ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3266/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3266/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată că:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială la data de 24

octombrie 2006, reclamanții A.R.I. și A.F. în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA,

R.B. SA și A.V.A.S. BUCUREȘTI au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligate pârâtele la plata sumei de 46.284 DOLARI S.U.A. și

34.066 lei reprezentând prejudiciul cauzat prin încheierea contractului de

ipotecă autentificat sub nr. 3581 din 18 august 1998 la B.N.P. A.A.J.

În motivare

reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

24696 din 12 iulie 1993 și transcris în registrul de transcripțiuni și

inscripțiuni nr. 14351 din 12 iulie 1993 au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în București, str. Învingătorilor. Ulterior, pârâta SC

G. SA a fost evacuată din imobil în baza sentinței civile nr. 2015 din 29 mai 1992

pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.

În anul 2004

reclamanții au încheiat cu M.M. antecontractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 1960 din 27 iulie 2004 la B.N.P. E.D.I., prin care se

angajau în mod irevocabil să-i vândă acestuia imobilul până la data de 1

noiembrie 2004. Cu ocazia solicitării extrasului de carte funciară au aflat că

imobilul face obiectul unui contract de ipotecă. Deși au făcut demersuri la

A.V.A.S. pentru radierea sarcinilor instituite nelegal, aceasta a refuzat

radierea, motiv pentru care reclamanții nu au putut onora obligația de vânzare

instituită prin antecontractul menționat mai sus, trebuind să restituie promitentului

cumpărător avansul și dublul arvunei primită la data semnării antecontractului;

de asemenea, aceștia au fost păgubiți și cu suma achitată agenției imobiliare,

precum și cu cheltuielile de executare.

Pârâtele A.V.A.S. și

R.B. au formulat întâmpinări; aceasta din urmă a invocat excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată. Pârâta A.V.A.S. a solicitat, de asemenea, respingerea cererii

ca neîntemeiată.

Prin sentința

comercială nr. 7 din 12 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, în dosarul nr. 9654/2/2006, a fost admisă excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu și a fost declinată competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI a comercială,

unde a fost înregistrată sub nr. 7100/3/2007.

În data de 7 mai 2007

pârâta SC G. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

cererii ca neîntemeiată. În data de 12 iunie 2006 pârâta A.V.A.S. a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, precum și excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

Prin sentința

comercială nr. 9097 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC R.B. SA, au fost respinse excepțiile invocate de A.V.A.S.

ca neîntemeiate, acțiunea reclamanților a fost admisă doar în contradictoriu cu

pârâtele SC G. SA și A.V.A.S., acestea fiind obligate la plata sumelor

solicitate.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut în esență că pârâta SC R.B. SA nu are

calitate procesuală pasivă, întrucât prin contractul de cesiune de creanță nr. 280990/1999

A.V.A.S. s-a subrogat în toate drepturile principale și accesorii ale Băncii

Agricole (în favoarea căreia SC G. SA ipotecase imobilul în litigiu) contractul

de cesiune de creanță s-a încheiat în anul 1999, iar antecontractul în anul

2004, moment la care A.V.A.S. devenise creditorul debitorului cedat și avea

obligația de a solicita radierea ipotecii.

Pentru aceleași

considerente, au fost respinse și excepția lipsei calității procesuale pasive a

A.V.A.S., cât și excepția prescripției dreptului material al reclamanților,

reținându-se că în cauză nu operează dispozițiile art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr.

51/1998.

Pe fond, s-a apreciat

că pârâtele SC G. SA și A.V.A.S. sunt în culpă, întrucât nu au solicitat

radierea sarcinilor înscrise în cartea funciară a imobilului-proprietatea

reclamanților, fapt ce a determinat imposibilitatea acestora de a înstrăina

imobilul suferind astfel un prejudiciu a cărei reparare o solicită.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel (cale de atac ce a fost astfel calificată în ședința

