ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4843/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 3 februarie 2010 la Tribunalul București, secția a V-a civilă reclamanta C.I. a solicitat obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 250.000 euro echivalent la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva reclamantei prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea de domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 în comuna Dîlga, județul Călărași, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100/1955, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 art. 5 alin. (1) lit. a). Prin Sentința civilă nr. 866 din 18 iunie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C.I. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că: Analizând cererea formulată, prin prisma probelor administrate și dispozițiilor legale aplicabile, tribunalul a constatat că este esențial a se stabili dacă prin măsura administrativă dispusă împotriva reclamantei, acesteia i-au fost încălcate drepturi fundamentale nepatrimoniale și dacă această încălcare a determinat un prejudiciu susceptibil a fi acoperit prin acordarea unor daune morale.

Sub aspectul încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, astfel cum a fost solicitat, tribunalul a avut în vedere că prin stabilirea unei măsuri administrative de impunere a unui domiciliu obligatoriu, de principiu, se produce o încălcare a dreptului persoanei la liberă circulație, incluzând și dreptul de a-și alege domiciliul. Numai că, în speță, la data la care s-a luat această măsură împotriva reclamantei, 18 iunie 1951, acesta era minoră, avea vârsta de 17 ani (fiind născută la 18 aprilie 1934), astfel încât domiciliul său era la părinții săi, oriunde s-ar fi aflat aceștia, iar libertatea sa de mișcare era una limitată, prin raportare la vârstă și la posibilitățile materiale specifice acestei vârste, astfel încât limitarea dreptului la liberă circulație până la majorat, era una mai mult ipotetică.

Cu privire la încălcarea dreptului la asistență medicală de specialitate, instanța a reținut că este un drept care nu se regăsește printre cele reglementate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în Constituție fiind un drept socio-economic recunoscut mai târziu, pe măsura progresului social și economic. Sub aspect probatoriu, tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut nici o probă din care să rezulte că ar fi avut nevoie de asistență medicală, că nu ar fi beneficiat de asistență medicală și că această lipsă ar fi determinat consecințe care au dăinuit în timp, a căror reparare să se impună în prezent. Considerente similare sunt valabile și în ce privește condițiile precare de locuit și alimentație, lipsa accesului la educație și cultură, dreptul la un nivel de trai decent fiind recunoscut într-o etapă temporală mai recentă.

La momentul când s-a dispus măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, anul 1951, era o perioadă istorică dificilă, care a urmat terminării celui de-al doilea război mondial, iar condițiile materiale dificile au fost resimțite la nivelul cvasi majorității populației. În ce privește dreptul reclamantei la învățătură, tribunalul a avut în vedere că nu există nici o dovadă din care să rezulte că ulterior ridicării măsurii domiciliului obligatoriu, reclamanta ar fi întâmpinat dificultăți în a urma cursurile învățământului de stat, din cauza faptului că ar fi avut domiciliul obligatoriu. De asemenea, nu s-a probat aspectul că aceasta ar fi avut de suferit și ulterior din cauza instituirii domiciliului obligatoriu, că ar fi purtat un astfel de "stigmat" în societate, care ar fi împiedicat-o să acceadă la anumite locuri de muncă, funcții sau ar fi determinat marginalizarea sa pentru a se putea concluziona că i-au fost încălcate dreptul la onoare, la reputație, la imagine.

Tribunalul a apreciat că încălcarea drepturilor reclamantei, prin raportare la condițiile concrete examinate mai sus, poate fi reținută în parte, însă nu poate fi apreciată de natură a produce prejudicii care să se impună a fi reparate în prezent prin stabilirea unor despăgubiri morale, în condițiile în care reclamantei i-a fost recunoscută calitatea de persecutat politic în baza Decretului-lege nr. 118/1990, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în baza O.U.G. nr. 214/1999, recunoașteri de natură a constitui prin ele însele o compensație suficientă a drepturilor încălcate din perspectiva imaginii de sine și recunoașterii sociale.

