ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3167/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 39511/3/2008, reclamanta L.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul N.V., constatarea nulității absolute a contractului din data de 01 noiembrie 2003 și a anexei la acest contract. În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că obiectul contractului este ilicit, deoarece art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 interzice expres renunțarea și înstrăinarea drepturilor morale. Or, prin contract se renunță tocmai la drepturile morale conferite persoanei a cărei imagine este reprezentată în portret sau fotografie, prevăzute de art. 10 lit. a)-d) din Lege.

De asemenea, obiectul contractului atacat nu este determinat, deoarece nu este posibil ca cineva să renunțe la un drept viitor „de reprezentare”; în acest sens, dispozițiile imperative ale art. 90 coroborat cu art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 confirmă că, ori de câte ori persoana reprezentată într-un portret se consideră prejudiciată, poate solicita repararea prejudiciului. S-a mai susținut că atât contractul, cât și anexa, nu respectă dispozițiile art. 39 și art. 41 din Legea nr. 8/1996, întrucât nu cuprinde mențiunile obligatorii ale unui contract de cesiune al drepturilor patrimoniale, iar art. 1 din contractul atacat reprezintă o cesiune a drepturilor patrimoniale asupra operelor viitoare legate de fotografiile persoanei reprezentate, ceea ce, conform dispozițiilor art. 41 alin. (2), se sancționează cu nulitatea absolută.

Reclamanta a făcut referire, în drept, și la prevederile art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996; art. 5, 963, 966 și 968 C. civ.; art. 30 alin. 6 și 8 din Constituția României. Prin sentința nr. 191 din 10 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea ca fiind prescrisă, admițându-se excepția cu acest obiect. Prin Decizia nr. 224 din 15 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamantei împotriva sentinței menționate, pe care a desființat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut că Tribunalul București a fost învestit cu o cerere în constatarea nulității absolute a contractului încheiat între părți pentru nevalabilitatea cauzei, a obiectului și încălcarea dispozițiilor imperative a Legii nr. 8/1996, însă a soluționat o cerere de anulare pentru vicierea consimțământului prin eroare, cerere cu care nu a fost legal învestită, această viciere a consimțământului nefiind invocată de reclamantă, ea fiind doar indicată de pârât, ca o posibilă cauză de nulitate relativă, în raport cu această cauză, invocându-se și prescripția. S-a mai reținut că prima instanță, fără a pune în discuția părților calificarea cererii de chemare în judecată în raport de susținerile pârâtului, respectiv dacă este vorba de o cerere în constatare nulitate act sau o cerere în anulare, a soluționat cererea ca fiind una în anulare, aplicând o sancțiune specifică acestui din urmă tip de cerere.

A fost încălcat astfel principiul contradictorialității sub aspectul arătat, însă și sub un alt aspect, întrucât s-a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocat prin întâmpinare și a soluționat cererea prin raportare la această excepție. Însă, în considerentele sentinței s-au analizat și aspectele legate de fondul cererii cu care a fost învestită, fără însă ca părțile să fi avut posibilitatea să pună concluzii pe aceste aspecte. Prin Decizia nr. 491 din 25 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 39511/3/2008*, iar prin sentința nr. 571 din 20 martie 2012, această instanță a respins ca nefondată acțiunea.

Tribunalul a reținut că reclamanta și-a exprimat consimțământul în vederea utilizării fotografiilor conținând imaginea sa, încheind cu pârâtul contractul din data de 01 noiembrie 2003 și anexa acestui contract, acte a căror valabilitate face obiectul analizei în cadrul prezentului litigiu. Prima instanță a apreciat că nu se poate reține lipsa cauzei actelor juridice încheiate de reclamantă și pârât, cu privire la care se susține incidența sancțiunii nulității absolute. Lipsa cauzei nu se poate datora decât lipsei voinței părților cocontractante de a se angaja juridic, lipsei scopului juridic la încheierea actului.

Acest scop nu a lipsit însă, ci dimpotrivă părțile au avut reprezentarea contraprestațiilor urmărire, specifice actului juridic încheiat, cedarea - cesionarea drepturilor enumerate la art. 1 din contract și la lit. a) a anexei la contract în schimbul realizării unor fotografii în interesul personal al reclamantei și, corespunzător, obținerea acordului persoanei reprezentate în vederea utilizării operei fotografice realizate. În aplicarea art. 967 C. civ., existența cauzei este prezumată chiar dacă înscrisul constatator al actului juridic nu cuprinde o mențiune expresă în acest sens. În speță, îi revenea reclamantei obligația de a aproba inexistența cauzei celor două acte juridice, dovezile administrate neconfirmând însă o atare concluzie.

Totodată, s-a constatat că această cauză este licită, reclamanta nedovedind existența vreunei neconcordanțe cu dispozițiile legale. Astfel, din probatoriul administrat nu a rezultat că scopul mediat urmărit de pârât prin încheierea actelor juridice în discuție ar fi neconform legii ori contrar bunelor moravuri și ordinii publice. Nu a fost reținută nici încălcarea prevederilor art. 39 și art. 41 ori ale art. 11 din Legea nr. 8/1996, întrucât reclamanta nu are calitatea de autor al operei fotografice la care se referă art. 7 lit. f), în sensul art. 3 din actul normativ de referință și, prin urmare, nu este titularul drepturilor morale și patrimoniale de autor conferite de art. 10 și art. 12 din Lege.

În aceste circumstanțe, s-a constatat valabilitatea convenției încheiate între părți la data de 1 noiembrie 2003 și a anexei la aceasta. Prin Decizia nr. 97 din 9 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă L.A.M. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că obiectul cererii îl constituie solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a contractului încheiat cu pârâtul la 1 noiembrie 2003, fiind invocate mai multe motive care, în opinia acesteia, atrag sancțiunea nulității acestui act juridic.

