ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2577/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2577/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată sub nr. 27947/3/2005 (4113/2005), pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 29 iulie 2005, reclamanții P.I. I.P. și S.G. au chemat în judecată pe pârâții: SC B.I.Ț. SA, D.N., E.D. și SC S.C.S. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat, a actului de adjudecare la licitație și anularea formelor de executare în dosarul de comandament nr. 1479/R/2001 și obligarea pârâtului D.N. să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 485 mp situat în Otopeni. Prin încheierea de ședință din data de 18 noiembrie 2005, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei SC S.C.S.
SA, având în vedere că aceasta este dizolvată, fiind radiată din Registrul Comerțului. Pârâții D.N. și SC B.I.Ț. SA au depus întâmpinări invocând excepția tardivității cererilor de constatare a nulității absolute a actului de adjudecare și de anulare a formelor de executare, autoritatea de lucru judecat, necompetența materială și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului D.N., excepții respinse de instanța de fond prin încheierile din data de 17 noiembrie 2006 și 23 februarie 2007. Prin sentința comercială nr. 11759 din 12 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a arătat că reclamanții sunt moștenitorii defunctului P.M., decedat în anul 2001, revenindu-le 1/6 din terenul în suprafață de 12.543 ha, din care 2.910 mp teren intravilan și 9.633 mp teren extravilan, pentru care s-a emis titlul de proprietate de către Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991. Instanța de fond a mai reținut că numitul P.M., un alt moștenitor al defunctului P.A., antecesorul lui P.M., a înstrăinat terenul intravilan în suprafață de 2.856 mp, în anul 1992, în baza adeverinței provizorii deținute conform Legii nr. 18/1991, vânzarea terenului făcându-se către numita I.D., care, la rândul său, în anul 1999, a înstrăinat terenul menționat, către E.D.
Prin sentința nr. 7605/2000 pronunțată de Judecătoria Buftea, după eliberarea titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, s-a dispus ieșirea din indiviziune a moștenitorilor defunctului P.A., fiind anulate și contractele de vânzare-cumpărare încheiate între P.M. și I.D. și, respectiv, între această parte și pârâtul E.D. În anul 2001 urmare a decesului lui P.M. s-a eliberat certificatul de moștenitor conform căruia reclamanților le revine suprafața de 485 mp din teren, respectiv, lotul 6 conform sentinței dată de Judecătoria Buftea. În anul 1995 între pârâta SC B.I.Ț. SA și SC S.C.S. SA s-a încheiat un contract de credit, pentru garantarea restituirii acestui credit fiind încheiat contractul de ipotecă, de către pârâtul E.D.
contract de garanție ce, a fost executat silit în anul 2001, adjudecatar fiind pârâtul D.N. Instanța de fond a reținut că întrucât instanța civilă a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece au încălcat dispoziții imperative ale legii, ar trebui constatată și nulitatea contractului de ipotecă încheiat de E.D., act subsecvent în raport de contractul de vânzare-cumpărare declarat nul, însă în cauză, pârâta SC B.I.Ț. SA a făcut dovada că a fost de bună credință la încheierea contractului de ipotecă, atâta timp cât până la eliberarea titlurilor de proprietate conform Legii nr. 18/1991, adeverința eliberată unită cu procesul-verbal de punere în posesie „ținea loc” de act de proprietate.
În plus, nu erau menționate acțiuni pe rolul instanțelor la data încheierii ipotecii, iar imobilul nu era grevat de vreo sarcină. Cât privește nulitatea acțiunii de adjudecare și anularea formelor de executare din dosarul de comandament, pârâtul D.N. este în situația unui terț achizitor de bună-credință, acesta participând la licitația care s-a desfășurat în cadrul executării silite și fiind declarat adjudecatar. Ultimul capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat, instanța de fond reținând că acesta este un capăt de cerere accesoriu, fiind o consecință firească în caz de admitere a primelor două capete de cerere. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții, la data de 9 ianuarie 2008. În motivarea apelului declarat, apelanții au arătat că sentința de fond este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond nu s-a pronunțat în dispozitiv cu privire la pârâta SC S.C.S.
