ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7897/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 878 din 26 mai 2010,

Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția inadmisibilității;

a respins cererea formulată de reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de

5 februarie 2010, reclamantul C.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata

sumei de 250.000 euro echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României

din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic,

luate împotriva tatălui său prin dislocarea din zona frontierei de vest și

stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955,

măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin - Decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr.

221 din 02 iunie 2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 18 iunie 1951, numitul C.P.,

autorul acestuia, împreună cu familia, a fost strămutat din zona Frontierei de

Vest, în localitatea Dîlga, județul Călărași, pentru faptul că erau macedoneni,

măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată și

domiciliul obligatoriu în această localitate până la data de 01 august 1955,

când au fost ridicate restricțiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie

1955.

S-a susținut că,

urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliului

obligatoriu au fost cauzate suferințe întregii familii prin neajunsuri create

de lipsa unei locuințe, confort, asistență sanitară, hrană, posibilitatea de

a-și câștiga existența, toate aceste abuzuri s-au întâmplat în condițiile în

care toate Constituțiile comuniste (1948, 1952) stipulau clar la capitolele

„drepturi și îndatoriri fundamentale ale cetățenilor”, faptul că cetățenilor li

se garantează libertatea cuvântului, a religiei, a întrunirilor, a mitingurilor

și a demonstrațiilor.

Referitor la excepția

inadmisibilității, tribunalul a reținut că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, daunele morale se acordă persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic, nefiind avute în vedere și măsurile

administrative cu caracter politic, pentru acestea din urmă fiind reglementat

numai dreptul la despăgubiri materiale prevăzut de art. 5 lit. b) din același

act normativ.

Din modul de

redactare al art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat că nu este

admisibilă acțiunea prin care s-a solicitat daune morale în baza art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege, decât în cazul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter

politic, nu și în cazul persoanelor împotriva cărora s-au luat măsuri

administrative cu caracter politic, cum este și cazul reclamantului din cauză

care a fost dislocat din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliul

obligatoriu prin decizie a Ministerului de Interne.

Împotriva acestei

sentințe, a formulat apel reclamantul C.M., arătând că în mod greșit i-a fost

respinsă acțiunea ca inadmisibilă, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 nu exclud acordarea daunelor morale pentru cei care

au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic.

Prin Decizia civilă

nr. 685 din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul și a trimis cauza în

rejudecare, reținând, pe de o parte, că interpretarea pe fond a unei excepții

este de fapt o modalitate de neanalizare a fondului și a lipsirii de conținut a

actului legislativ invocat (Legea nr. 221/2009) mai precis a art. 5 alin. (1)

din lege, iar pe de altă parte că, recent, Curtea Constituțională a României a

dat două decizii una privind plafonarea despăgubirilor iar alta privind

imposibilitatea de a reglementa din nou această situație juridică prin lege.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul arată că în mod nelegal instanța de apel a

admis apelul și a dispus desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, având în vedere adoptarea Deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea

Constituțională prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale, decizie publicată în M. Of. la

data de 15 noiembrie 2010.

Totodată, se invocă

practica instanțelor judecătorești din țară, care au admis apelurile promovate

de Stat și au făcut aplicarea efectelor acestei decizii, conform dispozițiilor

art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 alin. (4) din

Constituția României.

În consecință, o

dispoziție declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată, situație în

care prin decizia recurată se încalcă aceste reguli privind obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale, întrucât pretențiile reclamantului nu mai

pot fi analizate pe fond, astfel cum instanța de apel a dispus, de vreme ce

temeiul juridic al acțiunii a fost invalidat pe calea mecanismului presupus de

controlul de constituționalitate.

O a doua critică formulată

de recurent privește greșita dezlegare procedurală dată de instanța de apel

care a constatat că „interpretarea pe fond a excepției inadmisibilității

acțiunii este de fapt o modalitate de neanalizare a fondului și a lipsirii de

conținut a actului normativ invocat.”

