ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7039/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin Sentința arbitrală nr. 82 din data de 8 ianuarie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 65/2002, Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociația N.C.M. UCECOM a admis, în parte, contestația formulată de S.E.M. și N.M. împotriva Deciziei de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002, emisă de ATCOM Timiș în temeiul art. 102, art. 105 și art. 107 C. muncii anterior și a anulat Decizia de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002 în ceea ce privește obligarea contestatoarelor la plata sumei de 49.140.000 RON. Împotriva sentinței arbitrale au formulat acțiune în anulare contestatoarele S.E.M. și N.M. și intimatele Cooperativa Meșteșugărească „Î.” și Asociația T.O.C.M.

- ATCOM Timiș, criticând-o pentru următoarele motive: Contestatoarele S.E.M. și N.M. au arătat, în esență, că hotărârea arbitrală încalcă dispozițiile imperative ale legii, în sensul că nesocotește prevederile art. 358 alin. (2) C. proc. civ., prin nerespectarea art. 345 alin. (2) din același cod. Astfel, pentru ATCOM Timiș și Cooperativa Meșteșugărească „Î.”, care aveau aceleași susțineri, trebuia numit un singur arbitru, și nu câte unul pentru fiecare unitate. Cu privire la motivul prevăzut de art. 364 lit. a) și f) C. proc. civ., s-a susținut că litigiul nu era susceptibil de soluționare pe cale arbitrajului, fiind un litigiu de muncă, iar instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 364 lit. g) C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea arbitrală s-a pronunțat după termenul prevăzut de art. 353 alin. (3) C. proc. civ., comunicarea hotărârii fiind făcută la mai mult de o lună de la pronunțare. Cu privire la motivul prevăzut de art. 364 lit. g) C. proc. civ., s-a arătat că instanța arbitrală nu a motivat soluția respingerii contestației pentru suma de 92.271.600 RON. Cooperativa Meșteșugărească „Î.”, în motivarea acțiunii în anulare, a susținut, în esență, că nu au fost luate în considerare toate probele de la dosar, în mod greșit neobservându-se că nu s-a produs niciun prejudiciu menționatei cooperative în urma încheierii contractului de asociere în participațiune.

ATCOM Timiș a criticat sentința arbitrală, arătând, în esență, că instanța arbitrală nu a motivat anularea în parte a deciziei de imputare. Prin Decizia civilă nr. 816/R din data de 7 martie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 4678/2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflict de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondate, acțiunile în anulare, reținând, în esență, următoarele: Criticile formulate de către contestatoarele S.E.M. și N.M. sunt neîntemeiate, întrucât soluționarea contestației nu s-a realizat cu încălcarea în vreun fel a dispozițiilor art. 358 alin. (2) C. proc. civ. din conținutul sentinței rezultă că la judecarea cauzei de către Curtea de Arbitraj, contestatoarea a desemnat ca arbitru pe Ș.B., iar împrejurarea că alți doi arbitri au fost desemnați pentru fiecare dintre cele două părți nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 364 C. proc.

civ. ca fiind de natură a conduce la desființarea hotărârii arbitrale. Și motivele referitoare la competența de soluționare a contestației în primă instanță nu este fondată, Curtea de Arbitraj fiind competentă să judece propriile cauze în temeiul art. 343 și art. 343 1 - 343 4 C. proc. civ. și al art. 69 din Statutul cadru al Cooperației Meșteșugărești din 1 - 2 iunie 2000. Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 345 alin. (2) și art. 358 12 C. proc. civ., precum și prevederile art. 9 din contractele de administrare și gestionare a patrimoniului semnate de contestatoare, potrivit cărora litigiile de orice natură, decurgând din executarea acestor contracte, se vor soluționa conform reglementărilor legale în vigoare, de arbitrajul Asociației N.O.C.M.

Existența acestor prevederi legale și statutare, a conchis Curtea, exclude, pentru litigiile care le fac obiectul, competența instanțelor judecătorești, întrucât prevederile mai sus enunțate au caracterul unor norme speciale în raport de reglementările generale din materia competenței. Așa fiind, potrivit principiului specialia generalibus derogant, stabilirea competenței instanțelor judecătorești potrivit normelor de procedură este exclusă. Nefondat a fost considerat și motivul referitor la calcularea cheltuielilor de judecată, câtă vreme contestatoarele nu au făcut dovada formulării unei cereri pentru plata unor asemenea cheltuieli. Nici ultimul motiv al acțiunii în anulare a contestatoarelor nu a fost găsit întemeiat.

