ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1537/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 1 noiembrie 2007, R.Ș.A.M., prin procurator A.E., a solicitat instanței în contradictoriu cu G.V., T.K., N.M., N.E., G.E., S.A. și SC S. SRL, să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Carei, str. Coșbuc, județul Satu-Mare, obligând pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie nemișcătorul. În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că imobilul a aparținut autorului său E.R. și a fost preluat abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, în condițiile în care proprietarul nemișcătorului era intelectual profesionist (medic) exceptat de la naționalizare. Ulterior, imobilul a fost înstrăinat, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către SC C. SA Satu Mare cu pârâții persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995.

Se solicită a se constata, urmare comparării titlurilor, că titlul aparținând reclamantului este cel valabil, fiind mai bine conturat și preferabil, în condițiile în care provine de la proprietarul tabular. La 6 martie 2008, reclamantul și-a precizat și completat acțiunea, în sensul că solicită citarea în cauză în calitate de pârâți și a numiților F.A., B.M.G. și a SC C. SA Satu Mare. Reclamantul a arătat totodată că față de toți pârâții înțelege să-și completeze acțiunea în sensul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru spațiile ce compun imobilul precum și a rectificării încheierii de C.F. din 7 ianuarie 1997, și a anulării actului ce a stat la baza acestei încheieri, în condițiile în care, se arată, nu a fost făcută dovada existenței unei construcții noi și a dreptului de proprietate al statului.

Printr-o altă cerere completatoare formulată la 2 octombrie 2008, reclamantul a solicitat citarea în calitate de pârât și a Municipiului Carei prin Primar și să se constate, în contradictoriu cu toții pârâții, nevalabilitatea titlului de preluare al imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, ca urmare a nerespectării condițiilor legale, respectiv art. II al acestui act normativ și Constituția României din 1948. În subsidiar, s-a solicitat obligarea acestui pârât la restituirea în natură a apartamentelor din Corpul de clădire, din C.F. Carei, ce sunt în continuare proprietatea Statului Român, a apartamentului din corpul de imobil, încă neînstrăinate. Printr-o ultimă completare de acțiune, din 26 ianuarie 2009, reclamantul a arătat că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârât, Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P.

Satu Mare și să solicite obligarea acestuia la despăgubiri civile reprezentând valoarea de circulație a apartamentelor vândute din imobilul înscris în C.F. Carei, către pârâții din acțiunea principală, în situația în care instanța nu va constata nevalabilitatea titlului și nelegala dobândire a proprietății. Investit în primă instanță, Tribunalul Satu Mare, secția civilă, prin sentința nr. 323/ D din 19 martie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active și apărarea de fond privind inadmisibilitatea acțiunii. A admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune, din perspectiva aplicării art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001. A respins această excepție din perspectiva aplicării nulităților din dreptul comun precum și excepția lipsei calității de reprezentant și a inadmisibilității acțiunii susținută de Statul Român prin M.F.P.

A admis în parte acțiunea și în consecință: A restituit în natură către reclamant, imobilele cu terenul de sub acestea, precum și terenul liber de construcții, întocmit de exp. M.V., și drept urmare a obligat pârâtul Municipiul Carei să predea posesia și liniștita folosință a acestor imobile. A constatat că reclamantul este îndreptățit și la restituirea în natură a terenului aferent grădiniței și identificat pe același plan de situație, sens în care a lăsat la latitudinea părților (reclamant și pârâții Statul Român, precum și Municipiul Carei) să negocieze convertirea revendicării pentru această parcelă în despăgubire, cu termen de executare în cel mult 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, fie pentru restituirea în natură, fie pentru plata despăgubirii de 16 euro/mp, conform expertizei întocmită de expert P.D.

