ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1537/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1537/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 1 noiembrie 2007, R.Ș.A.M., prin procurator A.E., a solicitat

instanței în contradictoriu cu G.V., T.K., N.M., N.E., G.E., S.A. și SC S. SRL,

să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Carei, str. Coșbuc,

județul Satu-Mare, obligând pârâții să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie nemișcătorul.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a învederat că imobilul a aparținut autorului său E.R. și

a fost preluat abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, în condițiile în care

proprietarul nemișcătorului era intelectual profesionist (medic) exceptat de la

naționalizare.

Ulterior, imobilul a

fost înstrăinat, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către SC C.

SA Satu Mare cu pârâții persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995.

Se solicită a se

constata, urmare comparării titlurilor, că titlul aparținând reclamantului este

cel valabil, fiind mai bine conturat și preferabil, în condițiile în care

provine de la proprietarul tabular.

La 6 martie 2008,

reclamantul și-a precizat și completat acțiunea, în sensul că solicită citarea

în cauză în calitate de pârâți și a numiților F.A., B.M.G. și a SC C. SA Satu

Mare.

Reclamantul a arătat

totodată că față de toți pârâții înțelege să-și completeze acțiunea în sensul

constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

pentru spațiile ce compun imobilul precum și a rectificării încheierii de C.F.

din 7 ianuarie 1997, și a anulării actului ce a stat la baza acestei încheieri,

în condițiile în care, se arată, nu a fost făcută dovada existenței unei construcții

noi și a dreptului de proprietate al statului.

Printr-o altă cerere

completatoare formulată la 2 octombrie 2008, reclamantul a solicitat citarea în

calitate de pârât și a Municipiului Carei prin Primar și să se constate, în

contradictoriu cu toții pârâții, nevalabilitatea titlului de preluare al

imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, ca urmare a nerespectării

condițiilor legale, respectiv art. II al acestui act normativ și Constituția

României din 1948.

În subsidiar, s-a

solicitat obligarea acestui pârât la restituirea în natură a apartamentelor din

Corpul de clădire, din C.F. Carei, ce sunt în continuare proprietatea Statului

Român, a apartamentului din corpul de imobil, încă neînstrăinate.

Printr-o ultimă

completare de acțiune, din 26 ianuarie 2009, reclamantul a arătat că înțelege

să cheme în judecată, în calitate de pârât, Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat prin D.G.F.P. Satu Mare și să solicite obligarea acestuia la

despăgubiri civile reprezentând valoarea de circulație a apartamentelor vândute

din imobilul înscris în C.F. Carei, către pârâții din acțiunea principală, în

situația în care instanța nu va constata nevalabilitatea titlului și nelegala

dobândire a proprietății.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Satu Mare, secția civilă, prin sentința nr. 323/ D din 19

martie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active și apărarea

de fond privind inadmisibilitatea acțiunii.

A admis în parte

excepția prescripției dreptului la acțiune, din perspectiva aplicării art. 45

alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

A respins această

excepție din perspectiva aplicării nulităților din dreptul comun precum și

excepția lipsei calității de reprezentant și a inadmisibilității acțiunii

susținută de Statul Român prin M.F.P.

A admis în parte

acțiunea și în consecință:

A restituit în natură

către reclamant, imobilele cu terenul de sub acestea, precum și terenul liber

de construcții, întocmit de exp. M.V., și drept urmare a obligat pârâtul

Municipiul Carei să predea posesia și liniștita folosință a acestor imobile.

A constatat că

reclamantul este îndreptățit și la restituirea în natură a terenului aferent

grădiniței și identificat pe același plan de situație, sens în care a lăsat la

latitudinea părților (reclamant și pârâții Statul Român, precum și Municipiul

Carei) să negocieze convertirea revendicării pentru această parcelă în

despăgubire, cu termen de executare în cel mult 6 luni de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii, fie pentru restituirea în natură, fie pentru plata

despăgubirii de 16 euro/mp, conform expertizei întocmită de expert P.D.

A respins restul

capetelor de cerere din acțiunea reclamantului privind: constatarea preluării

fără titlu a imobilelor înstrăinate de stat, identificate în C.F. Carei, precum

și despăgubirea pentru suprafețele de teren de sub construcții, cât și anularea

contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâții de ordin I - XII, precum

și restul pretențiilor susținute personal de reclamant prin mandatară.