publică din 13 februarie 2009) pârâtele SC G. SA și A.V.A.S., înregistrat pe

rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Analizând sentința

atacată în raport de probele administrate, criticile formulate, susținerile

părților și temeiul de drept invocat, Curtea a constatat că apelurile sunt

nefondate. Susținerile apelantei SC G. SA au fost considerate în mod vădit

neîntemeiate reținându-se că se afirmă cu rea credință că titlul de proprietate

al acestei pârâte a fost desființat definitiv și irevocabil în anul 2006,

astfel că a putut fi reținută acțiunea sa culpabilă de a nu fi radiat ipoteca

asupra unui al cărui proprietar era. S-a reținut că adevărul este însă altul și

anume că prin sentința civilă nr. 2015 din 29 mai 1992 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 3662/1991 (definitivă și

irevocabilă) s-a constatat că SC G. SA nu a fost niciodată proprietara

terenului și a construcțiilor aferente, situate în București, str.

Învingătorilor. Așadar din anul 1992 SC G. SA cunoștea că nu deține un drept de

proprietatate asupra imobilului (aspect care rezultă și din considerentele

sentinței civile nr. 1074 din 2 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal, în dosarul nr.

4392/2004) și nu din 2006, după cum susține, contrar evidenței-această apelantă

pârâtă.

Nici motivele de apel

invocate de către apelanta A.V.A.S. nu au fost primite de către instanța de

control judiciar. Astfel, din înscrisurile dosarului s-a putut constata că

reclamanții au parcurs procedura concilierii prealabile, impusă de dispozițiile

art. 720

1

C. proc. civ.

Cererea de chemare în

judecată nu este nulă, ea fiind semnată de avocat, conform împuternicirii

aflată la dosar, valabilă atât pentru faza de judecată, cât și pentru procedura

prealabilă.

Nici susținerea

potrivit căreia în cauză erau incidente dispozițiile art. 41 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/1998 și, în consecință acțiunea reclamanților este prescrisă, nu a fost

primită de Curte, câtă vreme respectivul act normativ reglementează

valorificarea unor active ale statului, iar obiectul acțiunii de față nu derivă

din acest gen de operațiuni.

A.V.A.S. are calitate

procesuală pasivă în cauză (ca și creditor al debitorului cedat), iar instanța

de fond a analizat în mod judicios probatoriul administrat în cauză, reținând

în mod corect situația de fapt, în privința dreptului de proprietate al SC G.

SA asupra imobilului identificat mai sus.

Față de cele expuse,

în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelurile ca

nefondate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs recurenta-parata A.V.A.S. care a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticând: greșita soluționare de către

instanța apel a excepțiilor invocate de A.V.A.S. și nemotivarea hotărârii

instanței de apel.

Înalta Curte,

analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge, ca

neîntemeiat, recursul formulat de către recurenta-pârâtă A.V.A.S. împotriva

deciziei comerciale nr. 399 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, pentru următoarele considerente:

privește criticile din recurs referitoare la greșita soluționare de către

instanța de apel a excepțiilor invocate de A.V.A.S. recursul este nefondat

pentru următoarele argumente:

În ceea ce privește

excepția prematurității, lipsa concilierii prealabile.

La dosarul cauzei

există depusă convocarea la conciliere pe care reclamanții au transmis-o pârâților,

precum și dovada comunicării acestei convocări, ca și procesul verbal încheiat cu

ocazia concilierii directe, precum și punctul de vedere comunicat în scris de R.B.

precum și adresa prin care a comunicat încă odată A.V.A.S. atât procesul verbal

de conciliere cât și punctul de vedere al R., dar și conținutul viitoarei

cereri de chemare în judecată.

Astfel, au fost

îndeplinite toate obligațiile procedurale impuse de lege astfel încât, în timp

util și procedural, toate părțile să aibă cunoștință de pretențiile

reclamanților și de temeiul acestora astfel încât o soluționare amiabilă a litigiului

să fie realizabilă.

Față de aceste

demersuri procedurale anterioare introducerii în instanță a cererii de chemare

în judecată, demersuri confirmate de înscrisurile din dosar, rezultă corecta

respingere ca neîntemeiată a excepției prematurității.

b. În ceea ce

privește excepția prescripției dreptului la acțiune.

Instanța de apel a

reținut în mod corect că cererea de chemare în judecată ce face obiectul

prezentului dosar nu se întemeiază pe dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998.

