ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4843/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4843/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 3

februarie 2010 la Tribunalul București, secția a V-a civilă reclamanta C.I. a

solicitat obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata sumei de 250.000 euro echivalent la cursul BNR de la data efectuării

plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

măsurii administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva reclamantei

prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea de domiciliu

obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 în comuna Dîlga, județul

Călărași, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin

Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, precum și obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

În drept și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 art. 5 alin. (1) lit. a).

Prin Sentința civilă

nr. 866 din 18 iunie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C.I.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că:

Analizând cererea

formulată, prin prisma probelor administrate și dispozițiilor legale

aplicabile, tribunalul a constatat că este esențial a se stabili dacă prin

măsura administrativă dispusă împotriva reclamantei, acesteia i-au fost

încălcate drepturi fundamentale nepatrimoniale și dacă această încălcare a

determinat un prejudiciu susceptibil a fi acoperit prin acordarea unor daune

morale.

Sub aspectul

încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, astfel cum a fost

solicitat, tribunalul a avut în vedere că prin stabilirea unei măsuri

administrative de impunere a unui domiciliu obligatoriu, de principiu, se

produce o încălcare a dreptului persoanei la liberă circulație, incluzând și

dreptul de a-și alege domiciliul.

Numai că, în speță,

la data la care s-a luat această măsură împotriva reclamantei, 18 iunie 1951,

acesta era minoră, avea vârsta de 17 ani (fiind născută la 18 aprilie 1934),

astfel încât domiciliul său era la părinții săi, oriunde s-ar fi aflat aceștia,

iar libertatea sa de mișcare era una limitată, prin raportare la vârstă și la

posibilitățile materiale specifice acestei vârste, astfel încât limitarea

dreptului la liberă circulație până la majorat, era una mai mult ipotetică.

Cu privire la

încălcarea dreptului la asistență medicală de specialitate, instanța a reținut

că este un drept care nu se regăsește printre cele reglementate în Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și în Constituție fiind un drept socio-economic

recunoscut mai târziu, pe măsura progresului social și economic.

Sub aspect

probatoriu, tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut nici o probă din

care să rezulte că ar fi avut nevoie de asistență medicală, că nu ar fi

beneficiat de asistență medicală și că această lipsă ar fi determinat

consecințe care au dăinuit în timp, a căror reparare să se impună în prezent.

Considerente similare

sunt valabile și în ce privește condițiile precare de locuit și alimentație,

lipsa accesului la educație și cultură, dreptul la un nivel de trai decent

fiind recunoscut într-o etapă temporală mai recentă.

La momentul când s-a

dispus măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, anul 1951, era o perioadă

istorică dificilă, care a urmat terminării celui de-al doilea război mondial,

iar condițiile materiale dificile au fost resimțite la nivelul cvasi

majorității populației.

În ce privește

dreptul reclamantei la învățătură, tribunalul a avut în vedere că nu există

nici o dovadă din care să rezulte că ulterior ridicării măsurii domiciliului

obligatoriu, reclamanta ar fi întâmpinat dificultăți în a urma cursurile

învățământului de stat, din cauza faptului că ar fi avut domiciliul

obligatoriu.

De asemenea, nu s-a

probat aspectul că aceasta ar fi avut de suferit și ulterior din cauza

instituirii domiciliului obligatoriu, că ar fi purtat un astfel de

"stigmat" în societate, care ar fi împiedicat-o să acceadă la anumite

locuri de muncă, funcții sau ar fi determinat marginalizarea sa pentru a se

putea concluziona că i-au fost încălcate dreptul la onoare, la reputație, la

imagine.

Tribunalul a apreciat

că încălcarea drepturilor reclamantei, prin raportare la condițiile concrete

examinate mai sus, poate fi reținută în parte, însă nu poate fi apreciată de

natură a produce prejudicii care să se impună a fi reparate în prezent prin

stabilirea unor despăgubiri morale, în condițiile în care reclamantei i-a fost

recunoscută calitatea de persecutat politic în baza Decretului-lege nr.