A respins restul capetelor de cerere din acțiunea reclamantului privind: constatarea preluării fără titlu a imobilelor înstrăinate de stat, identificate în C.F. Carei, precum și despăgubirea pentru suprafețele de teren de sub construcții, cât și anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâții de ordin I - XII, precum și restul pretențiilor susținute personal de reclamant prin mandatară. A obligat pârâtul Statul Român, prin reprezentant, să plătească reclamantului suma de 5691 lei cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că din conținutul colii funciare în extenso rezultă că dreptul de proprietate a aparținut inițial în cote părți, de 1 fiecare, lui R.B.

căsătorit cu K.M. care, împreună au avut trei copii: R.B. căsătorită cu R.I., și R.A. și R.E. (tatăl reclamantului). Prin moștenire după antecesorul său tată R.B., cota acestuia de 1 este moștenită numai de fiica iar la decesul mamei, după K.M., cota acesteia de 1 se împarte la cei doi fii, astfel că dețin fiecare cota de 1. Porțiunea de proprietate a lui R.A. (1/4), decedat în 08 mai 1945 s-a transmis la R.I., prin urmare, anterior decesului lui R.B. aceasta deținea împreună cu soțul cota de 1 împreună cu cota de 1 cumpărată de la A. Din certificatul de deces rezultă că a decedat la Aushwitz, 9 mai 1945, și anterior constatării decesului a decedat soțul I., așa cum se menționează în registrul de stare civilă pentru anul 1948, fiind soție supraviețuitoare, moștenește și cota acestuia cumpărată cu soția, de la cumnatul său.

În baza Decretului nr. 92/1950 s-a naționalizat imobilul și notat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român. Prin transferurile anterioare naționalizării de proprietate pe calea moștenirii rezultă că naționalizarea a operat asupra porțiunii de proprietate, care în urma succesiunii după R.B. au revenit lui R.E., decedat în 02 ianuarie 1972. După defunctul R.E., antecesorul reclamantului, s-a stabilit masa succesorală și calitatea de moștenitor a reclamantului R.Ș.A.M.

potrivit certificatului eliberat de Notariatul de Stat Județean Cluj din 02 noiembrie 1972. Cota deținută de R.I., atâta timp cât a fost soțul lui R.B., amândoi fiind deportați și decedați în lagăr, s-a transmis la R.E., întrucât neavând copii succesiunea s-a transmis la fratele lui, care este antecesorul reclamantului și în lipsă de alți coproprietari care să manifeste interes în revendicarea imobilului, întreaga porțiune de proprietate s-a considerat transmisă către antecesorul reclamantului, ceea ce justifică pe deplin calitatea procesuală activă a acestuia în revendicarea imobilului, a cărui proprietate tabulară a aparținut lui R.B., căsătorit cu R.K.M.

Concluzionând, în raport de înscrisurile de la dosar, cu reținerea celor cuprinse în actele de stare civilă prin care se confirmă descendența persoanelor în cauză, tribunalul a reținut că antecesorul reclamantului a cules atât moștenirea rămasă după părinți, cât și după sora acestuia, R.B., căsătorită cu R.I., iar reclamantul are calitate procesuală activă, inclusiv pentru cota de 1 din imobil deținută de unchi și înstrăinată la mătușa căsătorită cu R.I., pe care aceasta din urmă l-a moștenit, sens în care s-a respins excepția. Referitor la inadmisibilitatea acțiunii, tribunalul a reținut că prin argumentele anterioare prezentate, acestea răspund și apărării susținute în privința acestei excepții, cu atât mai mult cu cât chiar și teoria clasică nu a fost confirmată de jurisprudența Curți Europene, edificatoare fiind în acest sens cauza L. c/a.