Astfel, potrivit art. 353 3 alin. (6) C. proc. civ., trecerea termenului prevăzut de acest articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului. Dispozițiile art. 363 alin. (2) din același cod sunt în sensul că, la cererea oricăreia dintre părți, tribunalul arbitral îi va elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii. Or, contestatoarele nu au făcut dovada solicitării acestui înscris. Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiat și motivul referitor la lipsa motivării în drept a hotărârii de respingere parțială a contestației, în raport de prevederile art. 364 lit. g) C. proc. civ., care se referă la lipsa dispozitivului și a motivelor. S-a reținut că, din hotărârea arbitrală, rezultă cu evidență că instanța arbitrală și-a motivat hotărârea de respingere parțială cu privire la suma de 94.271.600 lei.

Acțiunea în anulare formulată de ATCOM și Cooperativa Meșteșugărească „Î.” a fost considerată neîntemeiată, întrucât nu s-a stabilit prin expertiză contabilă efectuată pe baza rezultatelor asocierii că, în cauză, Cooperativa Meșteșugărească „Î.” nu a suferit niciun prejudiciu, neavând relevanță, sub niciun aspect, raportarea beneficiului realizat prin asociere la eventualul beneficiu dintr-un contract de închiriere încheiat la chirie corespunzătoare nivelului practicat de Consiliul Local Tmișoara pentru spațiile proprietate de stat.

ATCOM Timiș a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă, la care expertul a răspuns în data de 27 noiembrie 2003. S-a mai stabilit că în mod corect Curtea de Arbitraj a reținut, având în vedere Hotărârea Consiliului Executiv al Cooperativei Meșteșugărești „Δ, că aceasta contravine prevederilor art. 251 - 254 C. com., în conformitate cu care numai beneficiile rezultate se împart conform clauzelor stabilite prin contractul de asociere. Concluzia Curții a fost în sensul că, în speță, Cooperativa Meșteșugărească „Î.” nu a suferit un prejudiciu în urma încheierii acestui contract. În privința contractelor de închiriere, s-a constatat că în mod corect Curtea de Arbitraj a reținut împrejurarea că, la perfectarea acestora, au fost încălcate prevederile Hotărârii UCECOM nr. 2/1994.

Chiria percepută de Cooperativa Meșteșugărească „Î.” pentru aceste spații a fost mai mică decât cea prevăzută în Hotărârea nr. 303 din 14 decembrie 1999 a Consiliului Local Municipal Timișoara, incidentă în domeniu, prejudiciul rezultat în urma acestor contracte fiind în sumă de 94.271.600 lei, contestatoarele nerespectând nici durata stabilită de ATCOM și nici clauzele contractelor de închiriere care permiteau negocierea chiriei. Prin Decizia nr. 3796 din 12 aprilie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursul, ca nefondat. Prin Decizia nr. 2352 din 14 martie 2007, instanța supremă a admis contestația în anulare formulată de contestatoare și a anulat Decizia nr. 3796 din 12 aprilie 2006. Prin Decizia nr. 436 din 30 mai 2007, pronunțată în Dosarul nr. 12417/1/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de contestatoarele S.E.M.

și N.M. împotriva Deciziei nr. 816/R din 7 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a, a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente: Prin acțiunea în anulare formulată împotriva sentinței arbitrale, contestatoarele au invocat ca motiv de nulitate a hotărârii aspectul că litigiul nu era susceptibil de a fi soluționat pe calea arbitrajului, fiind un litigiu de muncă. Asupra acestui motiv, astfel cum a fost dezvoltat și întemeiat, Curtea de Apel București nu s-a pronunțat, mărginindu-se a reține că se aplică dispozițiile art. 9 din contractele de administrare și gestionare a patrimoniului, care au caracterul unor norme speciale, în raport de reglementările generale din materia competenței.