SA, astfel încât hotărârea atacată este nulă de drept. Pe fondul cauzei, apelanții au arătat că prin sentința civilă nr. 7605/2000 a Judecătoriei Buftea s-a constatat, definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și, respectiv, situație ce determină a se constata în mod implicit că ultimul dobânditor nu mai are suport legal pentru a stăpâni suprafața de 485 mp ce revine reclamanților conform certificatului de moștenitor, întrucât se aplică principiul conform căruia toate act subsecvente sunt nule de drept. Apelanții au învederat că prin sentința atacată, deși li se recunosc atributele dreptului de proprietate, cererea lor este respinsă cu o motivație greșită, respectiv aceea a pretinsei bune-credințe a terțului achizitor, ceea ce contravine principiului juridic al anulării actului subsecvent.
Intimatul D.N. a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat. În apărare, în combaterea apelului declarat, intimatul D.N. a invocat excepția prescripției extinctive a acțiunii în evicțiune, conform art. 520 C. proc. civ. Prin decizia comercială nr. 314 din 13 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost admis recursul declarat de reclamanții-apelanți P.I. și S.G., a fost schimbată în tot sentința atacată, iar pe fond a fost admisă acțiunea reclamanților; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat, a actului de adjudecare din data de 11 ianuarie 2002 și s-au anulat formele de executare din dosarul de comandament nr. 1479/R/2001; s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, fiind obligat pârâtul D.N.
să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 485 mp, situat în Otopeni; a fost respinsă excepția prescripției extinctive invocată de intimatul pârât D.N. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanții au făcut dovada că sunt proprietari ai suprafeței de teren intravilan de 485 mp situată în Otopeni, conform certificatului de moștenitor (dosar fond) emis ca urmare a decesului numitului P.M., teren care a făcut obiectul înstrăinării prin două contracte succesive de vânzare-cumpărare, respectiv și , primul act de vânzare fiind încheiat în calitate de vânzător de P.M., unul dintre moștenitorii lui P.A., antecesorul lui P.M., în baza adeverinței eliberate la apariția Legii nr. 18/1991.
Instanța de apel a mai reținut că prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 7605 din 18 decembrie 2000, pronunțată de Judecătoria Buftea (filele din dosarul de fond), instanța civilă a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege și afectarea siguranței circuitului civil. Prin acțiunea din cauza de față, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a actelor subsecvente, respectiv a contractului de ipotecă contract de garanție încheiat de cumpărătorul terenului conform actului de vânzare-cumpărare pârâtul E.D., în garantarea creditului luat de la pârâta SC B.I.Ț. SA, pentru pârâta SC S.C.S. SA, al cărei asociat era (filele din dosarul de fond) și implicit anularea actului de adjudecare la licitație a imobilului, de către pârâtul D.N., ca urmare a executării garanției reale imobiliare (dosarul de fond).
Față de petitul cererii de chemare în judecată, respectiv, nulitatea contractului de ipotecă și a actului de adjudecare și repunerea părților în situația anterioară, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut competența instanței comerciale, iar nu a instanței civile, nefiind vorba despre o acțiune în revendicare între persoane fizice, ci de o acțiune între proprietari cu titluri diferite, prin care unul dintre proprietari solicită constatarea nulității absolute a titlului celuilalt proprietar, pe principiul subsecventei actului juridic. Întrucât contractul de garanție a cărui nulitate de solicită este încheiat cu o societate bancară, iar între pârâte figurează și o societate comercială, față de dispozițiile art. 1 raportat la art. 4 și art. 56 C. com., instanța de apel a reținut competența instanței comerciale în judecarea prezentei cauze.
