr-o fotografie regimul juridic recunoscut drepturilor patrimoniale de

autor, inclusiv sub aspectul limitelor și condițiilor în care acesta poate fi

cesionat, împrejurare care rezultă din interpretarea sistematică, logică și

teleologică a actului normativ.

Astfel, dreptul

instituit de art. 88 este recunoscut prin legea dreptului de autor și a

drepturilor conexe, în cadrul Titlului I privitor la dreptul de autor, o astfel

de reglementare fiind făcută tocmai prin raportare la asemănarea recunoscută de

legiuitor celor două drepturi.

Față de scopul

urmărit prin instituirea acestui drept, este evident că în concepția

legiuitorului dreptul persoanei reprezentate într-o fotografie (portret) este

echivalent dreptului patrimonial recunoscut autorului prin art. 12 din Legea nr.

8/1996, astfel încât regimul juridic prevăzut pentru acesta din urmă sub

aspectul cesiunii este pe deplin aplicabil și dreptului patrimonial reglementat

de art. 88.

A interpreta norma

juridică în sensul reținut de instanța de apel, însemna a da legii efecte

contrare celor avute in vedere de legiuitor și a o lipsi practic de finalitate,

restrângând protecția drepturilor recunoscute prin Legea nr. 8/1996 în mod

eronat și nefundamentat doar în privința drepturilor de autor, când în fapt

legiuitorul a înțeles să instituie în mod similar o atare protecție și altor

drepturi, precum cel al persoanei reprezentate într-un portret.

Actul juridic dedus

judecății, reprezentând o cesiune și a drepturilor patrimoniale recunoscute de art.

88 din Legea nr. 8/1996, încalcă dispozițiile imperative ale art. 41 din Lege,

câtă vreme mențiunile obligatorii cu privire la durata și întinderea cesiunii,

precum și remunerația nu se regăsesc în cadrul contractului atacat și nici în

cuprinsul anexei.

Argumentarea

instanței de apel în sensul că reclamanta nu a renunțat la drepturi

patrimoniale asupra unor opere viitoare, ci la drepturi actuale, privind modul

de utilizare în viitor a operei realizate deja, este lipsită de temei legal,

fiind necesară corelarea criticii formulate cu caracterul nedeterminat/nedeterminabil

al obiectului actului juridic.

Câtă vreme contractul

nu prevede care sunt operele fotografice cu privire la care s-au cedat

drepturile, ci dimpotrivă, din cuprinsul acestuia se desprinde ideea că acestea

privesc orice fotografii în care este reprezentată reclamanta, chiar

nerealizate de pârât, este evident că cesiunea are ca obiect drepturi viitoare

(drepturile legate de reprezentarea într-un portret născându-se în patrimoniul

acestei persoane la momentul reprezentării fiecărui portret în parte, deci

inclusiv în viitor), fiind încălcate, astfel, și dispozițiile art. 41 alin. (2)

din Legea nr. 8/1996.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, s-a solicitat constatarea nulității absolute a actului

juridic încheiat la data de 1 noiembrie 2003, iar reclamanta a susținut că

acest act juridic reprezintă o cesiune de drepturi.

Instanțele de fond în

cauză nu au dat o altă calificare juridică, analizând valabilitatea actului din

perspectiva prevederilor legale incidente, raportându-se la motivele de fapt și

de drept invocate, context în care urmează a fi analizate motivele de recurs

ale reclamantei.

privește cauza juridică a actului juridic în discuție, recurenta a criticat

aprecierea instanței de apel în sensul că scopul urmărit la încheierea acestui

act ar fi fost acela al obținerii de fotografii în care să fie reprezentată,

susținând că, în realitate, s-a urmărit utilizarea fotografiilor exclusiv

pentru scopul pentru care au fost făcute, respectiv evidențierea unor ornamente

pentru păr create de prietena reclamantei.

Prin aceste

susțineri, recurenta critică, în fapt, o pretinsă confuzie săvârșită de către

instanța de apel între actul juridic în discuție și cel al contractului de

prestare a serviciului de fotografiere, a cărui cauză juridică ar fi diferită

și lipsită de relevanță pentru cauza actului juridic privind cedarea

drepturilor deținute de reclamantă în calitate de persoană reprezentată în

aceste fotografii.