A obligat pârâtul

Statul Român, prin reprezentant, să plătească reclamantului suma de 5691 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că din conținutul colii funciare în extenso

rezultă că dreptul de proprietate a aparținut inițial în cote părți, de 1

fiecare, lui R.B. căsătorit cu K.M. care, împreună au avut trei copii: R.B.

căsătorită cu R.I., și R.A. și R.E. (tatăl reclamantului).

Prin moștenire după

antecesorul său tată R.B., cota acestuia de 1 este moștenită numai de fiica iar

la decesul mamei, după K.M., cota acesteia de 1 se împarte la cei doi fii,

astfel că dețin fiecare cota de 1.

Porțiunea de

proprietate a lui R.A. (1/4), decedat în 08 mai 1945 s-a transmis la R.I., prin

urmare, anterior decesului lui R.B. aceasta deținea împreună cu soțul cota de 1

împreună cu cota de 1 cumpărată de la A.

Din certificatul de

deces rezultă că a decedat la Aushwitz, 9 mai 1945, și anterior constatării

decesului a decedat soțul I., așa cum se menționează în registrul de stare

civilă pentru anul 1948, fiind soție supraviețuitoare, moștenește și cota

acestuia cumpărată cu soția, de la cumnatul său.

În baza Decretului

nr. 92/1950 s-a naționalizat imobilul și notat dreptul de proprietate în

favoarea Statului Român. Prin transferurile anterioare naționalizării de

proprietate pe calea moștenirii rezultă că naționalizarea a operat asupra

porțiunii de proprietate, care în urma succesiunii după R.B. au revenit lui

R.E., decedat în 02 ianuarie 1972.

După defunctul R.E.,

antecesorul reclamantului, s-a stabilit masa succesorală și calitatea de

moștenitor a reclamantului R.Ș.A.M. potrivit certificatului eliberat de

Notariatul de Stat Județean Cluj din 02 noiembrie 1972. Cota deținută de R.I.,

atâta timp cât a fost soțul lui R.B., amândoi fiind deportați și decedați în

lagăr, s-a transmis la R.E., întrucât neavând copii succesiunea s-a transmis la

fratele lui, care este antecesorul reclamantului și în lipsă de alți

coproprietari care să manifeste interes în revendicarea imobilului, întreaga

porțiune de proprietate s-a considerat transmisă către antecesorul reclamantului,

ceea ce justifică pe deplin calitatea procesuală activă a acestuia în

revendicarea imobilului, a cărui proprietate tabulară a aparținut lui R.B.,

căsătorit cu R.K.M.

Concluzionând, în

raport de înscrisurile de la dosar, cu reținerea celor cuprinse în actele de

stare civilă prin care se confirmă descendența persoanelor în cauză, tribunalul

a reținut că antecesorul reclamantului a cules atât moștenirea rămasă după

părinți, cât și după sora acestuia, R.B., căsătorită cu R.I., iar reclamantul

are calitate procesuală activă, inclusiv pentru cota de 1 din imobil deținută

de unchi și înstrăinată la mătușa căsătorită cu R.I., pe care aceasta din urmă

l-a moștenit, sens în care s-a respins excepția.

Referitor la

inadmisibilitatea acțiunii, tribunalul a reținut că prin argumentele anterioare

prezentate, acestea răspund și apărării susținute în privința acestei excepții,

cu atât mai mult cu cât chiar și teoria clasică nu a fost confirmată de

jurisprudența Curți Europene, edificatoare fiind în acest sens cauza L. c/a.

României.

Privitor la

prescripția dreptului la acțiune din perspectiva art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, tribunalul a reținut ca întemeiată în parte excepția, întrucât

exercitarea unui drept chiar și din perspectiva jurisprudenței europene se realizează

de către titularul său într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu

respectarea unor anumite exigente și respectarea unor termene după a căror

expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă în cadrul procesual

evocat, cum este și cazul dispozițiilor legale ce susțin excepția reglementată

prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, reclamantul putea

promova acțiunea pe temeiul Legii nr. 10/2001 având ca obiect constatarea

calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii cu consecința

anulării contractelor de vânzare-cumpărare înstrăinate în baza Legii nr.