României. Privitor la prescripția dreptului la acțiune din perspectiva art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut ca întemeiată în parte excepția, întrucât exercitarea unui drept chiar și din perspectiva jurisprudenței europene se realizează de către titularul său într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea unor anumite exigente și respectarea unor termene după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă în cadrul procesual evocat, cum este și cazul dispozițiilor legale ce susțin excepția reglementată prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, reclamantul putea promova acțiunea pe temeiul Legii nr. 10/2001 având ca obiect constatarea calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii cu consecința anulării contractelor de vânzare-cumpărare înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, până la data de 14 august 2002. S-a arătat că relevantă în acest sens este Decizia nr. 114/2008 a Curții Constituționale dată urmare sesizării Tribunalului Satu Mare pentru exercitarea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, într-un dosar în care s-a dezbătut o problemă similară referitoare la prescripția specială, prin care Curtea confirmă că textul atacat este în acord cu Constituția (art. 20 din Legea fundamentală).

Concluzionând, s-a reținut că din perspectiva aplicării prescripției speciale reclamantul nu ar putea primi satisfacție asupra capătului de cerere având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare ai căror beneficiari sunt intimații. Câtă vreme însă au fost invocate și cauze de nulitate absolută din dreptul comun, de natura celor prevăzute la art. 948 C. civ., tribunalul a considerat că din această perspectivă prescripția nu operează rămânând a se analiza în continuare pe fond legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității de reprezentant al M.F.P.

pentru Statul Român a fost susținută prin întâmpinare de pârât, fără a se ține seama de cadrul procesual stabilit de reclamant încă din forma inițială a acțiunii, fără precizările ulterioare, cadru care se circumscrie soluționării cauzei pe calea dreptului comun și nu din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, iar ulterior, în urma precizărilor depuse, acțiunea se circumscrie condițiilor de aplicare a Deciziei nr. 33/2008, dată în recursul în interesul legii soluționat de Î.C.C.J. În această situație, calitatea procesuală pasivă aparține statului, iar acesta nu poate fi reprezentat în procedura dreptului comun decât de M.F.P. conform art. H.G. nr. 34/2009 pct. 81, motive pentru care tribunalul a respins ca nefondate excepțiile invocate.

Tribunalul, analizând pe fond acțiunea promovată, inclusiv precizarea de la dosar, coroborat cu concluziile scrise, a reținut că acțiunea principală vizează în primul rând constatarea nevalabilității titlului statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 întrucât antecesorul reclamantului făcea parte din categoria exceptată de la naționalizare, fiind medic. Din prezentarea înscrierilor de C.F. reținute cu ocazia soluționării excepției lipsei calității procesuale active, este evident faptul că statul, pe de o parte, a preluat scriptic cota de proprietate de sub B.8-11, iar faptic cota de proprietate de sub B.7, întrucât întregul imobil înscris în C.F., căruia în natură îi corespunde casă și teren în suprafață de 3072 mp., în natură teren în suprafață de 989 mp., au fost în proprietatea statului, de care a dispus până în anul 1989 prin închiriere, iar ulterior prin înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995.

Întrucât reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., coroborat cu considerentele Deciziei nr. 33/2009 a Î.C.C.J., tribunalul a apreciat că nu se impune constatarea preluării de stat fără titlu a imobilului, din perspectiva art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998, care prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, așa cum se reține în considerentele Deciziei nr. 33/2009, nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

De altfel, constatarea preluării fără titlu nu este o chestiune de ordin formal și odată ce instanțele se pronunță asupra acestui aspect, consecințele nu pot fi decât acelea de restabilire a situației anterioare, în natură sau prin echivalent, or cel puțin în această chestiune, prin recursul în interesul legii soluționat prin decizia evocată, s-a lămurit inaplicabilitatea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, considerente pentru care tribunalul a „omis” să cerceteze motivele care vizează nevalabilitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât această chestiune esențială nu putea fi analizată segmentat doar pe imobilele libere și inoperantă pentru cele vândute. Din aceleași considerente, s-a „omis” evaluarea apartamentelor vândute, cu excepția apartamentului deținut de pârâții G.V.