De asemenea, a

susținut că prin actul în discuție s-a urmărit ca utilizarea fotografiilor să

se facă exclusiv în scopul pentru care acestea s-au realizat, respectiv pentru

evidențierea ornamentelor de păr, iar faptul că acesta nu se reflectă în

clauzele contractuale echivalează cu lipsa cauzei.

Din dezvoltarea

criticilor menționate, rezultă că acestea se încadrează în cazul de recurs

descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu în cel de la pct. 8 din aceeași

normă - invocat în fața instanței de recurs cu ocazia dezbaterilor asupra

recursului -, față de faptul că nu se pretinde calificarea greșită a actului

juridic, ci nerespectarea dispozițiilor art. 966 C. civ. referitoare la lipsa

de efecte a obligației fără cauză.

Susținerile pe acest

aspect urmează a fi înlăturate.

Formulând cererea în

constatarea nulității absolute a convenției din 1 noiembrie 2003, reclamanta nu

a făcut vorbire despre conținutul înțelegerii părților (incluzând sau nu și

alte persoane) pentru realizarea anumitor fotografii în care să fie

reprezentată. Nu rezultă, din susținerile sale formulate în cursul judecății,

nici măcar dacă a fost încheiat vreun contract de prestare a serviciului de

fotografiere, materializat în formă scrisă și conținând drepturile și

obligațiile părților (inclusiv plata vreunei remunerații pentru a poza,

eventual ca model).

Acest aspect

interesează nu prin prisma existenței valabile a unui asemenea contract,

deoarece instanța de judecată nu a fost învestită în acest sens, ci doar din

perspectiva legăturii dintre cauza actelor juridice, în raport de susținerile

recurentei.

Convenția a cărei

nulitate s-a solicitat în dosarul de față a fost încheiată după realizarea

ședințelor fotografice, după cum rezultă chiar din cuprinsul său, reclamanta

declarând că „Sunt în deplină cunoștință de cauză că ședințele fotografice au

fost realizate într-o manieră profesională”. Nu a fost, însă, contestată

existența unui acord de voință între reclamantă și pârât, ca fotograf, pentru

realizarea anumitor fotografii, în cadrul ședințelor menționate.

În mod evident,

această înțelegere, perfectată sau nu în formă scrisă, a avut propria cauză

juridică, reprezentată de scopul urmărit prin efectuarea fotografiilor. Acesta

nu constă în simpla intenție a obținerii oricăror fotografii ale reclamantei,

ci în intenția realizării unor fotografii care să pună în valoare un anumit

aspect - accesoriile pentru păr și/sau persoana reclamantei și/sau un alt scop.

Nu s-a contestat că părțile, inclusiv reclamanta, au avut reprezentarea acestui

scop, iar fotografiile realizate au răspuns așteptărilor, în sensul că obiectul

vizat a fost pus în valoare.

Or, actul ce a

generat litigiul de față materializează acordul de voință al părților cu

privire la etapa imediat următoare realizării fotografiilor, anume utilizarea

potrivit scopului urmărit la efectuarea lor (de exemplu, publicitate pentru

ornamentele de păr). Ar fi fost, de asemenea, posibil ca persoana fotografiată

să intenționeze să le păstreze sau să le folosească ea însăși în interes

propriu (de exemplu, angajarea ca model, participarea la casting-uri).

În speță, față de

obiectul cererii de chemare în judecată, care nu a vizat și acordul de voință

pentru realizarea fotografiilor, nu era relevant în ce a constat în concret

cauza acestuia.

Ceea ce interesează

în speță este faptul că scopul pentru care au fost realizate fotografiile,

indiferent în ce a constat, a fost esențial pentru încheierea actului juridic a

cărui nulitate s-a solicitat, deoarece părțile au acționat de la bun început în

considerarea finalității relevate prin acest ultim act juridic, alegând o

anumită modalitate de realizare a fotografiilor, creând un anumit decor etc.

Această legătură

între cauza celor două acte juridice a fost, în mod corect, stabilită de către

instanța de apel, fără a le confunda, astfel cum afirmă, în mod nefondat,

recurenta.