A mai reținut Înalta Curte că instanța nu a analizat în niciun fel susținerile și argumentele contestatoarelor privind caracterul nelegal al clauzei privind atribuirea competenței către organele arbitrale prin raportare la dispozițiile legale invocate ca având caracter de ordine publică de la care nu se poate deroga prin convenții particulare, pricina nefiind cercetată în fond sub acest aspect. Astfel cum s-a arătat în mod constant, nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 3 și 5 nu se încadrează în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7, ci este asimilată unei necercetări a fondului cererii cu care a fost învestită instanța. Prin urmare, a conchis Înalta Curte, exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs învestită cu aceste motive de recurs nu este posibilă, impunându-se aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., casarea deciziei recurate și trimiterea aceleiași instanțe spre rejudecarea fondului cauzei. Sub aspectul limitelor casării, având în vedere că aspectul care a justificat casarea deciziei privește însăși competența instanței arbitrale, nu au fost analizate și motivele de recurs privind întinderea prejudiciului la a cărui reparare au fost obligate recurentele și nici cele vizând ineficacitatea deciziei de imputare, care urmează să fie examinate subsecvent de către instanța de trimitere.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 23 aprilie 2010. Au fost depuse la dosarul cauzei Încheierea civilă nr. 2472/PI din 28 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 2153/C/2002; contractele de gestionare a patrimoniului din 14 aprilie 1999 încheiate de Consiliul Cooperației Î. și S.E., respectiv N.M.; Statutul cadru al UCECOM București adoptat la Congresul Cooperației Meșteșugărești din 1 - 2 iunie 2000; Hotărârea Congresului de reorganizare a UCECOM București din 15 iunie 2006; actul constitutiv și statutul UCECOM adoptate la Congresul de reorganizare a UCECOM București din data de 15 iunie 2006. Examinând acțiunile în anulare, prin prisma îndrumărilor date de instanța de recurs în decizia de casare, Curtea a reținut următoarele: În raport de dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., Curtea a analizat cu prioritate excepția necompetenței instanței arbitrale.

În susținerea excepției de necompetență materială a instanței arbitrale, ce se regăsește în cuprinsul apărărilor contestatoarelor față de acțiunea în anulare formulată de Cooperativa Meșteșugărească „Î.”, acestea au arătat, în esență, următoarele: litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă, care este supus procedurii de soluționare prevăzute de Legea nr. 168/1999 și este născut sub imperiul vechii reglementări a Legii nr. 10/1972, abrogată prin Legea nr. 53/2003; stabilirea competenței instanței arbitrale s-a fondat exclusiv pe dispozițiile art. 69 din Statutul cadrul al cooperației meșteșugărești, deși trebuia avut în vedere contractul de administrare și gestionare a patrimoniului încheiat între contestatoare și Consiliul Cooperativei Meșteșugărești „Î.”, prin raportare la art. 184 C. muncii; prezentul litigiu, fiind un conflict de muncă, nu era supus soluționării Curții de Arbitraj UCECOM; prevederile art. 16 alin. (1) sunt nelegale, întrucât încalcă ordinea publică și competența materială a altor organe cu activitate jurisdicțională, respectiv instanța de judecată, fiind totodată contrare și normelor materiale din art. 38 C. muncii.

Or, prin dispoziții particulare, nu se poate aduce atingere normelor imperative de ordine publică. Curtea a constatat că Societatea Cooperativă „M.G.” (fostă Asociația T.O.C.M. - ATCOM Timiș) este constituită din anul 2005, iar societățile cooperative meșteșugărești din județul Timiș nu mai sunt afiliate la aceasta, Decretul-lege nr. 66/1990 fiind abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2005. Contestatoarele au avut calitatea de președinte, respectiv contabil-șef al Cooperativei Meșteșugărești „Î.”. Decizia de imputare contestată cu nr. 13 din 17 ianuarie 2002 se supune, potrivit principiului tempus regit actum, dispozițiilor vechilului Cod al muncii - Legea nr. 10/1972, sub imperiul cărora a fost emisă.

Sub aspect procedural, se pune problema de a stabili dacă ne aflăm sau nu în prezența unui conflict de muncă, astfel cum noțiunea este definită de Legea nr. 168/1999 și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă, în speță, instanța arbitrală era competentă a soluționa litigiul. Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 168/1999, are calitatea de salariat persoana fizică ce desfășoară o activitate în cadrul unei unități, în temeiul unui contract individual de muncă, iar în conformitate cu prevederile art. 3 din același act normativ, conflictele dintre salariați și unitățile la care sunt încadrați, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă, sunt conflicte de muncă.

Sunt conflicte de drepturi în sensul art. 67 și 68 din Legea nr. 168/1999 conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă, conflictele în legătură cu executarea contractelor colective de muncă, precum și: conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă; conflictele în legătură cu constatarea nulității contractelor individuale sau colective de muncă ori a unor clauze ale acestora; conflictele în legătură cu constatarea încetării aplicării contractelor colective de muncă.

Nu sunt conflicte de drepturi și nu se supun procedurii reglementate de Legea nr. 168/1999 conflictele dintre unitățile și persoanele care prestează diferite activități acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă. În cauză nu s-a făcut dovada existenței contractului de muncă și a calității de salariat a celor două contestatoare. Existența în fapt a unor atari raporturi nu poate fi presupusă numai din interpretarea dispozițiilor art. 184 C. muncii anterior ori din succesiunea actelor normative privind cooperația, adoptate după 1990, prin care se stabilește că membrii cooperatori au cu organizațiile cooperatiste, între alte tipuri de raporturi, și raporturi de muncă (raporturi care prezintă, însă, anumite particularități).