De asemenea, în baza actelor normative menționate, reclamantei i-au fost acordate și alte drepturi, respectiv plata unor indemnizații lunare din aprilie 1990 și până în prezent într-un cuantum important, la acest moment valoarea indemnizației fiind de 822 RON, asistență medicală și medicamente în mod gratuit în unitățile sanitare de stat, etc, care se constituie tot în forme de compensare în sensul menționat mai sus, neimpunându-se acordarea de despăgubiri bănești suplimentare. Împotriva acestei sentințe reclamanta C.I. a declarat apel. La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G.

nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Elecic v. Croația, paragraful 81)." Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil ă măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

În mod greșit a fost respinsă acțiunea având în vedere Legea nr. 221/2009 constituțională la momentul introducerii cererii și prevederile internaționale în materie, legea fiind adoptată pentru ca toți cei care fac dovada că împotriva lor au fost luate măsuri abuzive cu caracter politic, să poată să-și valorifice acest drept prin acordarea de daune morale pentru prejudicial cauzat. Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

În ce privește modificările survenite prin Deciziile Curții Constituționale în ceea ce privește declararea ca neconstituțional art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, după învestirea tribunalului cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009, prin care a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de bani cerute, reprezentând repararea pagubei suferite ca urmare a erorilor judiciare, a măsurilor abuzive la care au fost supuși autorii apelantei-reclamante și-a precizat acțiunea în sensul solicitării următoarelor temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României; Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, 6 și 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este clar că prin reparațiile anterioare nu s-a avut în vedere analiza concretă pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii cu caracter social, la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale; oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită: drepturile conferite de Decretului-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc., mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990. Problema de drept din prezenta cauză privește aplicarea directă a disp.

art. 5 - art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ordinea juridică națională, raportat la faptul ca România prin Legea nr. 30 din 20 iunie 1994 a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar de la această dată, conform art. 11 alin. (2) din Constituție, Convenția face parte din dreptul intern. Prin Decizia nr. 549 A din 30 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut următoarele: A constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial nr. 631/23.09.2009, prevederile O.U.G.

nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În ceea ce privește Legea nr. 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o serie de astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).

Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite. În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare. În ceea ce-o privește pe reclamantă, aceasta a solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 250.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, constând în dislocarea sa și stabilirea domiciliului obligatoriu.

Natura juridică a despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă.

De altfel, chiar și în cadrul motivelor sale de apel, reclamanta precizează în mod expres această natură juridică, arătându-se nemulțumită în mod exclusiv, de neacordarea despăgubirilor cuvenite pentru acest prejudiciu moral, solicitând în finalul motivelor de apel, schimbarea hotărârii de fond, urmând ca "instanța de apel să aibă în vedere o justă și integrală reparație pentru prejudiciul moral suferit". Având în vedere aceste elemente și raportat la principiul disponibilității care guvernează procesul civil, s-a reținut că criticile reclamantei din motivele de apel, referitoare la confiscarea bunurilor, inclusiv a celor personale, de legitimare, sunt subsumate motivului vizând acordarea daunelor morale, neconstituindu-se într-un motiv de apel distinct, privitor la neacordarea prejudiciului material cauzat prin măsura nelegală.

Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 s-a reținut că prin mai multe decizii (Decizia nr. 1.358/2010 și Decizia nr. 1.360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.

Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, s-a reținut că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice. Din această perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art. 145 intitulat Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ele se publică în M. Of. al României". Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate. Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din Constituție.

Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată. Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantei, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.

Astfel, principiul neretroactivității formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita). Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.

În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată. Sub un ultim aspect, cel de convenționalitate s-a reținut că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantei, aparenta "speranță legitimă" dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).

S-a mai reținut că precizările depuse de reclamantă privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci sunt conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative. Anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând "un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității". Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În critici se susține că: - prin declararea neconstituționalității O.G.

nr. 62/2010 s-a încălcat principiul neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție; - la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii; - legea trebuia aplicată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia; - despăgubirile puteau fi cerute în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1966 și art. 5, 6 și 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - nu se poate pune problema unei duble reparații deoarece prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte; - potrivit art. 20 din Constituție dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte; - în cauze similare s-au acordat despăgubiri consistente, iar Curtea Constituțională nu-și respectă propriile decizii - practica neunitară fiind sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului; - se impune respectarea actelor internaționale în materie: Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1966, nr. 1481/2006, nr. 40/34/1985;

- în aprecierea cuantumului daunelor morale instanța ar fi trebuit să aibă în vedere existența și gravitatea prejudiciului - care a fost demonstrat; - abrogarea temeiului juridic ce a stat la baza declanșării litigiului afectează principiul garanției egalității armelor; - reclamanta avea o speranță legitimă de la data declanșării acțiunii; - voința statului a fost să acorde despăgubiri persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009; - autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; - deciziile Curții Constituționale nu au efect retroactiv. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, referitor la invocarea art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. se constată că nu au fost dezvoltate critici încadrabile în acest text, care prevede că modificarea sau casarea hotărârilor se poate cere: "când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamanta nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 549A din 30 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - NN