În privința motivului de nulitate constând în lipsa cauzei, curtea a notat, în primul rând, că lipsa unei contraprestații în bani menționată în contractul în discuție nu echivalează, de plano, cu lipsa cauzei actului juridic, deoarece acesta nu este, prin esența sa, un act cu titlu oneros, astfel încât scopul imediat avut în vedere de reclamantă putea fi și altul decât primirea unei prestații în bani. Aceasta a fost rațiunea avută în vedere de prima instanță, când a atribuit reclamantei intenția dobândirii unor fotografii în care să fie reprezentată. Întrucât, potrivit art. 967 alin. (2) C. civ. 1864, cauza este prezumată până la proba contrară, revenea reclamantei sarcina de a dovedi inexistența cauzei în ceea ce o privește, nefiind necesar ca actul juridic să prevadă expres cauza încheierii sale de către părți.

Or, reclamanta nu a dovedit caracterul ilicit al acestuia ori, eventual, lipsa sa, dimpotrivă, a susținut prin cererea introductivă și prin cererea de apel că a dorit să facă fotografiile în discuție pentru a evidenția ornamentele pentru păr create de prietena sa, astfel încât curtea a constatat că, în mod corect, a reținut tribunalul existența cauzei, constând în prefigurarea de către reclamantă a obținerii fotografiilor în discuție. În ceea ce privește lipsa obiectului contractului a cărui nulitate se invocă, sub un prim aspect, reclamanta consideră că ineficacitatea actului este atrasă de clauza potrivit căreia renunțarea sa la necesitatea acordării consimțământului la orice utilizare viitoare a fotografiilor, pe o perioadă nedeterminată, „este evident în afara circuitului civil”.

Cu excepția situației în care o asemenea clauză este interzisă de lege, ilicitul său nu poate fi reținut doar pe baza evidenței afirmate de apelantă. Sub un alt aspect, reclamanta a susținut nulitatea contractului pentru motivul că obiectul acestuia nu este determinat sau determinabil, deoarece nu se poate renunța la un drept viitor de copyright și/sau de folosință, publicare portrete fotografice. Curtea a reținut că prevederea contractuală în discuție, cuprinsă la lit. a din anexa actului, nu conține renunțarea la un drept viitor al reclamantei, ci la un drept actual de a autoriza sau de a se opune unei folosiri viitoare, dreptul existând de la momentul creării fotografiilor. Nu rezultă din argumentarea reclamantei motivul pentru care o obiectul contractului ar fi netederminat sau nedeterminabil prin prisma împrejurării că se referă la utilizări viitoare ale operelor fotografice în care reclamanta este reprezentată.

Dimpotrivă, fiind determinate operele în privința cărora s-a încheiat contractul și drepturile cu privire la care a dispus reclamanta, este determinat și obiectul convenției. Împrejurarea că operele fotografice în discuție nu sunt individualizate în contract nu a fost invocată prin cererea introductivă, astfel încât, ca motiv distinct de nulitate, nu putea fi adus în discuție direct în apel, față de prevederile art. 294 C. proc. civ. Chiar dacă se consideră această susținere ca fiind doar un argument în sprijinul unei cauze de nulitate deja invocate (caracterul nedeterminat al obiectului), curtea a constatat că acesta este nefondat, deoarece contractul încheiat între părți privește exclusiv operele fotografice avute în vedere de părți, iar actele de utilizare posibil a fi realizate de intimatul-pârât cu privire la alte opere fotografice decât cele pentru care părțile au convenit nu sunt acoperite de clauzele acestuia, ele putând fi sancționate în condițiile legii.

Curtea a respins și critica privind nulitatea contractului pentru motivul că înstrăinarea drepturilor morale este interzisă de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, întrucât se bazează pe asimilarea greșită cu un drept de autor a dreptului moral menționat la art. 90, acela al persoanei reprezentate într-o fotografie (portret) de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa. Dreptul recunoscut persoanei reprezentate într-un portret nu are natura unui drept de autor, ci este un drept distinct, recunoscut special prin textul amintit și care decurge din dreptul fundamental la imagine al persoanei.

Este adevărat că el este un drept de autor în accepțiunea art. 10 (la care trimite art. 90), dar atunci când privește titularul unei opere, nu și atunci când este recunoscut în favoarea persoanei reprezentate într-un portret. În privința interdicției cuprinse în art. 11, curtea a constatat că aceasta se referă exclusiv la drepturile morale de autor, nu și la alte drepturi recunoscute de lege, cum este cel prevăzut de art. 90. Concluzia este sprijinită de un argument de topică a textului, acesta fiind situat imediat după art. 10, care reglementează drepturile morale de autor, precum și din economia reglementării, alineatul al doilea al art. 11 referindu-se clar la drepturile de autor menționate la art. 10. Pe de altă parte, art. 90 reprezintă o normă de trimitere, care însă nu schimbă natura dreptului recunoscut, într-un drept de autor, deoarece titularul acestuia nu are calitatea de autor.

În aceste coordonate, care completează raționamentul primei instanțe, curtea a constatat că, în mod corect, s-a reținut că reclamanta nu este titulara unui drept moral de autor, ci numai a unui drept moral de respectare a integrității portretului ce o reprezintă și, prin urmare, interdicția cuprinsă în art. 11, ce se aplică numai drepturilor morale de autor, nu operează și în privința dreptului său, recunoscut de art. 90 din Lege. Legat de această chestiune, curtea a reținut ca nefondat argumentul apelantei în sensul recunoașterii în doctrină a dreptului la inviolabilitatea operei al persoanei reprezentate într-un portret ca drept moral, acest aspect nefiind contestat de instanță, întrucât nici autorii citați în motivele de apel nu au calificat acest drept ca un drept de autor, ci ca un drept moral sui generis.