112/1995, până la data de 14 august 2002.

S-a arătat că

relevantă în acest sens este Decizia nr. 114/2008 a Curții Constituționale dată

urmare sesizării Tribunalului Satu Mare pentru exercitarea controlului de

constituționalitate asupra dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, într-un dosar în care s-a dezbătut o problemă similară referitoare la

prescripția specială, prin care Curtea confirmă că textul atacat este în acord

cu Constituția (art. 20 din Legea fundamentală). Concluzionând, s-a reținut că

din perspectiva aplicării prescripției speciale reclamantul nu ar putea primi

satisfacție asupra capătului de cerere având ca obiect anularea contractelor de

vânzare-cumpărare ai căror beneficiari sunt intimații.

Câtă vreme însă au

fost invocate și cauze de nulitate absolută din dreptul comun, de natura celor

prevăzute la art. 948 C. civ., tribunalul a considerat că din această

perspectivă prescripția nu operează rămânând a se analiza în continuare pe fond

legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Inadmisibilitatea

acțiunii și lipsa calității de reprezentant al M.F.P. pentru Statul Român a

fost susținută prin întâmpinare de pârât, fără a se ține seama de cadrul

procesual stabilit de reclamant încă din forma inițială a acțiunii, fără

precizările ulterioare, cadru care se circumscrie soluționării cauzei pe calea

dreptului comun și nu din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, iar

ulterior, în urma precizărilor depuse, acțiunea se circumscrie condițiilor de

aplicare a Deciziei nr. 33/2008, dată în recursul în interesul legii soluționat

de Î.C.C.J. În această situație, calitatea procesuală pasivă aparține statului,

iar acesta nu poate fi reprezentat în procedura dreptului comun decât de M.F.P.

conform art. H.G. nr. 34/2009 pct. 81, motive pentru care tribunalul a respins

ca nefondate excepțiile invocate.

Tribunalul, analizând

pe fond acțiunea promovată, inclusiv precizarea de la dosar, coroborat cu

concluziile scrise, a reținut că acțiunea principală vizează în primul rând

constatarea nevalabilității titlului statului în temeiul Decretului nr. 92/1950

întrucât antecesorul reclamantului făcea parte din categoria exceptată de la

naționalizare, fiind medic.

Din prezentarea

înscrierilor de C.F. reținute cu ocazia soluționării excepției lipsei calității

procesuale active, este evident faptul că statul, pe de o parte, a preluat

scriptic cota de proprietate de sub B.8-11, iar faptic cota de proprietate de

sub B.7, întrucât întregul imobil înscris în C.F., căruia în natură îi

corespunde casă și teren în suprafață de 3072 mp., în natură teren în suprafață

de 989 mp., au fost în proprietatea statului, de care a dispus până în anul

1989 prin închiriere, iar ulterior prin înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995.

Întrucât reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., coroborat cu

considerentele Deciziei nr. 33/2009 a Î.C.C.J., tribunalul a apreciat că nu se

impune constatarea preluării de stat fără titlu a imobilului, din perspectiva

art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998, care prevede că „pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație”.

Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, așa

cum se reține în considerentele Deciziei nr. 33/2009, nu mai pot constitui

temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

De altfel,

constatarea preluării fără titlu nu este o chestiune de ordin formal și odată

ce instanțele se pronunță asupra acestui aspect, consecințele nu pot fi decât

acelea de restabilire a situației anterioare, în natură sau prin echivalent, or

cel puțin în această chestiune, prin recursul în interesul legii soluționat

prin decizia evocată, s-a lămurit inaplicabilitatea art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, considerente pentru care tribunalul a „omis” să cerceteze

motivele care vizează nevalabilitatea titlului statului, cu atât mai mult cu

cât această chestiune esențială nu putea fi analizată segmentat doar pe

imobilele libere și inoperantă pentru cele vândute.

Din aceleași

considerente, s-a „omis” evaluarea apartamentelor vândute, cu excepția

apartamentului deținut de pârâții G.V. și F.A., pentru care există o

particularitate de interpretare a dispozițiilor legale.

Deși, imobilul în

litigiu se încadra în categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001, din

motive obiective (vezi declarația reclamantului audiat personal în instanță)

reclamantul nu a uzat de aplicarea Legii nr. 10/2001, nu a depus notificare,

situație în care s-a pus problema prin același recurs în interesul legii a

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul

civil.