Considerentele expuse

conduc la concluzia existenței unei cauze juridice a actului juridic în

discuție, reprezentate de intenția de valorificare a fotografiilor potrivit

scopului pentru care au fost realizate, concluzie corect reținută prin decizia

recurată.

De altfel, susținând

inexistența cauzei juridice, recurenta nu se raportează la motivul de nulitate

absolută a contractului invocat prin cererea de chemare în judecată, anume

absența contraprestației sub forma prețului cesiunii și nici nu formulează

critici față de considerentele instanței de apel pe acest aspect, ci are în

vedere disproporția dintre contraprestațiile părților, astfel cum acestea ar fi

fost reținute de către instanța de apel.

Susținerile cu acest

obiect pornesc de la premisa greșită că instanța de apel ar fi identificat

scopul urmărit de reclamantă la încheierea contractului în discuție ca fiind

realizarea de fotografii personale.

În realitate, după

cum s-a arătat anterior, instanța de apel a stabilit existența cauzei

încheierii actului prin raportare la scopul urmărit la realizarea

fotografiilor, fără a-și propune identificarea acestuia din urmă, ca fiind un

interes personal sau acela pretins prin cererea de chemare în judecată,

respectiv evidențierea accesoriilor pentru păr. A apreciat că însăși recurenta

a recunoscut existența cauzei, cât timp a arătat, chiar prin cererea

introductivă, care a fost scopul realizării fotografiilor.

Față de considerentele

expuse, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la cauza actului juridic.

privește obiectul actului juridic încheiat la data de 1 noiembrie 2003, se

constată, de asemenea, că susținerile recurentei, întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.

Instanța

de apel a apreciat că obiectul material al actului este reprezentat de operele

fotografice avute în vedere de părți, iar actele de utilizare posibil a fi

realizate de intimatul-pârât cu privire la alte opere fotografice decât cele

pentru care părțile au convenit nu sunt acoperite de clauzele acestuia, ele

putând fi sancționate în condițiile legii.

Această apreciere

este corectă, întrucât din cuprinsul convenției rezultă că au fost avute în

vedere fotografiile realizate de către pârât cu ocazia ședințelor menționate în

înscris, nu orice alte fotografii ale reclamantei, chiar efectuate de către

pârât.

Astfel, chiar dacă

fotografiile nu sunt explicit identificate prin conținut, dimensiuni, data și

locul efectuării, pot fi identificate ca fiind cele realizate în cadrul

respectivelor ședințe, pe baza probatoriului specific ce s-ar putea administra

în acest scop, inclusiv o expertiză a fotografiilor și/sau examinarea

echipamentului tehnic cu care s-au efectuat, a negativelor etc., care ar putea

releva informații pentru identificarea locației și/sau a datei când au fost

realizate.

Acest probatoriu este

relevant în cadrul unei acțiuni în încălcarea drepturilor reclamantei, prin

nerespectarea obligațiilor contractuale, cu referire la fotografii concrete,

utilizate de către pârât sau un terț.

În cauza de față, în

care se cercetează valabilitatea convenției, este suficient faptul că obiectul

convenției este determinabil, indiferent de modalitatea concretă de determinare,

susținerile contrare ale recurentei neavând suport.

În ceea ce privește

prestațiile asumate de părți prin contract, nu pot fi primite susținerile

recurentei în sensul că motivele de apel nu au fost analizate din perspectiva

invocată și argumentată.

Instanța de apel a

analizat motivele de nulitate a contractului astfel cum au fost invocate în

fapt și în drept de către reclamantă prin cererea introductivă, iar această

abordare a apelului este corectă, deoarece prin cererea de apel nu pot fi

schimbate obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, potrivit art. 292 C.

proc. civ.

Astfel, cu referire

la obiectul contractului, reclamanta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 962

și art. 963 C. civ. de la 1864, motivând că obiectul contractului este „evident

ilicit, atât timp cât legea interzice renunțarea și înstrăinarea drepturilor

morale. În plus obiectul contractului nu este nici determinat, renunțarea

anticipată de a da consimțământul la orice act viitor de utilizare, în toate

formele, prin toate mijloacele, pe o perioadă nedeterminată se află evident în

afara circuitului civil.”