Curtea a constatat ca fiind nefondată și critica referitoare la încălcarea art. 39 și art. 41 din Legea nr. 8/1996. Pe de o parte, aceste norme nu sunt aplicabile contractului încheiat între părți, deoarece reclamanta nu este titularul unor drepturi de autor, pentru ca actul să fie supus regulilor de fond și de formă cuprinse în aceste norme. Pe de altă parte, apelanta reclamantă aduce în discuție în mod lipsit de relevanță prevederile art. 88 alin. (2) din Lege, care instituie condițiile în care utilizarea operei ce conține un portret este posibilă fără consimțământul persoanei reprezentate. Similar celor deja reținute, și dreptul (patrimonial) de a se opune la reproducerea sau la utilizarea operei ce conține portretul său este un drept aparte și nu un drept de autor, astfel că nu se poate invoca în privința cesiunii acestui drept nerespectarea prevederilor art. 41 din Lege, care se referă exclusiv la cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.

Legat de acest aspect, apar ca nerelevante și probele administrate sub aspectul incidenței normei de excepție de la regula obținerii consimțământului persoanei reprezentate în portret, mai ales că nu se pune problema încălcării unei obligații legale sau contractuale de către pârât, ci a valabilității actului încheiat între părți. Astfel cum s-a arătat, reclamanta nu a renunțat la drepturi patrimoniale asupra unor opere viitoare, contractul încheiat privind modul de utilizare în viitoare a operei realizate deja și care cuprindea portretul său. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta L.A.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii sub aspectul cauzei actului juridic, reglementate de art. 966 - 968 C. civ., atunci când a reținut existența cauzei motivat de faptul că, în speță, chiar reclamanta a arătat că a dorit să facă fotografiile pentru a evidenția ornamentele pentru păr create de prietena sa. Ținând cont de faptul că, în sensul C. civ., cauza actului juridic este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, intenția reclamantei de a face o serie de fotografii în care să fie evidențiate anumite ornamente de păr, pentru interesul său personal și al prieteniei, este scopul/cauza actului juridic reprezentat de prestația în sine - realizarea fotografiilor, fiind complet diferită și neavând nicio relevanță în privința cauzei actului juridic privind cedarea drepturilor morale și patrimoniale deținute de reclamantă în calitate de persoană reprezentată în aceste fotografii.

Contractul din 1 noiembrie 2003 și anexa la acesta nu reprezintă contractul prin care părțile au convenit prestarea serviciului de fotografiere a reclamantei, ci este un act prin care, în realitate, se nasc obligații exclusiv în favoarea reclamantei, așa încât dorința reclamantei de a realiza fotografiile prin care să fie evidențiate ornamentele de păr nu poate constitui sub nicio formă cauza actului juridic contestat. În plus, fiind practic prefigurarea mentală a scopului urmărit, cauza actului este anterioara efectului, ea se realizează înainte și în vederea încheierii actului. Or, în speță, contractul și anexa prin care au fost cedate drepturile asupra fotografiilor au fost încheiate după ce fotografiile au fost realizate, contractul vizând tocmai drepturile legate de aceste fotografii privind evidențierea ornamentelor de păr, așa încât aspectele reținute de către instanța de apel sunt nelegale.

Esențial este faptul că fotografiile au fost realizate într-un anumit scop, respectiv pentru evidențierea ornamentelor de păr, reclamanta înțelegând ca utilizarea acestora să se facă exclusiv în acest scop determinat. Or, contractul din 1 noiembrie 2003 și anexa la acesta, prin clauzele pe care le cuprind, permit folosirea fotografiilor conținând portretul reclamantei în orice modalitate și forma (prelucrare inclusiv video, compoziții sau forme distorsionate, reproduceri, etc.) și în orice scop, fără examinarea formei finale de către reclamantă și fără consimțământul acesteia cu privire la o astfel de utilizare, ceea ce nu reprezintă sub nicio formă prefigurarea mentală a reclamantei la încheierea actului.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta scopul reclamantei de a dobândi anumite fotografii, contraprestațiile părților sunt vădit disproporționate. Dreptul recunoscut persoanei reprezentate într-un portret așa cum este reglementat de Legea nr. 8/1996, în corelație și cu prevederile constituționale privind dreptul la propria imagine, implică atât o latură nepatrimonială, morală, cât și una patrimonială și, dată fiind importanța acestor drepturi care țin de propria persoană, nu se poate pune semnul echivalenței între acestea și presupusul scop al reclamantei de a i se realiza niște fotografii. O atare disproporționalitate între cele două contraprestații reținute de instanță confirmă faptul că, în realitate, nu poate fi reținută cauza actului constând în scopul reclamantei de a obține fotografii în scopuri personale, ceea ce atestă lipsa cauzei actului juridic prin lipsa scopului imediat.

Lipsa scopului imediat se răsfrânge și asupra scopului mediat - elemente ale cauzei actului juridic, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât sancțiunea este nulitatea absolută, cauza fiind o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. 2. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii cu privire la obiectul actului juridic. În primul rând, instanța nu a făcut o analiză completă, legală și temeinică a motivelor de apel formulate pe acest aspect, mai mult, criticile nici nu au fost analizate din perspectiva invocată și argumentată.

Astfel, critica privind faptul că obiectul actului juridic contestat nu este determinat sau determinabil a fost analizată prin raportare la un drept actual de a autoriza sau dea se opune unei folosiri viitoare, dreptul existând de la momentul creării fotografiilor, și nu la un drept transmis prin contractul din 1 noiembrie 2003. Instanța de apel a analizat împrejurarea dacă operele fotografice cu privire la care s-au cedat drepturile sunt sau nu individualizate, apreciind, în mod greșit, că ar reprezenta un motiv distinct de nulitate pus în discuție pentru prima dată în apel, în contextul art. 294 C. proc. civ. Caracterul nedeterminat/nedeterminabil al obiectului actului contestat prin prisma faptului că acesta nu identifică operele cu privire la care s-au cedat drepturile a fost un motiv de nulitate invocat de reclamantă în fața primei instanțe și pus în dezbaterea contradictorie a părților.