Pentru pct. I, al

acestei probleme, mai reține prima instanță, Înalta Curte a concluzionat că „de

principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001,

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.”.

Recurgerea la

redobândirea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, poate fi

primită doar pentru persoanele care pentru motive independente de voința lor nu

au putut să uzeze de această procedură în termenele legale și au deschisă calea

acțiunii în revendicare a bunului litigios „….dacă acesta nu a fost cumpărat cu

bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași”.

Așa cum rezultă din

datele de C.F. și din concluziile expertizei topografice imobilul din litigiu

este format din:

- casa, căreia în

natură îi corespunde curte și 200 mp., proprietatea lui F.A., imobil cumpărat

de la proprietarul tabular G.V., moștenitor după antecesorul G.V. senior,

imobil care anterior a fost cumpărat de acesta din urmă la 05 iunie 1975 de la

Statul Român, proprietatea acestuia fiind notată în mod expres, conform

mențiunilor marginale;

- casa, proprietatea

Statului Român și S.A.;

- casa, proprietatea

Statului Român, și proprietatea pârâților N.M., N.E., N.E. și G.E., iar în

curtea interioară, depozitul de băuturi proprietatea intimatului SC S. SRL;

ambele imobile împreună cu depozitul sunt amplasate pe parcela înscrisă în C.F.

Așadar, revenind la

considerentele cuprinse în Decizia nr. 33/2009, tribunalul a reținut că motivul

invocat de reclamant pentru care nu s-a recurs la procedura de notificare,

întemeiat în principal pe o lipsă acută a mijloacelor financiare și

imposibilitatea demarării procedurii de notificare, care presupune costuri

medii și nu minime privind procurarea de acte, înscrisuri, deplasări la locul

situării imobilului pentru a afla în concret situația juridică a acestuia,

poate fi primit ca un obstacol pentru valorificarea dreptului și reținând

condiționarea impusă ca imobilele să nu fie vândute, tribunalul a considerat ca

justificată și întemeiată acțiunea reclamantului numai pentru imobilele libere,

respectiv cele rămase nevândute, împreună cu terenul liber de construcții,

întocmit de exp. M.V.

Întemeiat pe aceste

considerente, tribunalul, în baza art. 480 C. civ., a admis în parte acțiunea

reclamantului și a dispus restituirea în natură către acesta a apartamentelor,

împreună cu terenul liber de construcții înscrise în C.F.

Totodată, s-a reținut

că reclamantul este îndreptățit și la restituirea în natură a terenului din

aceeași carte funciară, dar ținând seama de destinația specială a acestuia și

de drepturile copilului, reglementate prin Legea nr. 272/2004 (dreptul la

educație în condiții optime) respectiv de obligațiile care revin statului atât

față de reclamant, dar și față de protejarea intereselor copilului (art. 49

alin. (1) din Constituție). Instanța a considerat că participanții în cauză, respectiv

Statul Român și Municipiul Carei, împreună cu reclamantul au posibilitatea să

negocieze convertirea revendicării pentru această parcelă în despăgubire, în

termen de cel mult 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, fără a

considera că prin aceasta s-ar aduce o vătămare a dreptului de proprietate

recunoscut în beneficiul reclamantului.

Pentru motivele

invocate, tribunalul a respins restul capetelor de cerere, considerând că

acțiunea promovată pe calea dreptului comun nu poate aduce atingere drepturilor

aparținând altor persoane. Atâta vreme cât cercetarea valabilității

contractelor de vânzare-cumpărare din perspectiva art. 45 alin. (5), este

prescrisă, iar pe calea dreptului comun nu au fost identificate nulitățile

cuprinse în art. 948 C. civ., coroborat cu buna credință a cumpărătorilor,

cărora nu li se poate cere decât o conduită rezonabilă în privința aprecierii

valabilității titlului statului de la care au închiriat imobilele în urmă cu

foarte mulți ani și apoi le-au cumpărat, aceștia se bucură la fel ca și

reclamantul de existența unui „bun” în sensul convenției și, prin urmare, nu se

poate da preferabilitate „unuia în detrimentul celuilalt” întrucât s-ar aduce o

atingere gravă principiului securității raporturilor juridice. Buna credință, operează

pentru toate imobilele cumpărate de intimați, indiferent de epoca la care a

intervenit vânzarea, întrucât Statul care a fost intabulat în cartea funciară,

s-a comportat ca un proprietar prin închirierea imobilelor și apoi vânzarea

lor, conduită suficientă pentru a avea credința că cel care a acceptat oferta

de cumpărare este proprietar.