Or, instanța de apel,

în expunerea acestor argumente, a încălcat dispozițiile art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., întrucât excepțiile procesuale sunt acele mijloace procesuale prin

care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța din

oficiu, invocă în cadrul procesului civil și fără a pune în discuție fondul

dreptului, neregularități procedurale ori lipsuri referitoare la exercițiul

dreptului la acțiune.

În consecință,

dispozițiile procedurale obligă instanța ca odată ce a fost invocată o excepție

să procedeze la soluționarea acesteia.

Cum nici excepțiile

de procedură și nici cele de fond nu pun în discuție fondul cauzei, prin

admiterea unei excepții, în mod necesar fondul pretențiilor nu este fi

soluționat.

Recursul formulat

este fondat.

Având în vedere

soluția pronunțată de prima instanță, cererea de chemare în judecată fiind

soluționată pe calea excepției inadmisibilității, instanța de apel era ținută

să aplice dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma textului de

dinaintea modificării C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare

la 26 noiembrie 2010, la 30 de zile de la data publicării în M. Of. nr.

714/26.10.2010) în condițiile în care stabilea că în mod nelegal și netemeinic

tribunalul a admis excepția în discuție; așadar, instanța de apel trebuia să

constate în mod argumentat caracterul nefondat al excepției analizate de

tribunal.

Pornind de la

împrejurarea că prima instanță a reținut excepția inadmisibilității acțiunii

constatând, în interpretarea art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ de

referință, excluderea de la beneficiul obținerii de daune morale prevăzute de

Legea nr. 221/2009 a celor care au fost victime ale unor măsuri administrative

cu caracter politic de drept în acest caz, potrivit dispozițiilor art. 3 lit.

e) din lege, instanța de apel era ținută, totodată, nu numai să constate, ci și

să dea o interpretare în speță efectelor Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, publicată în M. Of. la 15 noiembrie 2010, așadar, anterior

soluționării apelului.

Or, așa cum corect

susține recurentul, instanța de apel prin soluția pronunțată, nu a demonstrat

nelegalitatea și netemeinicia soluției primei instanțe, pronunțate pe calea

excepției inadmisibilității și nici nu a stabilit raportul dintre excepția

reținută de tribunal și Decizia Curții Constituționale, având în vedere

caracterul

devcolutiv

al apelului, astfel cum

prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii de la data publicării lor în M. Of., astfel

că, incidența acesteia în calea de atac anterioară nu putea fi ignorată de

instanța de apel.

Astfel, din punctul

de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede

că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Cum este vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite (corespunzător situației în care cauza a

fost soluționată în mod definitiv, deci, a fost pronunțată o decizie de

instanța de apel la momentul producerii efectelor obligatorii ale deciziei

Curții Constituționale).

Aceasta presupune,

referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în

curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în

vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este

supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor

deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Având în vedere

aceste constatări, prin adoptarea Deciziei Curții Constituționale, temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată a fost înlăturat din ordinea juridică

internă, astfel că soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare dispusă

de instanța de apel, apare ca nelegală întrucât este lipsită de finalitate, de

vreme ce rejudecarea de primă instanță ar presupune evaluarea pe fond a

pretențiilor reclamantului, ceea ce la acest moment nu mai poate opera; pe de

altă parte, decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, iar decizia instanței de apel a fost pronunțată la 25 noiembrie

2010.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. cu

aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 din același cod, va admite recursul

formulat de pârât, va modifica în tot decizia recurată, iar în temeiul art. 296

C. proc. civ. va respinge ca nefondat apelul promovat de reclamant, dată fiind

incidența motivului de ordine publică reprezentat de adoptarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

Deciziei nr. 685A din 25 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în tot

decizia recurată.

Respinge, ca

nefondat, apelul formulat de reclamant, împotriva Sentinței civile nr. 878 din

26 mai 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.