De altfel, neindividualizarea operelor este un element esențial în raport de care a fost invocat caracterul ilicit obiectului actului. Pe de altă parte, în mod nelegal și ilogic, instanța de apel a reținut caracterul determinat al obiectului contractului prin raportare la „operele fotografice avute în vedere de părți”, care nu au putut fi identificate în concret tocmai pentru ca actul nu le individualizează. În acest context, este nelegală și împrejurarea reținută de instanța de apel, în sensul că actele de utilizare posibil a fi realizate de pârât cu privire la „alte opere fotografice decât cele pentru care părțile au convenit” nu sunt acoperite de clauzele contractului, putând fi sancționate în condițiile legii, câtă vreme nu se poate stabili în mod concret care sunt acele opere cu privire la care s-a convenit.

Neavând un obiect determinat sau determinabil în sensul operelor fotografice cu privire la care s-au transmis drepturi prin actele contestate, pârâtul poate dispune de orice portrete fotografice ale reclamantei, invocând acest contract, care reprezintă expresia încălcării limitelor de a dispune cu privire la drepturile personale nepatrimoniale ale unei persoane.

Nu numai că acele fotografii realizate de către pârât pot fi republicate în viitor sub aceeași aparență de legalitate a contractului, ba mai mult, având în vedere că în contract și anexă se face vorbire despre publicarea portretelor fotografice ale reclamantei, fără, însă, ca aceste portrete să fie limitate la cele realizate de către pârât, acesta poate utiliza, sub pretextul existenței contractului din 1 noiembrie 2003 și a anexei, orice alte portrete fotografice ale reclamantei, chiar nerealizate de acesta, dar care pot ajunge într-un fel sau altul în posesia sa, deci indiferent dacă el este sau nu autorul fotografiilor.

În ceea ce privește critica referitoare la caracterul ilicit al contractului și anexei la acesta din perspectiva transmiterii/renunțării la drepturi morale, instanța de apel nu a analizat în niciun fel acest motiv de nulitate circumscris prevederilor art. 963 C. civ., potrivit cu care „numai lucrurile ce sunt în comerț pot face obiectul unui contract”. Pe de altă parte, contractul are un obiect ilicit și din perspectiva naturii drepturilor transmise/cedate prin contractul din 1 noiembrie 2003 și anexa la acesta. Dincolo de calificarea susținută în raport de dispozițiile Legii nr. 8/1996, aceste drepturi cuprind atât o latură patrimonială, cât și o latură nepatrimonială. Drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective fără conținut economic, strâns legate de persoana omului și care, ca atare, sunt absolute, nesusceptibile de a fi cedate prin acte juridice.

În doctrină și practică se recunoaște unanim că dreptul la onoare, reputație și imagine se încadrează în această categorie. Or, prin contractul din 1 noiembrie 2003 și anexa la acesta se renunță la drepturi menite a proteja în esență imaginea, onoarea și reputația reclamantei ca urmare a utilizării în orice fel, în orice scop și de către orice persoană a fotografiilor care o reprezintă pe aceasta, renunțarea la drepturi personale nepatrimoniale intim legate de persoana titularului lor neputând face obiectul unui act precum cel contestat în cauză. 3. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 90 din Legea nr. 8/1996, în sensul că a restrâns sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) doar în privința drepturilor de autor, nu și a dreptului recunoscut de art. 90 din Legea nr. 8/1996, cu ignorarea voinței reale a legiuitorului si a finalității reglementarii legale.

Art. 90 face trimitere expresă la dreptul moral prevăzut de art. 10 lit. d) din lege, iar această împrejurare denotă voința legiuitorului de a recunoaște în favoarea persoanei reprezentate într-un portret a unui drept moral derivând din această calitate specială a sa. Chiar dacă acest drept nu este un veritabil drept de autor ca cel recunoscut în favoarea autorului unei opere, nu poate fi ignorată voința legiuitorului de a proteja în fapt persoana reprezentată prin recunoașterea în favoarea acesteia a unui drept moral similar dreptului de care se bucură autorul, în aceleași condiții precum toate drepturile morale prevăzute de art. 10 din Legea nr. 8/1996. Ceea ce este esențial nu este natura juridică a dreptului prevăzut de art. 90 din Lege, ci regimul său juridic, pe care legiuitorul l-a asimilat celui recunoscut drepturilor morale ale autorului, așa încât excluderea acestuia din sfera art. 11 alin. (1) este lipsită de orice fundament legal.

În speță, dreptul recunoscut persoanei reprezentate în fotografie este un drept moral, în privința acestei calificări urmând a fi avută în vedere atât trimiterea expresă pe care art. 90 o face la art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 privitoare la drepturile morale, precum și componenta nepatrimonială a dreptului la inviolabilitatea operei și a dreptului la imagine al persoanei reprezentate în portret protejat prin art. 90 din legea dreptului de autor. În atare context, dreptul moral protejat de art. 90 și art. 10 lit. d) are soarta juridică a drepturilor morale potrivit art. 11 alin. (1) din Lege, neexistând niciun temei pentru interpretarea restrictivă a acestui text de lege sub aspectul dreptului moral al persoanei reprezentate într-un portret.

De altfel, art. 11 alin. (1) se referă în mod expres la „drepturile morale”, și nu la „drepturile morale de autor”, așa cum, în mod nejustificat, a reținut instanța de apel, iar faptul că interdicția cuprinsă în art. 11 alin. (1) este plasată în conținutul actului normativ imediat după reglementarea drepturilor morale de autor (art. 10) nu prezintă nicio relevanță în privința sferei de aplicabilitate a acestui text de lege prin raportare la art. 90. De asemenea, faptul că alin. (2) al art. 11 vizează expres drepturile morale de autor prevăzute de art. 10 lit. b) și d) nu poate fi interpretat sub nicio formă în sensul că interdicția înstrăinării drepturilor morale prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol ar viza numai drepturile recunoscute autorilor, nu și persoanei reprezentate într-un portret, în condițiile în care acest din urmă drept este un drept moral recunoscut ca atare prin legea drepturilor de autor, iar alin. (1) se referă la drepturile morale.