118/1990, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în baza O.U.G. nr.

214/1999, recunoașteri de natură a constitui prin ele însele o compensație

suficientă a drepturilor încălcate din perspectiva imaginii de sine și

recunoașterii sociale. De asemenea, în baza actelor normative menționate,

reclamantei i-au fost acordate și alte drepturi, respectiv plata unor

indemnizații lunare din aprilie 1990 și până în prezent într-un cuantum

important, la acest moment valoarea indemnizației fiind de 822 RON, asistență

medicală și medicamente în mod gratuit în unitățile sanitare de stat, etc, care

se constituie tot în forme de compensare în sensul menționat mai sus, neimpunându-se

acordarea de despăgubiri bănești suplimentare.

Împotriva acestei

sentințe reclamanta C.I. a declarat apel.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu

constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale

imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material,

astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Elecic v.

Croația, paragraful 81)."

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil ă măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

În mod greșit a fost

respinsă acțiunea având în vedere Legea nr. 221/2009 constituțională la

momentul introducerii cererii și prevederile internaționale în materie, legea

fiind adoptată pentru ca toți cei care fac dovada că împotriva lor au fost

luate măsuri abuzive cu caracter politic, să poată să-și valorifice acest drept

prin acordarea de daune morale pentru prejudicial cauzat. Legea nr. 221/2009

prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru

normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care

oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat

de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5,

6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

În ce privește

modificările survenite prin Deciziile Curții Constituționale în ceea ce

privește declararea ca neconstituțional art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, după învestirea tribunalului cu o cerere întemeiată pe dispozițiile

Legii 221/2009, prin care a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de bani cerute, reprezentând repararea

pagubei suferite ca urmare a erorilor judiciare, a măsurilor abuzive la care au

fost supuși autorii apelantei-reclamante și-a precizat acțiunea în sensul

solicitării următoarelor temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României;

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 1481 din 2006

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40 din 34 din 29

noiembrie 1985; art. 5, 6 și 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este clar că prin

reparațiile anterioare nu s-a avut în vedere analiza concretă pentru fiecare

caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii cu caracter social, la modul

general, majoritatea acestora nefiind reparații morale; oricum, premisa pe care

se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită: drepturile

conferite de Decretului-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor

despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația

muncii, vechime în muncă etc., mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că

instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de Decretul-lege

nr. 118/1990.

Problema de drept din

prezenta cauză privește aplicarea directă a disp. art. 5 - art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în ordinea juridică națională, raportat la

faptul ca România prin Legea nr. 30 din 20 iunie 1994 a ratificat Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, iar de la această dată, conform art. 11 alin. (2) din

Constituție, Convenția face parte din dreptul intern.

Prin Decizia nr. 549

A din 30 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut următoarele:

A constatat că există

o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de

persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social,

ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist,

legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter

reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial

nr. 631/23.09.2009, prevederile O.U.G. nr. 214/1999 aprobate cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

În ceea ce privește

Legea nr. 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator,

stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul

persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o serie de

astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost

restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.

10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în

drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a

dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 221/2009).

Așadar, domeniul

măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul

restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.

În consecință, în

virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu

șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de

măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor

confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea

judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării

militare.

În ceea ce-o privește

pe reclamantă, aceasta a solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de

despăgubiri civile în sumă de 250.000 euro reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, constând în dislocarea sa și stabilirea domiciliului

obligatoriu.

Natura juridică a

despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate

pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă.

De altfel, chiar și

în cadrul motivelor sale de apel, reclamanta precizează în mod expres această

natură juridică, arătându-se nemulțumită în mod exclusiv, de neacordarea

despăgubirilor cuvenite pentru acest prejudiciu moral, solicitând în finalul

motivelor de apel, schimbarea hotărârii de fond, urmând ca "instanța de

apel să aibă în vedere o justă și integrală reparație pentru prejudiciul moral

suferit".