Cât privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că principiul subsecventei actului juridic resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, presupune anularea actului subsecvent, ca urmare a anulării actului principal pe care se întemeiază cel de-al doilea, principiu care, în materia ipotecii, este reglementat implicit de art. 1770 C. civ. Teoria bunei-credințe a terțului achizitor reprezintă o excepție de la aplicarea acestui principiu, în sensul că o atare teorie împiedică, în principiu, aplicarea sancțiunii nulității actului subsecvent. Aplicarea teoriei bunei-credințe a terțului achizitor este ea însăși paralizată în ipoteza în care titlul actul principal a fost anulat pentru motive de ordine publică, în speță, frauda la lege.
Ca atare, principiul fraus omnia corrumpit împiedică aplicarea teoriei bunei-credințe a terțului dobânditor, în ideea de protejare a siguranței circuitului civil. Or, din analiza materialului probator administrat în cauză, instanța de apel a reținut că prin hotărâre irevocabilă, instanța civilă a constatat nulitatea absolută a actelor de vânzare-cumpărare actul principal, pentru fraudă la lege și afectarea securității raporturilor civile, astfel încât, în speță, primează aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, fundamentată pe principiul fraus omnia corrumpit, ceea ce paralizează aplicarea teoriei bunei-credințe. Instanța de apel a reținut că instanța de fond și-a motivat soluția de menținere a contractului de ipotecă, pentru buna-credință a pârâtei SC B.I.Ț.
SA, pe argumente care contravin celor reținute de instanța civilă în fundamentarea soluției de constatare a nulității absolute a actului principal, respectiv, crearea aparenței de drept de către adeverința și procesul-verbal de punere în posesie ale vânzătorului P.M., aparență de drept pe care instanța civilă a înlăturat-o prin sentința nr. 7605/2000, dispunând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Cât privește primul motiv de apel invocat, privind desființarea sentinței atacate pentru neincluderea în dispozitiv a SC S.C.S. SA, instanța de apel a reținut că acest motiv este neîntemeiat, întrucât prin încheierea interlocutorie din 18 noiembrie 2005, instanța de fond a admis excepția lipsei capacități de folosință a acestei pârâte, ca urmare a mențiunii de radiere a societății în cauză din Registrul Comerțului.
Cât privește excepția prescripției extinctive invocate de intimatul D.N. în combaterea acțiunii de fond, instanța de apel, în baza art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 520 C. proc. civ. și art. 1346 – art.1349 C. civ., a reținut că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente: Textul art. 520 C. proc. civ. care reglementează prescripția extinctivă a acțiunii în evicțiune în termen de 3 ani de la înscrierea actului de adjudecare în cartea funciară, vizează exclusiv acțiunea în evicțiune, acțiune ce poate fi exercitată fie de către fostul proprietar al bunului, fie de către un terț. Or, în speță, astfel cum s-a arătat anterior, este vorba de o acțiune în constatare a nulității absolute formulată de unul dintre proprietari pentru desființarea titlului celuilalt proprietar, pe principiul subsecventei actului juridic, prin petitul cererii introductive, instanța nefiind învestită cu o acțiune în evicțiune împotriva proprietarului subsecvent al bunului.
În baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, instanța de apel a luat act că apelanții nu solicită cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D.N., aducându-i următoarele critici:
Decizia recurată s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, în sensul că litigiul este de natură civilă și trebuia soluționat de o instanță ce soluționează cauze civile. Recurentul a apreciat că nu are importanță faptul că această excepției a fost respinsă de prima instanță, și el nu a declarat apel, considerând că excepția este de ordine publică și poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, inclusiv în recurs.
Se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat de notariatul de stat al Sectorului Agricol Ilfov, acest contract fiind încheiat între SC B.I.Ț. SA, SC S.C.S. SA și E.D. în calitate de girant.
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului subsecvenței actului juridic, în sensul că s-a încălcat prezumția de bună credință a sa, recurentul cumpărând terenul la licitație publică. Recurentul consideră că pe lângă principiul ocrotirii bunei credințe s-a încălcat și principiul asigurării stabilității circuitului civil.