Într-adevăr, dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998 dispun: „Art. 1. -

Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul juridic pentru valorificarea

unor drepturi ale băncilor la care statul este acționar majoritar, în vederea

pregătirii acestora pentru trecerea la procedura de privatizare, în scopul

creșterii gradului de solvabilitate și credibilități interne și externe sau

reglementării problemelor de natură financiară ale acestora pentru menținerea securității

sistemului bancar, precum și pentru accelerarea procedurilor de recuperare a

creanțelor bancare neperformante.”

De altfel, aceasta

chestiune, lipsa incidenței O.U.G. nr. 51/1998, a fost stabilită deja în mod

irevocabil în prezenta cauză.

Astfel, prin Sentința

Comercială nr. 7 din 12 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, în dosarul nr. 9654/2/2006, a fost admisă excepția

necompetenței materiale a Curții de Apel ca primă instanță în judecarea acestei

cauze.

În motivarea acestei

sentințe, Curtea de Apel reține că „prin prezenta cerere de chemare în judecată

a nu se valorifica drepturi și obligații în legătură cu activele bancare

preluate de A.V.A.S., astfel că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 45

din O.U.G. nr. 51/1998. Pentru acest motiv, Curtea Apel a considerat că

litigiul este unul de drept comun și și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului București ca primă instanță.

Recurenta pârâtă A.V.A.S.

nu a formulat recurs împotriva acestei sentințe, acceptând astfel raționamentul

instanței în sensul inaplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 la prezenta

cauză.

Or, atâta timp cât

s-a stabilit că, în ceea ce privește competența, dispozițiile O.U.G. nr.

51/1998 nu sunt aplicabile, aceleași rațiuni subzistă și în ceea ce privește

prescripția. Prin sentința comercială nr. 7/2007 s-a stabilit caracterul

comercial comun al cauzei și lipsa de incidență a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998

întrucât cererea nu vizează „valorificarea unor active ale băncilor la care

statul este acționar majoritar”, așa cum dispune art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998.

Întrucât, așa cum s-a

arătat, dreptul la acțiune al reclamanților nu se întemeiază pe dispozițiile O.U.G.

nr. 51/1998, nu pot fi invocate în cauză prevederi cu caracter de excepție de

la regulile prescripției extinctive, aceste prevederi de excepție urmând a fi

aplicate strict în situațiile de excepție reglementate de O.U.G. nr. 51/1998.

În concluzie, decizia

recurată este corectă și în ceea ce privește respingerea, ca neîntemeiată, a

excepției prescripției dreptului la acțiune.

c. În ceea ce privește

criticile referitoare la greșita respingere a excepției lipsei calității

procesuale pasive.

Așa cum în mod corect

a reținut instanța de fond, prin contractul de cesiune de creanță nr. 80900 din

06 decembrie 1999, A.V.A.B. s-a subrogat în toate drepturile B.A. în ceea ce

privește contractul de ipotecă asupra imobilului din București, str.

Învingătorilor, astfel încât în 2004 numai A.V.A.B. (A.V.A.S.) avea

posibilitatea si obligația de radiere a ipotecii. Aceasta este și motivul

pentru care a fost admisă, în mod corect, excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de către R.B. SA (fosta B.A.), întrucât, după încheierea

contractului de cesiune de creanță R.B. SA (fosta B.A.) nu mai avea calitatea

legală de a radia ipoteca. Așa fiind, avându-se în vedere și dispozițiile art. 47

alin. (7) din Legea nr. 7/1996, în mod corect instanțele au reținut calitatea

procesuală pasivă a pârâtei A.V.A.S.

privește criticile din recurs prin care se invocă greșita soluționare a

fondului litigiului, hotărârea instanței este legală întrucât în cauză sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile a pârâtelor. În mod just instanța de

apel, ca și instanță de fond, a constatat, în primul rând calitatea

reclamanților de proprietari ai imobilului situat în București, str.

Învingătorilor (calitate dobândită în baza Contractului de vânzare-cumpărare

din 12 iulie 1993) precum și împrejurarea că SC G. SA nu a fost niciodată

proprietara terenului și construcțiilor aferente, situate în București, str.