Pe de altă parte, se

mai arată, este de menționat că, pentru imobilele care au fost înstrăinate

reclamantul ar fi putut obține pe calea Legii nr. 10/2001 un echivalent

valoric, situație care însă, în opinia tribunalului, nu mai este posibilă,

convertirea în despăgubire pe calea dreptului comun ținând seama de condițiile

evocate la pct. 1 al deciziei nr. 33/2009.

Lipsa de

funcționalitate a organismelor create pentru aplicarea Legii nr. 10/2001,

conchide prima instanță, care ar da posibilitatea executării directe a

Statului, nu are legătură cu prezenta cauză, câtă vreme reclamantul nu are

constatată calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor

reparatorii, din perspectiva acestui act normativ.

Așadar, pentru

chestiunile care țin de aplicarea deciziei nr. 33/2009, persoanele care fac

dovada că din motive independente de voința lor nu au putut apela la procedura

notificării pe baza legii speciale, cum este și cazul reclamantului, care a

recurs la încheierea unui contract de mandat oneros pentru a obține

reprezentarea de către mandatara A.E., pot obține doar restituirea imobilelor

care nu au fost vândute și a terenurilor libere de construcții, o altă

interpretare, conducând la încălcarea principiului separației puterilor în

stat, la golirea de conținut a recursului în interesul legii, obligatoriu

pentru instanțe și care respectă inclusiv jurisprudența europeană invocată în

considerentele deciziei. Prin urmare, se concluzionează, limitările impuse prin

această decizie sunt rezonabile și respectă principiul securității raporturilor

juridice, principiu care interesează inclusiv statul în sarcina căruia ar cădea

obligația de despăgubire pentru ceea ce nu mai poate fi restituit în natură.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă care prin decizia nr.

123/ A din 2 decembrie 2010, în esență cu aceeași motivare, a respins ca

nefondate apelurile declarate împotriva sentinței de pârâtul Statul Român, prin

M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și reclamantul R.Ș.A.M., prin

mandatar A.E.

În cauză, împotriva

deciziei dată în apel au declarat recurs, atât reclamantul cât și pârâtul

Statul Român, prin M.F.P.

În recursul său,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., reclamantul

R.Ș.A.M., prin mandatar A.E., critică hotărârile pronunțate, după cum urmează:

- s-a soluționat

greșit cererea vizând constatarea preluării abuzive și restituirea imobilelor

individualizate casă și teren de 3072 m.p. și teren în suprafață de 898 m.p.

făcându-se trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001, deși reclamantul nu a

uzat de această procedură specială.

Astfel, dacă s-ar

putea admite că, prin prisma deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recursul în interesul legii, capătul de cerere privind

revendicarea poate fi paralizat, în situația când se apreciază că terții

subdobânditori au fost de bună credință, constatarea caracterului preluării

abuzive, chiar dacă din punct de vedere practic nu poate duce la restituirea

proprietății, are totuși un profund „caracter reparator, moral”.

- în mod greșit s-a

menținut soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune

vizând constatarea nulității absolute a contractelor de înstrăinare

subsecvente, încheiate după preluarea abuzivă din anul 1950, deși în cauză s-au

invocat motive de nulitate „imprescriptibile”.

- în cauză s-a probat

că o parte din imobil a fost cumpărat înainte de anul 1989, deci înainte de

apariția Legii nr. 112/1995 și ca atare nulitățile invocate vizând aceste

contracte și transferuri de proprietate trebuiau admise.

- în mod nelegal a

fost respinsă cererea privind acordarea despăgubirilor pentru construcțiile și

terenurile ce nu au putut fi restituite în natură. Statul Român fiind

responsabil pentru privarea de proprietate, a fost încălcat astfel art. 1 al

Protocolului 1 al C.E.D.O. și prevederile constituționale.