și F.A., pentru care există o particularitate de interpretare a dispozițiilor legale. Deși, imobilul în litigiu se încadra în categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001, din motive obiective (vezi declarația reclamantului audiat personal în instanță) reclamantul nu a uzat de aplicarea Legii nr. 10/2001, nu a depus notificare, situație în care s-a pus problema prin același recurs în interesul legii a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.

Pentru pct. I, al acestei probleme, mai reține prima instanță, Înalta Curte a concluzionat că „de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.”. Recurgerea la redobândirea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, poate fi primită doar pentru persoanele care pentru motive independente de voința lor nu au putut să uzeze de această procedură în termenele legale și au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios „….dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași”.

Așa cum rezultă din datele de C.F. și din concluziile expertizei topografice imobilul din litigiu este format din: - casa, căreia în natură îi corespunde curte și 200 mp., proprietatea lui F.A., imobil cumpărat de la proprietarul tabular G.V., moștenitor după antecesorul G.V. senior, imobil care anterior a fost cumpărat de acesta din urmă la 05 iunie 1975 de la Statul Român, proprietatea acestuia fiind notată în mod expres, conform mențiunilor marginale; - casa, proprietatea Statului Român și S.A.; - casa, proprietatea Statului Român, și proprietatea pârâților N.M., N.E., N.E. și G.E., iar în curtea interioară, depozitul de băuturi proprietatea intimatului SC S. SRL; ambele imobile împreună cu depozitul sunt amplasate pe parcela înscrisă în C.F.

Așadar, revenind la considerentele cuprinse în Decizia nr. 33/2009, tribunalul a reținut că motivul invocat de reclamant pentru care nu s-a recurs la procedura de notificare, întemeiat în principal pe o lipsă acută a mijloacelor financiare și imposibilitatea demarării procedurii de notificare, care presupune costuri medii și nu minime privind procurarea de acte, înscrisuri, deplasări la locul situării imobilului pentru a afla în concret situația juridică a acestuia, poate fi primit ca un obstacol pentru valorificarea dreptului și reținând condiționarea impusă ca imobilele să nu fie vândute, tribunalul a considerat ca justificată și întemeiată acțiunea reclamantului numai pentru imobilele libere, respectiv cele rămase nevândute, împreună cu terenul liber de construcții, întocmit de exp.

M.V. Întemeiat pe aceste considerente, tribunalul, în baza art. 480 C. civ., a admis în parte acțiunea reclamantului și a dispus restituirea în natură către acesta a apartamentelor, împreună cu terenul liber de construcții înscrise în C.F. Totodată, s-a reținut că reclamantul este îndreptățit și la restituirea în natură a terenului din aceeași carte funciară, dar ținând seama de destinația specială a acestuia și de drepturile copilului, reglementate prin Legea nr. 272/2004 (dreptul la educație în condiții optime) respectiv de obligațiile care revin statului atât față de reclamant, dar și față de protejarea intereselor copilului (art. 49 alin. (1) din Constituție).

Instanța a considerat că participanții în cauză, respectiv Statul Român și Municipiul Carei, împreună cu reclamantul au posibilitatea să negocieze convertirea revendicării pentru această parcelă în despăgubire, în termen de cel mult 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, fără a considera că prin aceasta s-ar aduce o vătămare a dreptului de proprietate recunoscut în beneficiul reclamantului. Pentru motivele invocate, tribunalul a respins restul capetelor de cerere, considerând că acțiunea promovată pe calea dreptului comun nu poate aduce atingere drepturilor aparținând altor persoane.

Atâta vreme cât cercetarea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare din perspectiva art. 45 alin. (5), este prescrisă, iar pe calea dreptului comun nu au fost identificate nulitățile cuprinse în art. 948 C. civ., coroborat cu buna credință a cumpărătorilor, cărora nu li se poate cere decât o conduită rezonabilă în privința aprecierii valabilității titlului statului de la care au închiriat imobilele în urmă cu foarte mulți ani și apoi le-au cumpărat, aceștia se bucură la fel ca și reclamantul de existența unui „bun” în sensul convenției și, prin urmare, nu se poate da preferabilitate „unuia în detrimentul celuilalt” întrucât s-ar aduce o atingere gravă principiului securității raporturilor juridice.

