ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 750/2012

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 28 septembrie 2009, C.E.N. a solicitat, în temeiul

Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii administrative

abuzive luate de organele fostei securități împotriva tatălui său, precum și al

condamnării penale ulterioare a acestuia și să se oblige pârâtul la plata sumei

de 1.500.000 euro, reprezentând daune morale suferite de reclamantă până în

anul 1989, datorită arestării autorului său.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 735 din 19 mai 2010 a respins ca

neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta C.E.N. în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că, în primul rând, se impune a se reține că

art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 recunoaște caracterul de

condamnare cu caracter politic pentru cele în temeiul art. 193 alin. (1) C.

pen., astfel că nu se regăsește ipoteza prevăzută de art. 4 din lege, pentru a

fi necesară constatarea caracterului politic al condamnării, pe cale

judecătorească.

În ceea ce privește

cererea de solicitare de daune morale, tribunalul a constatat, atât din petitul

acțiunii cât și din concluziile scrise depuse, că suma de 1.500.000 de euro

este solicitată nu drept prejudiciu moral suferit de tatăl reclamantei ci ca un

prejudiciu propriu suferit de reclamantă ca urmare a condamnării tatălui ei, a

arestării acestuia și a celorlalte măsuri abuzive luate împotriva acestuia.

Or, Legea nr. 221/2009

nu reglementează posibilitatea acordării de daune pentru prejudiciul suferit de

descendenții persoanei decedate.

În acest sens,

tribunalul a reținut că în raport de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

este clar că legiuitorul a avut în vedere doar prejudiciul cauzat persoanei

condamnate nu și eventualul prejudiciu moral suferit de soțul supraviețuitor

sau descendenți prin condamnarea dispusă împotriva soțului/autorului lor.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 39/ A din 20 ianuarie

2011 prin care s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

tribunalului, ca nefondat.

Pe lângă

considerentele care au stat la baza sentinței apelate la data când a fost

pronunțată, curtea a mai reținut că a intervenit o modificare legislativă,

respectiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 care a

constatat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009, care era temeiul

juridic, atât pentru acțiune cât și pentru apel.

Or, deși decizia nr. 1358/2010

este ulterioară pronunțării sentinței și s-ar putea discuta astfel de

neretroactivitatea acesteia, totuși față de legea de organizare și funcționare

a Curții Constituționale a României, nu se mai pune această problemă,

dispozițiile deciziei fiind aplicabile și în speța de față.

Ca atare, intervenind

un impediment de ordin legislativ și lipsind temeiul de drept al cererii și

apelului, curtea a reținut că motivele de apel sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia,

modificarea deciziei atacate, desființarea sentinței tribunalului și admiterea

cererii de chemare în judecată.

A arătat că deși a

solicitat prin acțiune acordarea de daune morale pentru prejudiciul propriu

suferit prin condamnarea tatălui său, din cuprinsul cererii și analiza

motivelor de fapt și de drept pe care s-a întemeiat reiese că intenția și

voința sa au fost în direcția aplicării dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

A apreciat că nu se

poate cuantifica prejudiciul moral suferit de autorul său, întrucât perioada

detenției l-a marcat în permanență, privarea acestuia de libertate fără temei

legal încălcând dreptul personal nepatrimonial la libertate, cu grave

consecințe asupra sănătății, aducând atingere onoarei și reputației tatălui său

și afectându-i iremediabil statutul social. A precizat totodată că respectiva

lipsire de libertate a produs consecințe și în planul vieții private, fiindu-i

afectate imaginea și sursele de venit cu care își întreținea familia.

A considerat, în

aceste condiții, că despăgubirile solicitate pârâtului, în vederea reparării

prejudiciului moral și material suferit, sunt întemeiate, cu atât mai mult cu

cât tatăl său nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și

completările ulterioare.

A arătat că decizia

pronunțată în apel este nelegală și sub aspectul raportării la decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, întrucât îi creează un dezavantaj, față de alte

persoane care au beneficiat de dispozițiile Legii nr. 221/2009 până la momentul

adoptării respectivei decizii.

A precizat astfel că

dreptul său la apărare, dreptul de acces la justiție, pentru a valorifica

drepturi prevăzute de lege, i-au fost blocate, invocându-se o decizie a Curții

Constituționale care anulează prevederile unei legi, creând diferențe de

tratament juridic între cetățenii țării, situație neconstituțională în raport

de prevederile art. 16 din Constituție.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Indiferent de

aspectul că prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta, în ciuda

formulării, a solicitat în realitate daune morale pentru prejudiciul suferit de

autorul său prin condamnare și nu pentru prejudiciul propriu, problema de drept

care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Se reține astfel că

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului

juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să

fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Se rețin totodată ca

legale considerentele hotărârilor fondului legate de aspectul că legiuitorul a

avut în vedere la adoptarea Legii nr. 221/2009 repararea prejudiciului direct,

cauzat prin fapta ilicită asupra persoanei condamnatului sau a celui care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, doar după

decesul respectivelor persoane, dată fiind expresia patrimonială recunoscută

daunelor morale, descendenții putând formula astfel de acțiuni, prin care nu

valorifică însă un prejudiciu creat nemijlocit în persoana lor ci drepturi

patrimoniale transmise în considerarea autorului lor.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.E.N. împotriva deciziei nr. 39/ A

din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.