Având în vedere

aceste elemente și raportat la principiul disponibilității care guvernează procesul

civil, s-a reținut că criticile reclamantei din motivele de apel, referitoare

la confiscarea bunurilor, inclusiv a celor personale, de legitimare, sunt

subsumate motivului vizând acordarea daunelor morale, neconstituindu-se într-un

motiv de apel distinct, privitor la neacordarea prejudiciului material cauzat

prin măsura nelegală.

Sub aspectul

dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea 221/2009 s-a reținut că prin mai multe decizii (Decizia nr. 1.358/2010 și

Decizia nr. 1.360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic

generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului

că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept,

democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece

reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea

unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.

24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității

reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și

previzibilitate a normei juridice analizate.

Având în vedere și

faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul

armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă

de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, s-a reținut că potrivit

normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat

aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice.

Din această

perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții

Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este

tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text

din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art. 145 intitulat

Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede:

"Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai

pentru viitor. Ele se publică în M. Of. al României".

Astfel, soluția problemei

în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea

Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin

admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc

efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în

cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți

determinate.

Soluția se impune ca

urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca

urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte

excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror

constituționalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din

Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională

rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației

Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

Astfel, într-o logică

normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării

judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în

soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor

definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu

afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii,

prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a

cauzei reclamantei, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a

unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al

principiului în discuție.

Astfel, principiul

neretroactivității formulat și în chiar primul articol al Codului civil,

potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere

retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin

substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei

în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute

anterior (facta praeterita).

Din această

perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce

efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor,

adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi

reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după

declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel

neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.

În consecință,

cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în temeiul

acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.

Sub un ultim aspect,

cel de convenționalitate s-a reținut că abrogarea acestei norme juridice, ca

urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării

prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este

de natură să răpească reclamantei, aparenta "speranță legitimă"

dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune

morale).

S-a mai reținut că

precizările depuse de reclamantă privitoare la împrejurarea că indemnizațiile

acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor

morale, ci sunt conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în

care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a

stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și

nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor

naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte

normative.

Anularea unei

dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită

chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând "un

rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul

constituționalității".

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În critici se susține că:

- prin declararea

neconstituționalității O.G. nr. 62/2010 s-a încălcat principiul

neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție;

- la data

introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a

născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii;

- legea trebuia

aplicată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia;

- despăgubirile

puteau fi cerute în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul

Civil, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1966 și art. 5, 6 și 14

Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- nu se poate pune

problema unei duble reparații deoarece prin reparațiile anterioare nu s-au avut

în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte;

- potrivit art. 20

din Constituție dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile

cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care

România este parte;

- în cauze similare

s-au acordat despăgubiri consistente, iar Curtea Constituțională nu-și respectă

propriile decizii - practica neunitară fiind sancționată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului;

- se impune

respectarea actelor internaționale în materie: Rezoluția Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei nr. 1096/1966, nr. 1481/2006, nr. 40/34/1985;

- în aprecierea

cuantumului daunelor morale instanța ar fi trebuit să aibă în vedere existența

și gravitatea prejudiciului - care a fost demonstrat;

- abrogarea temeiului

juridic ce a stat la baza declanșării litigiului afectează principiul garanției

egalității armelor;

- reclamanta avea o

speranță legitimă de la data declanșării acțiunii;

- voința statului a

fost să acorde despăgubiri persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea

nr. 221/2009;

- autoritățile

statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției;

- deciziile Curții

Constituționale nu au efect retroactiv.

Recursul nu este

fondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect,

referitor la invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se constată că nu au fost

dezvoltate critici încadrabile în acest text, care prevede că modificarea sau

casarea hotărârilor se poate cere: "când instanța interpretând greșit

actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia".

Sub aspectul

criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21

octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamanta nu era titulara

unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 549A din 30 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat

de GGC - NN