Buna credință, operează pentru toate imobilele cumpărate de intimați, indiferent de epoca la care a intervenit vânzarea, întrucât Statul care a fost intabulat în cartea funciară, s-a comportat ca un proprietar prin închirierea imobilelor și apoi vânzarea lor, conduită suficientă pentru a avea credința că cel care a acceptat oferta de cumpărare este proprietar. Pe de altă parte, se mai arată, este de menționat că, pentru imobilele care au fost înstrăinate reclamantul ar fi putut obține pe calea Legii nr. 10/2001 un echivalent valoric, situație care însă, în opinia tribunalului, nu mai este posibilă, convertirea în despăgubire pe calea dreptului comun ținând seama de condițiile evocate la pct. 1 al deciziei nr. 33/2009.

Lipsa de funcționalitate a organismelor create pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, conchide prima instanță, care ar da posibilitatea executării directe a Statului, nu are legătură cu prezenta cauză, câtă vreme reclamantul nu are constatată calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul măsurilor reparatorii, din perspectiva acestui act normativ.

Așadar, pentru chestiunile care țin de aplicarea deciziei nr. 33/2009, persoanele care fac dovada că din motive independente de voința lor nu au putut apela la procedura notificării pe baza legii speciale, cum este și cazul reclamantului, care a recurs la încheierea unui contract de mandat oneros pentru a obține reprezentarea de către mandatara A.E., pot obține doar restituirea imobilelor care nu au fost vândute și a terenurilor libere de construcții, o altă interpretare, conducând la încălcarea principiului separației puterilor în stat, la golirea de conținut a recursului în interesul legii, obligatoriu pentru instanțe și care respectă inclusiv jurisprudența europeană invocată în considerentele deciziei.

Prin urmare, se concluzionează, limitările impuse prin această decizie sunt rezonabile și respectă principiul securității raporturilor juridice, principiu care interesează inclusiv statul în sarcina căruia ar cădea obligația de despăgubire pentru ceea ce nu mai poate fi restituit în natură. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă care prin decizia nr. 123/ A din 2 decembrie 2010, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinței de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și reclamantul R.Ș.A.M., prin mandatar A.E. În cauză, împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs, atât reclamantul cât și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., reclamantul R.Ș.A.M., prin mandatar A.E., critică hotărârile pronunțate, după cum urmează: - s-a soluționat greșit cererea vizând constatarea preluării abuzive și restituirea imobilelor individualizate casă și teren de 3072 m.p. și teren în suprafață de 898 m.p. făcându-se trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001, deși reclamantul nu a uzat de această procedură specială. Astfel, dacă s-ar putea admite că, prin prisma deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, capătul de cerere privind revendicarea poate fi paralizat, în situația când se apreciază că terții subdobânditori au fost de bună credință, constatarea caracterului preluării abuzive, chiar dacă din punct de vedere practic nu poate duce la restituirea proprietății, are totuși un profund „caracter reparator, moral”.

- în mod greșit s-a menținut soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune vizând constatarea nulității absolute a contractelor de înstrăinare subsecvente, încheiate după preluarea abuzivă din anul 1950, deși în cauză s-au invocat motive de nulitate „imprescriptibile”. - în cauză s-a probat că o parte din imobil a fost cumpărat înainte de anul 1989, deci înainte de apariția Legii nr. 112/1995 și ca atare nulitățile invocate vizând aceste contracte și transferuri de proprietate trebuiau admise. - în mod nelegal a fost respinsă cererea privind acordarea despăgubirilor pentru construcțiile și terenurile ce nu au putut fi restituite în natură. Statul Român fiind responsabil pentru privarea de proprietate, a fost încălcat astfel art. 1 al Protocolului 1 al C.E.D.O.