Aprecierea

instanței de apel în sensul că în clauza de la lit. a din anexa contractului

este vorba despre o renunțare la un drept actual de a autoriza sau de a se

opune unei folosiri viitoare, și nu la un drept viitor al reclamantei, a fost

făcută în contextul motivului de nulitate decurgând din absența unui obiect

determinat, adică întocmai cum s-a invocat prin cererea introductivă.

De

asemenea, se observă, din motivarea pretențiilor deduse judecății, că

susținerea referitoare la un obiect aflat în afara circuitului civil a fost

formulată în legătură cu cesiunea prerogativelor patrimoniale, și nu cu

pretinsa renunțare la drepturile morale, astfel cum, în mod nefondat, se pretinde

prin motivele de recurs, criticându-se omisiunea instanței de apel de raportare

la prevederile art. 963 C. civ.

Întrucât

reclamanta nu a motivat în fapt, prin cererea de chemare în judecată,

susținerea privind obiectul contractului plasat în afara circuitului civil în

mod distinct de susținerea privind obiectul nedeterminat, considerentele

instanței de apel vizând aceeași clauză de la lit. a din anexa contractului

s-au referit, în mod corect, la ambele motive de nulitate invocate.

Cât

privește obiectul ilicit al contractului, după cum s-a arătat anterior,

reclamanta a pretins că acesta derivă din renunțarea și înstrăinarea prin

contract a drepturilor sale morale.

Întrucât

asemenea acte de dispoziție, pretins regăsite în contract, au fost invocate ca

temei distinct al nulității acestuia, în considerarea art. 90 cu referire la art.

11 din Legea nr. 8/1996, urmează ca susținerile pe acest aspect să fie

analizate în cadrul motivului de recurs cu atare obiect.

ceea ce privește modul de interpretare și aplicare, de către instanța de apel,

a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 90 din Legea nr. 8/1996, se rețin

următoarele:

Potrivit

art. 90 din Legea nr. 8/1996, „

Persoana reprezentată într-un portret și persoana

destinatară a unei corespondențe pot exercita dreptul prevăzut la art. 10 lit.

d) din prezenta lege, în ce privește difuzarea operei ce conține portretul sau

corespondența, după caz.”

În

conformitate cu art. 10 lit. d) din Lege, autorul unei opere are „dreptul de a

pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări,

precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau

reputația sa”.

Instanța

de apel a reținut incidența acestor norme în cauză, dat fiind că fotografiile

realizate de către pârât reprezintă persoana reclamantei, conținând, așadar,

portretul acesteia, iar situația de fapt astfel stabilită nu poate fi cenzurată

în faza procesuală a recursului.

Prin

decizia recurată, s-a apreciat, însă, că nu este incident și art. 11 alin. (1)

din aceeași lege, care prevede că „Drepturile morale nu pot face obiectul

vreunei renunțări sau înstrăinări”, deoarece dreptul prevăzut de art. 90 nu

este un veritabil drept de autor, ci un drept special care decurge din dreptul

la imagine al oricărei persoane, iar art. 11 alin. (1) se referă doar la

drepturile morale de autor.

Față de

motivele de recurs pe acest aspect, se observă că, fiind vorba despre o normă

particulară, trimiterea explicită din art. 90 la art. 10 lit. d) nu poate fi

extinsă, pe cale de interpretare, la celelalte prerogative morale din

conținutul dreptului de autor, prevăzute de art. 10 lit. a), b), c) și e).

Așadar, interdicția cuprinsă în art. 11 alin. (1) ar putea interesa cauza

exclusiv în legătură cu dreptul recunoscut prin art. 10 lit. d), aspect, de

altfel, necontestat de către recurentă, care și-a formulat criticile pornind de

la această premisă.

Contrar,

însă, susținerilor reclamantei, convenția în discuție nu conține vreo renunțare

la dreptul moral prevăzut de art. 10 lit. d).