Din interpretarea sistematică și teleologică a Legii nr. 8/1996 rezultă că legiuitorul a urmărit să asigure protecție persoanei reprezentate într-o fotografie (portret), recunoscându-i atât un drept patrimonial (consimțământul acestuia la utilizarea operei potrivit art. 88), cât și un drept moral la inviolabilitatea operei de care se bucură și autorul unei opere (art. 90 coroborat cu art. 10 lit. d). Protecția dreptului moral la inviolabilitate ar fi lipsita de orice finalitate dacă nu s-ar recunoaște în privința acestui drept și interdicția înstrăinării potrivit art. 11 alin. (1) din Lege, legiuitorul recunoscând în mod unitar regimul juridic al drepturilor morale pe care le instituie prin acest act normativ, indiferent că este un drept moral de autor sau un alt drept moral recunoscut de aceeași lege.

De altfel, atunci când legiuitorul a înțeles să stabilească prin același act normativ drepturi cu natură juridică diferită, dar și cu regim juridic diferit, a făcut-o prin reglementarea separată a drepturilor de autor și a drepturilor conexe. Astfel, între cele două categorii de drepturi există o distincție categorică atât în privința naturii, cât și a regimului juridic, acestea fiind tratate prin actul normativ menționat în cadrul a două titluri diferite, tocmai prin prisma voinței legiuitorului de a sublinia diferența dintre acestea. Dreptul recunoscut persoanei reprezentate într-un portret prin art. 90 este însă un drept reglementat în cadrul Titlului I al Legii nr. 8/1996 privitor la drepturile de autor, ceea ce denotă, în mod evident, voința legiuitorului de a recunoaște acestui drept regimul juridic recunoscut drepturilor morale de autor.

În plus, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 reprezintă aplicarea în reglementarea specială a caracterului inalienabil consacrat de dreptul comun în privința oricărui drept personal nepatrimonial, în sfera cărora se înscrie și dreptul moral la inviolabilitatea operei recunoscut persoanei reprezentate într-un portret. Pe lângă interpretarea greșită a legii, hotărârea conține argumente contradictorii, în condițiile în care, deși se recunoaște natura de drept moral, totuși instanța a reținut că un drept moral, personal nepatrimonial, poate face obiectul unei înstrăinări, renunțări. 4. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 39, art. 41 și art. 88 din Legea nr. 8/1996.

Plecând de la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 90 și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în sensul calificării dreptului recunoscut persoanei reprezentate într-un portret ca nefiind un drept de autor, instanța de apel a reținut implicit și faptul că prevederile art. 39 și art. 41 din Legea nr. 8/1996 nu sunt aplicabile contractului, întrucât reclamanta nu este titularul unor drepturi de autor. De asemenea, a apreciat lipsită de relevanță invocarea art. 88 alin. (2) din Lege. Or, ceea ce este esențial în cauză este stabilirea regimului juridic pe care legiuitorul a înțeles să îi urmeze drepturile persoanei reprezentate în portret, și nu calificarea acestora ca fiind sau nu drepturi de autor.

Dreptul instituit în art. 88 este un drept patrimonial, în condițiile în care titularul acestui drept poate să solicite pentru utilizarea imaginii sale în cadrul unei opere acordarea unei remunerații. În acest sens, elocvente sunt contractele încheiate de personalități publice în care imaginea lor este utilizată în promovarea diverselor produse sau servicii. Astfel, dreptul reglementat de art. 88 din Legea nr. 8/1996 este susceptibil de exploatare comercială, fiind un drept patrimonial. Astfel, persoana reprezentată într-o fotografie este titularul unui drept patrimonial de a consimți la utilizarea operei de către alții, respectiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată sau exploatată opera în care acesta este reprezentat.

Chiar dacă acest drept nu poate fi calificat ca un drept de autor - al autorului operei deci, nu poate fi, însă, negată intenția legiuitorului de a aplica dreptului persoanei dintr-o fotografie regimul juridic recunoscut drepturilor patrimoniale de autor, inclusiv sub aspectul limitelor și condițiilor în care acesta poate fi cesionat, împrejurare care rezultă din interpretarea sistematică, logică și teleologică a actului normativ. Astfel, dreptul instituit de art. 88 este recunoscut prin legea dreptului de autor și a drepturilor conexe, în cadrul Titlului I privitor la dreptul de autor, o astfel de reglementare fiind făcută tocmai prin raportare la asemănarea recunoscută de legiuitor celor două drepturi.

Față de scopul urmărit prin instituirea acestui drept, este evident că în concepția legiuitorului dreptul persoanei reprezentate într-o fotografie (portret) este echivalent dreptului patrimonial recunoscut autorului prin art. 12 din Legea nr. 8/1996, astfel încât regimul juridic prevăzut pentru acesta din urmă sub aspectul cesiunii este pe deplin aplicabil și dreptului patrimonial reglementat de art. 88. A interpreta norma juridică în sensul reținut de instanța de apel, însemna a da legii efecte contrare celor avute in vedere de legiuitor și a o lipsi practic de finalitate, restrângând protecția drepturilor recunoscute prin Legea nr. 8/1996 în mod eronat și nefundamentat doar în privința drepturilor de autor, când în fapt legiuitorul a înțeles să instituie în mod similar o atare protecție și altor drepturi, precum cel al persoanei reprezentate într-un portret.