și prevederile constituționale. - instanțele trebuiau să dispună restituirea în natură a terenului de 986 m.p., în legătură cu care s-a probat că este liber de construcții. - în mod greșit s-a respins cererea de completare a raportului de expertiză, probă admisibilă în apel, prin care s-a cerut evaluarea despăgubirilor, pentru toate porțiunile din terenurile și construcțiile în litigiu, ce nu pot fi restituite în natură. În recursul pârâtului Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Județului Satu Mare, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se critică în principal decizia, sub aspectul soluționării greșite a excepției lipsei calității sale procedurale pasive.

Astfel, se arată, emiterea, în numele și pe seama Statului a titlurilor de despăgubiri este de competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în acord cu dispozițiile art. 3 lit. a), art. 5 alin. (1) lit. d) și art. 13 alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Tot astfel, se susține excepția inadmisibilității acțiunii, pe considerentul că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Concursul dintre legea specială și legea generală, conchide recurentul, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este prevăzut expres în legea specială.

Recursul formulat de reclamantul R.Ș.A.M. se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed. Se impune a se preciza, dintru început, că reclamantul nu a uzat de procedurile speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 și nu a inițiat procedura administrativă prealabilă în vederea obținerii măsurilor reparatorii prevăzute prin dispozițiile acestui act normativ. De principiu, instanța supremă, prin decizia nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, a statuat că persoanele cărora le este aplicabilă legea specială reparatorie, nu mai au posibilitatea de a opta între aceasta și dispozițiile dreptului comun, din materia revendicării. În cauză, acțiunea formulată de reclamant a fost privită ca admisibilă prin prisma criteriului apreciat ca obiectiv, al lipsei acute a mijloacelor financiare cu referire strictă la imobilele ce nu au fost înstrăinate, pentru a nu se aduce atingere astfel, dreptului de proprietate aparținând altor persoane.

Cât privește cererea vizând anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în legătură cu imobilul, în mod corect au reținut instanțele că cercetarea valabilității acestor contracte, din perspectiva art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, este prescrisă, iar pe calea dreptului comun nu au fost identificate nulitățile cuprinse în art. 948 C. civ., raportat și la buna credință a cumpărătorilor cărora nu li se poate cere mai mult decât o conduită rezonabilă în privința aprecierii valabilității titlului statului de la care au cumpărat imobilul. Astfel, recurentul-reclamant, ca succesor în drepturi al fostului proprietar nu a formulat o acțiune în revendicare, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a solicitat, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterioară acestor înstrăinări care să stabilească preluarea fără titlu a imobilului.

Tot astfel, acesta nu a notificat autoritățile deținătoare ori pe chiriașii cumpărători, pentru a le cere să nu încheie actele de vânzare-cumpărare și nici nu a demarat procedura administrativă prevăzută de legea specială neînțelegând nici să ceară în termenul definit prin lege anularea acestor contracte, situație în care titlurile cumpărătorilor, s-au consolidat. Din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. și a art. 1 al Protocolului nr. 1, adițional, existența unui „bun” este condiționată de pronunțarea unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul nu a obținut-o mai înainte de a se fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare incriminate.

Potrivit aceleiași jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că pârâții au dobândit în proprietate spațiile revendicate, la o dată la care, potrivit legislației aplicabile, preluările de imobile realizate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, erau considerate ca fiind „cu titlu”. (A se vedea, pentru spațiile vândute în baza Legii nr. 112/1995 și art. 1 alin. (1) și (2) din H.G.

nr. 20/1996). Cu atât mai mult, nu se poate nega buna credință a pârâților din contractele de vânzare-cumpărare încheiate anterior anului 1989, neputându-se susține că aceștia, în condițiile vremii, ar fi avut reprezentarea că nu cumpără de la adevăratul proprietar. În acest context, în mod corect s-a reținut că, în măsura în care cel îndreptățit ar fi uzat de procedura specială instituită de legiuitor, instanțele ar fi avut posibilitatea să verifice legalitatea titlului în baza căruia imobilele au fost trecute în proprietatea Statului Român și implicit să acorde despăgubiri pentru spațiile vândute (respectiv măsuri reparatorii prin echivalent) ceea ce nu se putea realiza în cadrul unei acțiuni fondată pe dreptul comun.

