ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 345/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții I.V. și I.N., au chemat în judecată pe pârâta A.V.A.B., solicitând anularea actelor de executare privind vânzarea la licitație publică a apartamentului coproprietatea lor, ridicarea interdicției de vânzare și radierea ipotecii. Curtea de Apel București, prin sentința comercială nr. 76 din 17 iulie 2003, a admis contestația la executare, a constatat că obligația de garanție a contestatorilor s-a stins prin achitarea sumei de 11.011.000 lei, a anulat licitația de vânzare a apartamentului reclamanților și a radiat ipoteca instituită asupra apartamentului. Instanța de fond a reținut că reclamanții, în calitate de giranți pentru împrumutul acordat de B.A.

debitoarei SC M.V.P. SA, au plătit suma de 11.011.000 lei, în limita căreia s-a constituit garanția, stingând astfel obligația lor către creditor. Prin decizia nr. 1298 din 1 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare, considerând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepțiilor prescripției dreptului la acțiune și a neîndeplinirii procedurii prealabile. Instanța de fond, prin sentința comercială nr. 108 din 14 noiembrie 2004, a admis excepția prematurității acțiunii și a respins contestația, considerând că obligația cerută de art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 de a comunica cererea și actele pe care se întemeiază nu a fost îndeplinită.

Recursul declarat de reclamanți, împotriva sentinței astfel pronunțate, a fost admis prin decizia nr. 4588 din 11 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de recurs a considerat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, art. 46 și 47 din O.U.G. nr. 51/1998 urmărind judecarea cu celeritate a unor asemenea cauze, fără a sancționa ca prematură cererea adresată direct instanței de judecată, așa cum o face dispoziția art. 720 1 C. proc. civ. În rejudecare, prin sentința comercială nr. 54 din 4 aprilie 2005, Curtea de Apel București a admis contestația la executare, a constatat obligația de garanție stinsă prin plata datoriei, a anulat licitația privind vânzarea apartamentului coproprietatea reclamanților, a radiat ipoteca și a respins excepția prescripției contestației la executare.

Instanța de fond a reținut că actul pe care s-a întemeiat contestația la executare a fost publicația de vânzare din 2 iunie 2003, iar acțiunea a fost înregistrată la 6 iunie 2003, în termenul de 6 luni prescris de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, și privește anularea formelor de executare pentru plata datoriei; pe fondul cauzei, a reținut că la data de 4 iunie 2003 debitorii au plătit datoria rezultată din contractul de garanție, stingând obligația, iar pe cale de consecință ipoteca trebuie radiată. Împotriva sentinței astfel pronunțate, pârâta creditoare a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta susține că potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 cererea de radiere se soluționează de către judecătorul de la biroul de carte funciară printr-o încheiere, curtea de apel încălcându-și competența materială de soluționare a cererii.

Pe de altă parte, instanța de fond a fost investită cu anularea formelor de executare iar aceasta s-a pronunțat și pentru ceea ce nu s-a cerut, anularea licitației și a ipotecii. Recurenta critică sentința instanței și pentru interpretarea greșită a actului dedus judecății, ipoteca fiind un drept real indivizibil care nu poate fi stinsă prin plata parțială a datoriei. Suma plătită de giranți de 11.011.000 lei era la nivelul anului 1994, fără a se dispune o actualizare a acesteia și nu a intrat în contul creditoarei. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Prin contractul de garanție imobiliară încheiat la 23 august 1995, reclamanții contestatori, au garantat cu ipotecă pe apartamentul acestora pentru suma de 11.011.000 lei, împrumutul acordat de B.A., debitoarei SC M.V.P.

SA. Contestatorii se obligau prin acest contract să nu înstrăineze imobilul adus garanție, iar în cazul neachitării creditului garantat, creditorul să se poată îndestula cu sumele obținute din executarea silită a bunului ipotecat. Acțiunea prin care contestatorii au sesizat instanța de judecată a avut ca obiect anularea tuturor formelor de executare efectuate, ridicarea interdicției de vânzare și radierea ipotecii. În cazul în care o acțiune de chemare în judecată are mai multe capete de cerere, în vederea soluționării unitare a pricinii, instanța de judecată sesizată este obligată să aplice normele relative la conexitatea cauzelor. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 164 alin. (4) C. proc. civ., când una dintre pricini este de competența unei instanțe și părțile nu o pot înlătura, întrunirea se va face la acea instanță.

Este necontestată competența curții de apel, în soluționarea cauzelor izvorând din raporturile creanțelor neperformate preluate de A.V.A.B.; iar anularea formelor de executare este capătul principal de acțiune care stabilește în competența acestei instanțe soluționarea pricinii. Anularea tuturor actelor de executare cerută în acțiunea de sesizare a instanței include și licitația asupra căreia s-a pronunțat curtea de apel. Dispozițiile privind executarea silită, cuprind la cap. IV secțiunile II și III valorificarea imobilelor urmărite silit, prin vânzare la licitație publică, iar anularea actelor de executare se referă așadar și la licitația organizată pentru vânzarea apartamentului. Astfel susținerea acestui motiv de recurs este neîntemeiată, instanța de fond pronunțându-se în limitele investirii.

Ipoteca instituită asupra imobilului în temeiul contractului de garanție nu se confundă cu o ipotecă în temeiul contractului de credit. Garanția imobiliară impusă de contractul din 23 august 1995 este constituită pentru suma de 11.011.000 lei, indiferent dacă în contractul de credit banca a acordat un împrumut de 281.182 dolari S.U.A. Ipoteca este un drept real de garanție accesoriu, care însoțește obligația debitorului în limita garanției oferite, iar aceasta era de 11.011.000 lei stabilită într-adevăr în anul 1994, dar pe care creditoarea nu a reactualizat-o pentru a constata dacă datoria s-a stins sau nu.

Aparența inechității determinată de situația garanților care în același timp sunt și administratori ai societății comerciale debitoare, este o consecință a pasivității creditorului care, fără a atrage răspunderea personală a administratorilor s-a mulțumit a-și valorifica creanța printr-o simplă urmărire silită imobiliară asupra bunului imobil cu care s-a garantat o parte din creditul acordat. Astfel, sentința nr. 54 din 4 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București apare ca legală și temeinică, iar recursul declarat împotriva ei va fi respins, în considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. București, împotriva sentinței nr. 54 din 4 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2006.