Se mai susține de către recurent că în cauză există autoritate de lucru judecat, reclamanții formulând anterior contestație la executare împotriva actului de adjudecare, care le-a fost respinsă, ca tardiv formulată, astfel încât decizia civilă prin care s-a dispus anularea actelor de executare, inclusiv procesul-verbal de adjudecare, este lovită de nulitate absolută.
Recurentul invocă și excepția prescripției dreptului la acțiune, apreciind că acțiunea reclamanților a fost promovată după trecerea a 3 ani de la întabularea dreptului de proprietate abținut prin actul de adjudecare, motivarea instanței de apel, sub acest aspect, fiind confuză. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 125 din 22 ianuarie 2009 a admis recursul acestuia, a modificat decizia criticată și a respins apelul reclamanților P.I., I.P. și S.G. formulată împotriva hotărârii primei instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că, cu ocazia desfășurării licitației, s-a precizat că imobilul supus licitației nu este grevat de niciun drept de uzufruct, uz, obligație sau servitute, el fiind grevat numai de sarcini în favoarea creditoarei SC B.I.Ț. SA. S-a reținut că pârâtul a dat dovadă de o efectivă bună credință, prin aceea că a participat la o licitație organizată pe coordonatele unei depline legalități, cu respectarea riguroasă a tuturor exigențelor impuse în materia executării silite. Prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2009 reclamanții au formulat contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs, motivând că prin cele patru capete de cerere nu s-a solicitat decât respectarea dreptului de proprietate privind suprafața de teren de 485 mp, individualizată în mod clar, ca amplasament și vecinătăți, cu toate actele existente în dosarul cauzei, astfel încât soluția de admitere a recursului este în mod cert rezultatul unei greșeli materiale a instanței de recurs, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 318 C. proc. civ. Prin decizia nr. 3025 din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admisă contestația în anulare formulată de P.I., I.P. și S.G. împotriva deciziei civile nr. 125 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost anulată această decizie și s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 4 februarie 2010. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că, potrivit art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestație în anulare, legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. De asemenea, eroarea trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății. S-a reținut că soluția instanței de recurs se întemeiază pe erori materiale ale instanței, că datele cuprinse în motivarea deciziei sunt potrivnice situației de fapt și de drept dedus judecății cât și tuturor probelor din proces, ceea ce duce la concluzia că nu s-a luat în calcul datele reale și corect precizate de reclamanții contestatori. Astfel, aceștia sunt moștenitorii lui P.M., care la rândul său este unul din moștenitorii lui P.A., alături de frații săi. P.A. având șase copii: P.N., P.M., P.G., P.E., D.M. și G.A. P.M., fiul lui P.G., a vândut terenul în suprafață de 2.543 mp, situat în Otopeni, către I.D., în baza unei adeverințe de proprietate, eliberate din eroare de Primăria Otopeni. P.M. a vândut același teren de 2.543 mp și lui G.M. în anul 1990, primind o sumă mare de bani, fără niciun înscris, pe încredere, așa cum rezultă din decizia nr. 1129 din 29 iunie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a în dosarul nr. 2895/1994, anexată prezentelor motive. Apoi același teren l-a vândut lui I.D., fiind ipotecat în anul 1995 de către E.D. pentru a obține un împrumut de la SC B.I.Ț. SA, înscrisuri de care nu s-a ținut seama în soluția pronunțată. P.M., autorul reclamanților nu a înstrăinat nimănui partea lui de teren, așa cum greșit reține instanța de recurs: „Prin sentința nr. 7605 din 18 noiembrie 2000 pronunțată de Judecătoria Buftea s-a dispus ieșirea din indiviziune a moștenitorilor defunctului P.A., fiind anulate și contractele de vânzare-cumpărare încheiate între P.M. și I.D., între cea din urmă și pârâtul E.D.” La dezbaterea succesiunii după P.A., instanța a constatat, în urma partajului, că suprafața de 485 mp teren este proprietatea contestatorilor și nimeni nu are dreptul să dispună de ea. P.M. moștenește 1/6 din 2.910 mp și doar această parte o poate înstrăina. Din eroare instanța de recurs nu a reținut că