Cât privește terenul în suprafață de 989 m.p., instanțele au reținut natura specială a acestui teren, care se află situat în curtea unei grădinițe și avându-se în vedere și dispozițiile Legii nr. 272/2004, a lăsat la latitudinea părților posibilitatea de a negocia convertirea revendicării în despăgubire, într-o perioadă de cel mult 6 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței, sau în subsidiar, restituirea în natură sau plata despăgubirilor în valoare de 16 euro/m.p., conform expertizei. Ca atare, se reține în contextul arătat, că tribunalul a dat o soluție judicioasă acestui capăt de cerere. Față de cele mai sus arătate și susținerile instanței de control judiciar, nu se poate reține ca fondată critica vizând respingerea cererii de completare a raportului de expertiză, care, în opinia recurentului, ar fi trebuit să evalueze despăgubirile pentru părțile din imobil ce nu au putut fi restituite în natură.

Cât privește recursul formulat de Statul Român, prin M.F.P., se constată că instanțele au dat o soluționare greșită excepției lipsei calității procesuale pasive, formulată de acest pârât, situație în care, calea extraordinară de atac urmează a se admite în considerarea celor ce succed. Astfel, acțiunea a fost formulată de reclamant la 1 noiembrie 2007, dată la care Statul Român nu mai deținea nicio suprafață din imobilul revendicat. În acest context, Statul Român, reprezentat prin M.F.P. nu poate avea calitate procesuală pasivă, indiferent dacă cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor bănești ar fi fost formulată pe calea dreptului comun sau pe cale subsidiară, în cadrul contestației îndreptată împotriva dispoziției administrative, întemeiată pe art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, republicată.

Astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond, ce are strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune. Ca atare, analiza calității procesuale a Statului ori a altei entități, în astfel de acțiuni, este în strânsă legătură cu analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și pe baza altor temeiuri de drept, decât cele deschise de legea specială, raționamentul fiind identic cu cel expus în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub aspectul aplicării principiului specialia generalibus derogant.

În plus, în cadrul acțiunii directe îndreptate împotriva Statului Român, prin M.F.P., în care se pretinde obligarea acestuia la plata de despăgubiri bănești pentru imobile ce fac obiectul unor legi speciale de reparație, nu pot avea temei în dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece, în acest caz, reclamanții nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenției. A recunoaște posibilitatea valorificării pe calea dreptului comun a unor pretenții care fac obiect de reglementare al legii speciale ar însemna, pe lângă nesocotirea raportului dintre norma generală și cea specială, consacrarea unei discriminări între persoanele care au urmat procedura prevăzută de legea specială și cele care se adresează direct instanței pentru a beneficia de alte consecințe juridice decât cele prevăzute de aceasta.

Această chestiune, a fost de altfel definitiv tranșată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012, care a stabilit că în soluționarea acțiunilor directe, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, trebuie acordată prioritate principiului specialia generalibus derogant. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul formulat de pârât urmează a se admite, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de acest pârât, și schimbării în parte a sentinței, în sensul respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.Ș.A.M. împotriva deciziei nr. 123/2010/A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Județului Satu Mare împotriva deciziei nr. 123/2010/A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că, admite apelul declarat de acest pârât împotriva sentinței nr. 323/ D din 5 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Schimbă, în parte, sentința, în sensul că respinge acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

a Județului Satu Mare, pentru lipsa calității procesuale pasive. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.