Actul juridic dedus judecății, reprezentând o cesiune și a drepturilor patrimoniale recunoscute de art. 88 din Legea nr. 8/1996, încalcă dispozițiile imperative ale art. 41 din Lege, câtă vreme mențiunile obligatorii cu privire la durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația nu se regăsesc în cadrul contractului atacat și nici în cuprinsul anexei. Argumentarea instanței de apel în sensul că reclamanta nu a renunțat la drepturi patrimoniale asupra unor opere viitoare, ci la drepturi actuale, privind modul de utilizare în viitor a operei realizate deja, este lipsită de temei legal, fiind necesară corelarea criticii formulate cu caracterul nedeterminat/nedeterminabil al obiectului actului juridic.

Câtă vreme contractul nu prevede care sunt operele fotografice cu privire la care s-au cedat drepturile, ci dimpotrivă, din cuprinsul acestuia se desprinde ideea că acestea privesc orice fotografii în care este reprezentată reclamanta, chiar nerealizate de pârât, este evident că cesiunea are ca obiect drepturi viitoare (drepturile legate de reprezentarea într-un portret născându-se în patrimoniul acestei persoane la momentul reprezentării fiecărui portret în parte, deci inclusiv în viitor), fiind încălcate, astfel, și dispozițiile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea nulității absolute a actului juridic încheiat la data de 1 noiembrie 2003, iar reclamanta a susținut că acest act juridic reprezintă o cesiune de drepturi.

Instanțele de fond în cauză nu au dat o altă calificare juridică, analizând valabilitatea actului din perspectiva prevederilor legale incidente, raportându-se la motivele de fapt și de drept invocate, context în care urmează a fi analizate motivele de recurs ale reclamantei. 1. În ceea ce privește cauza juridică a actului juridic în discuție, recurenta a criticat aprecierea instanței de apel în sensul că scopul urmărit la încheierea acestui act ar fi fost acela al obținerii de fotografii în care să fie reprezentată, susținând că, în realitate, s-a urmărit utilizarea fotografiilor exclusiv pentru scopul pentru care au fost făcute, respectiv evidențierea unor ornamente pentru păr create de prietena reclamantei.

Prin aceste susțineri, recurenta critică, în fapt, o pretinsă confuzie săvârșită de către instanța de apel între actul juridic în discuție și cel al contractului de prestare a serviciului de fotografiere, a cărui cauză juridică ar fi diferită și lipsită de relevanță pentru cauza actului juridic privind cedarea drepturilor deținute de reclamantă în calitate de persoană reprezentată în aceste fotografii. De asemenea, a susținut că prin actul în discuție s-a urmărit ca utilizarea fotografiilor să se facă exclusiv în scopul pentru care acestea s-au realizat, respectiv pentru evidențierea ornamentelor de păr, iar faptul că acesta nu se reflectă în clauzele contractuale echivalează cu lipsa cauzei.

Din dezvoltarea criticilor menționate, rezultă că acestea se încadrează în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu în cel de la pct. 8 din aceeași normă - invocat în fața instanței de recurs cu ocazia dezbaterilor asupra recursului -, față de faptul că nu se pretinde calificarea greșită a actului juridic, ci nerespectarea dispozițiilor art. 966 C. civ. referitoare la lipsa de efecte a obligației fără cauză. Susținerile pe acest aspect urmează a fi înlăturate. Formulând cererea în constatarea nulității absolute a convenției din 1 noiembrie 2003, reclamanta nu a făcut vorbire despre conținutul înțelegerii părților (incluzând sau nu și alte persoane) pentru realizarea anumitor fotografii în care să fie reprezentată.

Nu rezultă, din susținerile sale formulate în cursul judecății, nici măcar dacă a fost încheiat vreun contract de prestare a serviciului de fotografiere, materializat în formă scrisă și conținând drepturile și obligațiile părților (inclusiv plata vreunei remunerații pentru a poza, eventual ca model). Acest aspect interesează nu prin prisma existenței valabile a unui asemenea contract, deoarece instanța de judecată nu a fost învestită în acest sens, ci doar din perspectiva legăturii dintre cauza actelor juridice, în raport de susținerile recurentei. Convenția a cărei nulitate s-a solicitat în dosarul de față a fost încheiată după realizarea ședințelor fotografice, după cum rezultă chiar din cuprinsul său, reclamanta declarând că „Sunt în deplină cunoștință de cauză că ședințele fotografice au fost realizate într-o manieră profesională”.

Nu a fost, însă, contestată existența unui acord de voință între reclamantă și pârât, ca fotograf, pentru realizarea anumitor fotografii, în cadrul ședințelor menționate. În mod evident, această înțelegere, perfectată sau nu în formă scrisă, a avut propria cauză juridică, reprezentată de scopul urmărit prin efectuarea fotografiilor. Acesta nu constă în simpla intenție a obținerii oricăror fotografii ale reclamantei, ci în intenția realizării unor fotografii care să pună în valoare un anumit aspect - accesoriile pentru păr și/sau persoana reclamantei și/sau un alt scop. Nu s-a contestat că părțile, inclusiv reclamanta, au avut reprezentarea acestui scop, iar fotografiile realizate au răspuns așteptărilor, în sensul că obiectul vizat a fost pus în valoare.

Or, actul ce a generat litigiul de față materializează acordul de voință al părților cu privire la etapa imediat următoare realizării fotografiilor, anume utilizarea potrivit scopului urmărit la efectuarea lor (de exemplu, publicitate pentru ornamentele de păr). Ar fi fost, de asemenea, posibil ca persoana fotografiată să intenționeze să le păstreze sau să le folosească ea însăși în interes propriu (de exemplu, angajarea ca model, participarea la casting-uri). În speță, față de obiectul cererii de chemare în judecată, care nu a vizat și acordul de voință pentru realizarea fotografiilor, nu era relevant în ce a constat în concret cauza acestuia.