Învingătorilor (conform sentinței civile nr. 2015 din 29 mai 1992 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 3 București). Dreptul de proprietate a devenit opozabil

terților fiind înscris în Registrul de transcripțiuni sub nr. 14351 din 12

iulie 1993.

De asemenea,

instanțele au reținut în mod corect că între autorul reclamanților, dl. P.N. și

SC G. SA a avut loc un litigiu având ca obiect tocmai dreptul de proprietate

asupra imobilului situat București, str. Învingătorilor. Acest litigiu a fost

soluționat irevocabil prin sentința civilă nr. 2015 din 29 mai 1992 pronunțată

de Judecătoria Sectorului 3 București care a stabilit că autorul reclamanților

este proprietarul acestui imobil, că G. SA nu are titlu asupra acestui imobil,

dispunându-se și evacuarea acesteia din imobil. Evacuarea SC G. SA din imobilul

situat în București, str. Învingătorilor, a fost finalizată la data de 27

martie 1995, dată de la care SC G. SA nu a mai avut nicio legătură juridică cu

acest imobil.

Față de aceste

aspecte reținute de instanța de fond în baza probelor administrate rezultă că

reclamanții erau unicii proprietari ai imobilului situat în București, str. Învingătorilor,

că dreptul acestora de proprietate era opozabil terților și că, după data de 27

martie 1995, data evacuării SC G. SA din imobil, aceștia aveau și stăpânirea în

fapt a acestui imobil.

În același timp, în

mod corect instanța de fond a reținut că în baza Sentinței Civile nr. 2015/1992

s-a stabilit că SC G. SA nu are titlu asupra imobilului în litigiu.

Față de aceste

aspecte rezultă că în mod corect, legal, reclamanții au uzat de prerogativele

dreptului de proprietate și au încheiat Antecontractul de vânzare cumpărare nr.

1963 din 27 iulie 2004.

În mod corect

instanța de fond a reținut existența și întinderea prejudiciului și faptul

cauzator al acestui prejudiciu. Pe de o parte, este evident că un contract de

ipotecă nul nu poate produce efecte și că, dacă efecte există, urmează a fi

desființate ca urmare a anulării actului care le-a generat.

Pe de altă parte,

instanța de fond a făcut corecta aplicare a dispozițiilor art. 47 alin. (7) din

Legea nr. 7/1996, dispoziții legale care dădeau posibilitatea A.V.A.S. de a

solicita și de a obține radierea sarcinilor înscrise în baza unui act nul,

sarcini care i-au împiedicat pe reclamanți să respecte Antecontractul încheiat.

În acest sens, nu pot

fi primite susținerile A.V.A.S. din prezentul recurs în sensul că „numai după

pronunțarea unei hotărâri judecătorești putea radia ipoteca”. După cum nu pot

fi primite susținerile A.V.A.S. în sensul că a radiat ipoteca imediat după

pronunțarea hotărârii instanței de fond din litigiul având ca obiect anularea

titlului SC G. SA asupra imobilului. În realitate, A.V.A.S. a radiat ipoteca întrucât

SC G. SA și-a achitat integral datoria care era garantată cu acest drept de

ipotecă și nu pentru că ar fi dat curs hotărârii instanței de judecată. Astfel,

în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 7/1996,

întrucât aceste dispoziții permiteau A.V.A.S. să radieze sarcinile ilegal

înscrise și să înlăture astfel producerea prejudiciului.

privește criticile din recurs referitoare la nemotivarea hotărârii instanței de

apel, Înalta Curte apreciază hotărârea ca fiind motivată convingător,

răspunzând tuturor criticilor formulate de către apelante.

Pentru aceste

considerente conform art. 312 și 274 C. proc. civ., se va respinge recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 399 din

14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat și va fi obligată recurenta-pârâtă A.V.A.S. BUCUREȘTI la plata sumei

de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți A.F. și A.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 399 din

14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Obligă

recurenta-pârâtă A.V.A.S. BUCUREȘTI la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de

judecată către intimații-reclamanți A.F. și A.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2010.