- instanțele trebuiau

să dispună restituirea în natură a terenului de 986 m.p., în legătură cu care

s-a probat că este liber de construcții.

- în mod greșit s-a

respins cererea de completare a raportului de expertiză, probă admisibilă în

apel, prin care s-a cerut evaluarea despăgubirilor, pentru toate porțiunile din

terenurile și construcțiile în litigiu, ce nu pot fi restituite în natură.

În recursul pârâtului

Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Județului Satu Mare,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se critică în

principal decizia, sub aspectul soluționării greșite a excepției lipsei

calității sale procedurale pasive.

Astfel, se arată,

emiterea, în numele și pe seama Statului a titlurilor de despăgubiri este de

competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

acord cu dispozițiile art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. d) și art. 13 alin.

(1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Tot astfel, se

susține excepția inadmisibilității acțiunii, pe considerentul că persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ.

Concursul dintre

legea specială și legea generală, conchide recurentul, se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

nu este prevăzut expres în legea specială.

Recursul formulat de

reclamantul R.Ș.A.M. se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în

considerarea celor ce succed.

Se impune a se

preciza, dintru început, că reclamantul nu a uzat de procedurile speciale

instituite prin Legea nr. 10/2001 și nu a inițiat procedura administrativă

prealabilă în vederea obținerii măsurilor reparatorii prevăzute prin dispozițiile

acestui act normativ.

De principiu,

instanța supremă, prin decizia nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii,

a statuat că persoanele cărora le este aplicabilă legea specială reparatorie,

nu mai au posibilitatea de a opta între aceasta și dispozițiile dreptului

comun, din materia revendicării.

În cauză, acțiunea

formulată de reclamant a fost privită ca admisibilă prin prisma criteriului

apreciat ca obiectiv, al lipsei acute a mijloacelor financiare cu referire

strictă la imobilele ce nu au fost înstrăinate, pentru a nu se aduce atingere

astfel, dreptului de proprietate aparținând altor persoane.

Cât privește cererea

vizând anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în legătură cu

imobilul, în mod corect au reținut instanțele că cercetarea valabilității

acestor contracte, din perspectiva art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, este

prescrisă, iar pe calea dreptului comun nu au fost identificate nulitățile

cuprinse în art. 948 C. civ., raportat și la buna credință a cumpărătorilor

cărora nu li se poate cere mai mult decât o conduită rezonabilă în privința

aprecierii valabilității titlului statului de la care au cumpărat imobilul.

Astfel,

recurentul-reclamant, ca succesor în drepturi al fostului proprietar nu a

formulat o acțiune în revendicare, anterior încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat, neexistând o hotărâre

judecătorească de retrocedare anterioară acestor înstrăinări care să

stabilească preluarea fără titlu a imobilului.

Tot astfel, acesta nu

a notificat autoritățile deținătoare ori pe chiriașii cumpărători, pentru a le

cere să nu încheie actele de vânzare-cumpărare și nici nu a demarat procedura

administrativă prevăzută de legea specială neînțelegând nici să ceară în

termenul definit prin lege anularea acestor contracte, situație în care

titlurile cumpărătorilor, s-au consolidat.

Din perspectiva

jurisprudenței C.E.D.O. și a art. 1 al Protocolului nr. 1, adițional, existența

unui „bun” este condiționată de pronunțarea unei hotărâri de retrocedare, pe

care reclamantul nu a obținut-o mai înainte de a se fi încheiat contractele de

vânzare-cumpărare incriminate.

Potrivit aceleiași

jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla

speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și

„speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară,

fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se

reține incidența dispozițiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Nu în ultimul rând,

trebuie subliniat că pârâții au dobândit în proprietate spațiile revendicate,

la o dată la care, potrivit legislației aplicabile, preluările de imobile

realizate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, erau considerate ca fiind

„cu titlu”.

(A se vedea, pentru

spațiile vândute în baza Legii nr. 112/1995 și art. 1 alin. (1) și (2) din H.G.

nr. 20/1996).

Cu atât mai mult, nu

se poate nega buna credință a pârâților din contractele de vânzare-cumpărare

încheiate anterior anului 1989, neputându-se susține că aceștia, în condițiile

vremii, ar fi avut reprezentarea că nu cumpără de la adevăratul proprietar.