Ceea ce interesează în speță este faptul că scopul pentru care au fost realizate fotografiile, indiferent în ce a constat, a fost esențial pentru încheierea actului juridic a cărui nulitate s-a solicitat, deoarece părțile au acționat de la bun început în considerarea finalității relevate prin acest ultim act juridic, alegând o anumită modalitate de realizare a fotografiilor, creând un anumit decor etc. Această legătură între cauza celor două acte juridice a fost, în mod corect, stabilită de către instanța de apel, fără a le confunda, astfel cum afirmă, în mod nefondat, recurenta. Considerentele expuse conduc la concluzia existenței unei cauze juridice a actului juridic în discuție, reprezentate de intenția de valorificare a fotografiilor potrivit scopului pentru care au fost realizate, concluzie corect reținută prin decizia recurată.

De altfel, susținând inexistența cauzei juridice, recurenta nu se raportează la motivul de nulitate absolută a contractului invocat prin cererea de chemare în judecată, anume absența contraprestației sub forma prețului cesiunii și nici nu formulează critici față de considerentele instanței de apel pe acest aspect, ci are în vedere disproporția dintre contraprestațiile părților, astfel cum acestea ar fi fost reținute de către instanța de apel. Susținerile cu acest obiect pornesc de la premisa greșită că instanța de apel ar fi identificat scopul urmărit de reclamantă la încheierea contractului în discuție ca fiind realizarea de fotografii personale.

În realitate, după cum s-a arătat anterior, instanța de apel a stabilit existența cauzei încheierii actului prin raportare la scopul urmărit la realizarea fotografiilor, fără a-și propune identificarea acestuia din urmă, ca fiind un interes personal sau acela pretins prin cererea de chemare în judecată, respectiv evidențierea accesoriilor pentru păr. A apreciat că însăși recurenta a recunoscut existența cauzei, cât timp a arătat, chiar prin cererea introductivă, care a fost scopul realizării fotografiilor. Față de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la cauza actului juridic. 2. În ceea ce privește obiectul actului juridic încheiat la data de 1 noiembrie 2003, se constată, de asemenea, că susținerile recurentei, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., sunt nefondate. Instanța de apel a apreciat că obiectul material al actului este reprezentat de operele fotografice avute în vedere de părți, iar actele de utilizare posibil a fi realizate de intimatul-pârât cu privire la alte opere fotografice decât cele pentru care părțile au convenit nu sunt acoperite de clauzele acestuia, ele putând fi sancționate în condițiile legii. Această apreciere este corectă, întrucât din cuprinsul convenției rezultă că au fost avute în vedere fotografiile realizate de către pârât cu ocazia ședințelor menționate în înscris, nu orice alte fotografii ale reclamantei, chiar efectuate de către pârât.

Astfel, chiar dacă fotografiile nu sunt explicit identificate prin conținut, dimensiuni, data și locul efectuării, pot fi identificate ca fiind cele realizate în cadrul respectivelor ședințe, pe baza probatoriului specific ce s-ar putea administra în acest scop, inclusiv o expertiză a fotografiilor și/sau examinarea echipamentului tehnic cu care s-au efectuat, a negativelor etc., care ar putea releva informații pentru identificarea locației și/sau a datei când au fost realizate. Acest probatoriu este relevant în cadrul unei acțiuni în încălcarea drepturilor reclamantei, prin nerespectarea obligațiilor contractuale, cu referire la fotografii concrete, utilizate de către pârât sau un terț. În cauza de față, în care se cercetează valabilitatea convenției, este suficient faptul că obiectul convenției este determinabil, indiferent de modalitatea concretă de determinare, susținerile contrare ale recurentei neavând suport.

În ceea ce privește prestațiile asumate de părți prin contract, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că motivele de apel nu au fost analizate din perspectiva invocată și argumentată. Instanța de apel a analizat motivele de nulitate a contractului astfel cum au fost invocate în fapt și în drept de către reclamantă prin cererea introductivă, iar această abordare a apelului este corectă, deoarece prin cererea de apel nu pot fi schimbate obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, potrivit art. 292 C. proc. civ. Astfel, cu referire la obiectul contractului, reclamanta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 962 și art. 963 C. civ. de la 1864, motivând că obiectul contractului este „evident ilicit, atât timp cât legea interzice renunțarea și înstrăinarea drepturilor morale.

În plus obiectul contractului nu este nici determinat, renunțarea anticipată de a da consimțământul la orice act viitor de utilizare, în toate formele, prin toate mijloacele, pe o perioadă nedeterminată se află evident în afara circuitului civil.” Aprecierea instanței de apel în sensul că în clauza de la lit. a din anexa contractului este vorba despre o renunțare la un drept actual de a autoriza sau de a se opune unei folosiri viitoare, și nu la un drept viitor al reclamantei, a fost făcută în contextul motivului de nulitate decurgând din absența unui obiect determinat, adică întocmai cum s-a invocat prin cererea introductivă.

De asemenea, se observă, din motivarea pretențiilor deduse judecății, că susținerea referitoare la un obiect aflat în afara circuitului civil a fost formulată în legătură cu cesiunea prerogativelor patrimoniale, și nu cu pretinsa renunțare la drepturile morale, astfel cum, în mod nefondat, se pretinde prin motivele de recurs, criticându-se omisiunea instanței de apel de raportare la prevederile art. 963 C. civ. Întrucât reclamanta nu a motivat în fapt, prin cererea de chemare în judecată, susținerea privind obiectul contractului plasat în afara circuitului civil în mod distinct de susținerea privind obiectul nedeterminat, considerentele instanței de apel vizând aceeași clauză de la lit. a din anexa contractului s-au referit, în mod corect, la ambele motive de nulitate invocate.

Cât privește obiectul ilicit al contractului, după cum s-a arătat anterior, reclamanta a pretins că acesta derivă din renunțarea și înstrăinarea prin contract a drepturilor sale morale. Întrucât asemenea acte de dispoziție, pretins regăsite în contract, au fost invocate ca temei distinct al nulității acestuia, în considerarea art. 90 cu referire la art. 11 din Legea nr. 8/1996, urmează ca susținerile pe acest aspect să fie analizate în cadrul motivului de recurs cu atare obiect.