Astfel,

în ultimul paragraf din contract se arată obligația asumată de către reclamantă

de a nu formula vreo pretenție materială în legătură cu utilizarea operei, cu

excepția situațiilor în care o asemenea utilizare urmărește un scop nelegitim

sau expune persoana reclamantei într-un mod care se îndepărtează de scopul

artistic al fotografiilor realizate.

O

asemenea clauză contractuală nu numai că nu conține vreo renunțare la dreptul

moral în discuție, dar chiar reflectă conținutul acestuia, atât timp cât

permite reclamantei să acționeze, în sensul art. 10 lit. d) din lege, atunci

când utilizarea operei ar fi susceptibilă să prejudicieze onoarea sau reputația

sa.

În

condițiile în care contractul nu cuprinde nici o înstrăinare a dreptului moral

în discuție, ci doar a prerogativei patrimoniale prevăzute în art. 88 alin. (1)

din Legea nr. 8/1996 - la care se va face referire în cadrul ultimului motiv de

recurs, se constată că art. 11 alin. (1) din Lege nu este incident, pentru

considerentele expuse anterior, urmând a fi înlăturate criticile recurentei pe

acest aspect.

ceea ce privește aplicabilitatea art. 39 și 41 din Legea nr. 8/1996 (în forma

de la data încheierii contractului), referitoare la condițiile de fond și de

formă ale cesiunii drepturilor patrimoniale de autor, se reține că instanța de

apel a apreciat că aceste norme nu sunt aplicabile, deoarece persoana

reprezentată într-o fotografie nu este titularul unui drept de autor.

Fără a contesta că

dreptul prevăzut de art. 88 alin. (1) din Lege nu este un drept de autor, recurenta

a susținut că este vorba, totuși, despre un drept patrimonial, susceptibil de

exploatare comercială, echivalent al drepturilor patrimoniale recunoscute unui

autor prin art. 12 din Lege, astfel încât

regimul juridic prevăzut pentru acesta din

urmă sub aspectul cesiunii este pe deplin aplicabil și dreptului patrimonial

reglementat de art. 88, pentru a da eficiență protecției recunoscute în mod

similar de către legiuitor celorlalte drepturi decât dreptul de autor.

Se

constată că aceste susțineri nu sunt fondate.

În

conformitate cu art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 din forma în vigoare în

anul 2003, „Difuzarea unei opere care conține un portret necesită autorizarea

persoanei reprezentate în acest portret. Autorul, proprietarul sau posesorul

acesteia nu are dreptul să o reproducă sau să o comunice public fără

consimțământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20

de ani după moartea sa.”

După cum

s-a arătat de către instanța de apel, în mod necontestat, norma citată

reglementează prerogative speciale ale persoanei reprezentate într-un portret,

derivând din dreptul la imagine al acesteia, care nu poate fi confundat cu

dreptul de autor. Pentru acest motiv, în privința modului de exercitare a

acestor prerogative, nu pot fi aplicate, în mod imperativ, dispozițiile cu

caracter general referitoare la dreptul de autor.

Reglementând

conținutul și modul de exercitare ale dreptului special recunoscut persoanei

reprezentate într-un portret, art. 88 alin. (1) conține, într-adevăr, o

derogare de la normele generale referitoare la exercițiul dreptului de autor,

dar exclusiv din perspectiva autorului operei fotografice, nu și a persoanei

protejate prin această normă. Pentru autor, se instituie o limitare a

exercițiului prerogativelor sale patrimoniale, în sensul că nu poate utiliza

opera fotografică decât în condițiile expres prevăzute: astfel, cu toate că

beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza utilizarea, în formele descrise

în art. 13, nu poate difuza opera decât cu autorizarea persoanei fotografiate,

respectiv poate reproduce și comunica public opera doar cu consimțământul

aceleiași persoane.

Din

punctul de vedere al persoanei fotografiate, nu se poate vorbi despre o

derogare de la art. 13, cât timp aceasta nu beneficiază de un drept de autor,

ci despre un conținut al dreptului special care se suprapune, prin voința

legiuitorului, cu o parte dintre prerogativele patrimoniale ale dreptului de

autor.

Inexistența

unui raport dintre norme speciale și generale în cazul perso