În acest context, în

mod corect s-a reținut că, în măsura în care cel îndreptățit ar fi uzat de

procedura specială instituită de legiuitor, instanțele ar fi avut posibilitatea

să verifice legalitatea titlului în baza căruia imobilele au fost trecute în

proprietatea Statului Român și implicit să acorde despăgubiri pentru spațiile

vândute (respectiv măsuri reparatorii prin echivalent) ceea ce nu se putea

realiza în cadrul unei acțiuni fondată pe dreptul comun.

Cât privește terenul

în suprafață de 989 m.p., instanțele au reținut natura specială a acestui

teren, care se află situat în curtea unei grădinițe și avându-se în vedere și

dispozițiile Legii nr. 272/2004, a lăsat la latitudinea părților posibilitatea

de a negocia convertirea revendicării în despăgubire, într-o perioadă de cel

mult 6 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței, sau în

subsidiar, restituirea în natură sau plata despăgubirilor în valoare de 16

euro/m.p., conform expertizei.

Ca atare, se reține

în contextul arătat, că tribunalul a dat o soluție judicioasă acestui capăt de

cerere.

Față de cele mai sus

arătate și susținerile instanței de control judiciar, nu se poate reține ca

fondată critica vizând respingerea cererii de completare a raportului de

expertiză, care, în opinia recurentului, ar fi trebuit să evalueze

despăgubirile pentru părțile din imobil ce nu au putut fi restituite în natură.

Cât privește recursul

formulat de Statul Român, prin M.F.P., se constată că instanțele au dat o

soluționare greșită excepției lipsei calității procesuale pasive, formulată de

acest pârât, situație în care, calea extraordinară de atac urmează a se admite

în considerarea celor ce succed.

Astfel, acțiunea a

fost formulată de reclamant la 1 noiembrie 2007, dată la care Statul Român nu

mai deținea nicio suprafață din imobilul revendicat.

În acest context,

Statul Român, reprezentat prin M.F.P. nu poate avea calitate procesuală pasivă,

indiferent dacă cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor bănești ar fi

fost formulată pe calea dreptului comun sau pe cale subsidiară, în cadrul

contestației îndreptată împotriva dispoziției administrative, întemeiată pe

art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, republicată.

Astfel, excepția

lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond, ce are strânsă

legătură cu exercitarea dreptului la acțiune.

Ca atare, analiza

calității procesuale a Statului ori a altei entități, în astfel de acțiuni,

este în strânsă legătură cu analiza posibilității de a cere despăgubiri în

justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și pe baza altor temeiuri

de drept, decât cele deschise de legea specială, raționamentul fiind identic cu

cel expus în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție sub aspectul aplicării principiului specialia generalibus derogant.

În plus, în cadrul

acțiunii directe îndreptate împotriva Statului Român, prin M.F.P., în care se

pretinde obligarea acestuia la plata de despăgubiri bănești pentru imobile ce

fac obiectul unor legi speciale de reparație, nu pot avea temei în dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, deoarece, în acest caz, reclamanții nu se

pot prevala de un „bun” în sensul Convenției.

A recunoaște

posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac

obiect de reglementare al legii speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea raportului

dintre norma generală și cea specială, consacrarea unei discriminări între

persoanele care au urmat procedura prevăzută de legea specială și cele care se

adresează direct instanței pentru a beneficia de alte consecințe juridice decât

cele prevăzute de aceasta.

Această chestiune, a

fost de altfel definitiv tranșată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011,

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și

publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012, care a stabilit

că în soluționarea acțiunilor directe, îndreptate împotriva Statului Român,

întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. și art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, trebuie acordată prioritate principiului

specialia generalibus derogant.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul formulat de pârât urmează a se admite, cu consecința

modificării în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat

de acest pârât, și schimbării în parte a sentinței, în sensul respingerii

acțiunii formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul R.Ș.A.M. împotriva deciziei nr.

123/2010/A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a

Județului Satu Mare împotriva deciziei nr. 123/2010/A din 2 decembrie 2010 a

Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică, în parte,

decizia recurată, în sensul că, admite apelul declarat de acest pârât împotriva

sentinței nr. 323/ D din 5 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Schimbă, în parte,

sentința, în sensul că respinge acțiunea reclamantului în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Județului Satu

Mare, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2012.