3. În ceea ce privește modul de interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 90 din Legea nr. 8/1996, se rețin următoarele: Potrivit art. 90 din Legea nr. 8/1996, „ Persoana reprezentată într-un portret și persoana destinatară a unei corespondențe pot exercita dreptul prevăzut la art. 10 lit. d) din prezenta lege, în ce privește difuzarea operei ce conține portretul sau corespondența, după caz.” În conformitate cu art. 10 lit. d) din Lege, autorul unei opere are „dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa”. Instanța de apel a reținut incidența acestor norme în cauză, dat fiind că fotografiile realizate de către pârât reprezintă persoana reclamantei, conținând, așadar, portretul acesteia, iar situația de fapt astfel stabilită nu poate fi cenzurată în faza procesuală a recursului.

Prin decizia recurată, s-a apreciat, însă, că nu este incident și art. 11 alin. (1) din aceeași lege, care prevede că „Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări”, deoarece dreptul prevăzut de art. 90 nu este un veritabil drept de autor, ci un drept special care decurge din dreptul la imagine al oricărei persoane, iar art. 11 alin. (1) se referă doar la drepturile morale de autor. Față de motivele de recurs pe acest aspect, se observă că, fiind vorba despre o normă particulară, trimiterea explicită din art. 90 la art. 10 lit. d) nu poate fi extinsă, pe cale de interpretare, la celelalte prerogative morale din conținutul dreptului de autor, prevăzute de art. 10 lit. a), b), c) și e). Așadar, interdicția cuprinsă în art. 11 alin. (1) ar putea interesa cauza exclusiv în legătură cu dreptul recunoscut prin art. 10 lit. d), aspect, de altfel, necontestat de către recurentă, care și-a formulat criticile pornind de la această premisă.

Contrar, însă, susținerilor reclamantei, convenția în discuție nu conține vreo renunțare la dreptul moral prevăzut de art. 10 lit. d). Astfel, în ultimul paragraf din contract se arată obligația asumată de către reclamantă de a nu formula vreo pretenție materială în legătură cu utilizarea operei, cu excepția situațiilor în care o asemenea utilizare urmărește un scop nelegitim sau expune persoana reclamantei într-un mod care se îndepărtează de scopul artistic al fotografiilor realizate. O asemenea clauză contractuală nu numai că nu conține vreo renunțare la dreptul moral în discuție, dar chiar reflectă conținutul acestuia, atât timp cât permite reclamantei să acționeze, în sensul art. 10 lit. d) din lege, atunci când utilizarea operei ar fi susceptibilă să prejudicieze onoarea sau reputația sa.

În condițiile în care contractul nu cuprinde nici o înstrăinare a dreptului moral în discuție, ci doar a prerogativei patrimoniale prevăzute în art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - la care se va face referire în cadrul ultimului motiv de recurs, se constată că art. 11 alin. (1) din Lege nu este incident, pentru considerentele expuse anterior, urmând a fi înlăturate criticile recurentei pe acest aspect. 4. În ceea ce privește aplicabilitatea art. 39 și 41 din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data încheierii contractului), referitoare la condițiile de fond și de formă ale cesiunii drepturilor patrimoniale de autor, se reține că instanța de apel a apreciat că aceste norme nu sunt aplicabile, deoarece persoana reprezentată într-o fotografie nu este titularul unui drept de autor.

Fără a contesta că dreptul prevăzut de art. 88 alin. (1) din Lege nu este un drept de autor, recurenta a susținut că este vorba, totuși, despre un drept patrimonial, susceptibil de exploatare comercială, echivalent al drepturilor patrimoniale recunoscute unui autor prin art. 12 din Lege, astfel încât regimul juridic prevăzut pentru acesta din urmă sub aspectul cesiunii este pe deplin aplicabil și dreptului patrimonial reglementat de art. 88, pentru a da eficiență protecției recunoscute în mod similar de către legiuitor celorlalte drepturi decât dreptul de autor. Se constată că aceste susțineri nu sunt fondate. În conformitate cu art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 din forma în vigoare în anul 2003, „Difuzarea unei opere care conține un portret necesită autorizarea persoanei reprezentate în acest portret.

Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă sau să o comunice public fără consimțământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani după moartea sa.” După cum s-a arătat de către instanța de apel, în mod necontestat, norma citată reglementează prerogative speciale ale persoanei reprezentate într-un portret, derivând din dreptul la imagine al acesteia, care nu poate fi confundat cu dreptul de autor. Pentru acest motiv, în privința modului de exercitare a acestor prerogative, nu pot fi aplicate, în mod imperativ, dispozițiile cu caracter general referitoare la dreptul de autor.

Reglementând conținutul și modul de exercitare ale dreptului special recunoscut persoanei reprezentate într-un portret, art. 88 alin. (1) conține, într-adevăr, o derogare de la normele generale referitoare la exercițiul dreptului de autor, dar exclusiv din perspectiva autorului operei fotografice, nu și a persoanei protejate prin această normă. Pentru autor, se instituie o limitare a exercițiului prerogativelor sale patrimoniale, în sensul că nu poate utiliza opera fotografică decât în condițiile expres prevăzute: astfel, cu toate că beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza utilizarea, în formele descrise în art. 13, nu poate difuza opera decât cu autorizarea persoanei fotografiate, respectiv poate reproduce și comunica public opera doar cu consimțământul aceleiași persoane.

Din punctul de vedere al persoanei fotografiate, nu se poate vorbi despre o derogare de la art. 13, cât timp aceasta nu beneficiază de un drept de autor, ci despre un conținut al dreptului special care se suprapune, prin voința legiuitorului, cu o parte dintre prerogativele patrimoniale ale dreptului de autor. Inexistența unui raport dintre norme speciale și generale în cazul perso