titlul de proprietate eliberat de Comisia Județeană Ilfov de Aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost transcris de autorul acestora, P.M. la Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov, fiind deci opozabil terților. Instanța de recurs, din eroare, a ignorat și decizia civilă nr. 547 din 6 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 5687/2002, instanță care, în baza probelor administrate a reținut: „chiar dacă licitația s-a ținut în temeiul extrasului de carte funciară din care rezultă că imobilul se află în proprietatea lui E.D., în conformitate cu dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996 cuprinsul cărților funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit, prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, dacă nu a cunoscut pe altă cale, această inexactitate. Așa fiind, terțul adjudecatar nu poate invoca buna-credință atâta vreme cât a cunoscut existența unui litigiu în legătură cu terenul pe care intenționa să îl cumpere”. În rejudecarea recursului, analizând decizia recurată, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente : 1.Prima critică nu poate fi reținută. Prin primul dintre capetele din cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă autentificat. Contractul de ipotecă nu este niciodată un contract principal, el fiind în totdeauna un contract accesoriu. Cum contractul principal este un contract de împrumut bancar, acesta din urmă fiind, potrivit art. 3 C. com., o faptă de comerț obiectivă, rezultă că și contractul accesoriu, respectiv contractul de ipotecă are o natură comercială, competența revenindu-i, așa după cum în mod legal a reținut și instanța de apel, unei instanțe comerciale. 2.Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. Deși, într-adevăr, recurentul nu a fost parte în contractul de ipotecă autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți are mai multe capete, printre care și obligarea pârâtului recurent de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 485 mp, situată în Otopeni, dar și solicitarea prin constatarea nulității absolute a actului de adjudecare, prin care recurentul a dobândit suprafața de 2856 mp de teren, suprafață ce include și terenul pentru care s-a formulat capătul de cerere în revendicare. Prin urmare, pentru aceste două capete de cerere, în mod evident recurentul are calitate procesuală pasivă. 3. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiului anulării actului subsecvent. În mod legal, instanța de apel a reținut că, în speța de față nu se poate face aplicarea teoriei bunei credințe și a principiului stabilității raporturilor juridice civile, în sensul dorit de către recurent, aceste principii fiind paralizate prin faptul că actul principal a fost anulat pentru motive de ordine publică, respectiv frauda la lege. Astfel, prin sentința civilă nr. 7605/2000 a Judecătoriei Buftea s-a constatat definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și respectiv, pentru motive de fraudă la lege. Frauda la lege, fiind motiv de ordine publică, afectează și actele subsecvente, tocmai pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice civile, dar nu în sensul în care dorește recurentul. 4. În cauză nu există autoritate de lucru judecat și, oricum, această excepție trebuia ridicată în cauza în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 7605/2000 a Judecătoriei Buftea, sau în căile de atac cu privire la această hotărâre. Sentința nr. 7605/2000 a Judecătorie Buftea, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și respectiv, nu a fost anulată nici printr-o cale de atac extraordinară, astfel că ea există și își produce efectele, din cuprinsul ei rezultând că nulitatea absolută a respectivelor contracte a fost pronunțată pentru existența fraudei la lege. 5. Nici cea de-a cincea critică nu poate fi reținută. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 520 C. proc. civ., acestea reglementând cererile de evicțiune, or, în cauza de față reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a actului de adjudecare prin care recurentul a devenit proprietar asupra terenului în litigiu, această acțiune fiind imprescriptibilă. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât D.N.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul D.N. împotriva deciziei comerciale nr. 314 din 13 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 1 iulie 2010.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.