În orice caz, emiterea deciziei de imputare își găsește suportul în dispozițiile Statutului Cooperativei Meșteșugărești Î. Timișoara, care la art. 19 alin. (4), prevede obligația cooperatorului vinovat de producerea unor prejudicii cooperativei să o despăgubească pe aceasta din urmă. Prezentul litigiu este unul patrimonial între organizațiile cooperației meșteșugărești, pe de o parte, și membrii lor, pe de altă parte, și nu privește drepturi asupra cărora nu se poate încheia tranzacție ori la care nu se poate renunța. Într-o atare situație, dacă există clauză compromisorie, competența de soluționare a litigiului revine instanței arbitrale, potrivit regulilor dreptului comun, fără a se putea aprecia că o asemenea clauză compromisorie ar fi nulă pentru încălcarea normelor imperative, de ordine publică, prin care se stabilește competența instanțelor judecătorești de soluționare a conflictelor de drepturi.

Curtea de Arbitraj și-a verificat competența în raport de dispozițiile art. 69 din Statutul Cadru al cooperației meșteșugărești aprobat de Congresul Cooperației meșteșugărești din 1 - 2 iunie 2000, prin care s-a optat pentru un arbitraj instituționalizat. În plus, potrivit clauzelor stipulate de părți în contractele de gestionare a patrimoniului, litigiile de orice natură decurgând din executarea acestora se soluționează conform prevederilor legale în vigoare de instanța arbitrală sau de alte instanțe, după caz (art. 9 din contractele de gestionare a patrimoniului). Se reține că S.E.M. și N.M.

și-au exprimat în mod neechivoc opțiunea pentru judecarea litigiului de instanța arbitrală, în sensul că, deși s-au adresat și Tribunalului Timiș cu o contestație împotriva aceleiași Decizii de imputare cu nr. 13 din 17 ianuarie 2002, au renunțat la judecată, împrejurare de care s-a luat act, prin Încheierea nr. 2472/PI din 28 septembrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 253/C/2002. Sub aspectul ineficacității deciziei de imputare și întinderii prejudiciului, Curtea, având în vedere îndrumările instanței de recurs privitoare la limitele casării, reține următoarele: Este adevărat că, în prezent, răspunderea patrimonială poate fi angajată numai în condițiile prevăzute de art. 270 din noul Cod al muncii - Legea nr. 53/2003, fiind abrogate dispozițiile C. muncii anterior privind decizia de imputare.

Însă, decizia de imputare contestată în prezenta cauză a fost emisă sub imperiul vechiului Cod al muncii, în temeiul dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, a fost supusă controlului unui organ jurisdicțional, stabilit prin clauza compromisorie, iar o atare critică nu se circumscrie motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ. pentru care hotărârea arbitrală poate fi desființată, cu atât mai mult cu cât a fost formulată direct în recurs de către persoanele a căror răspundere materială a fost angajată în temeiul menționatei decizii de imputare. Referitor la întinderea prejudiciului, se reține că instanța arbitrală a constatat incidența Hotărârii nr. 303 din 14 decembrie 2009 a Consiliului Local Municipal Timișoara, stabilind încălcarea Hotărârii UCECOM nr. 2/1994 prin modul de încheiere de către contestatoare a contractelor de închiriere.

Chiria percepută pentru aceste spații de Cooperativa Meșteșugărească „Î.”, a reținut Curtea de Arbitraj, a fost mai mică decât cea prevăzută în Hotărârea nr. 303 din 14 decembrie 2009 a Consiliului Local Municipal Timișoara, astfel încât cooperativei i-a fost produs un prejudiciu în cuantum de 94.271.600 lei. A mai constatat instanța arbitrală că, în cauză, contestatoarele nu au respectat nici durata închirieri stabilită de ATCOM și nici clauzele contractelor de închiriere care permiteau negocierea chiriei. Așa fiind, se constată că hotărârea arbitrală este corespunzător motivată, instanța arbitrală arătând succint care au fost criteriile avute în vedere pentru determinarea întinderii prejudiciului suferit de cooperativă, reținut pentru angajarea răspunderii contestatoarelor în temeiul dispozițiilor Codului muncii anterior indicate în decizia contestată, iar considerentele au fost expuse într-o manieră clară, precisă și necontradictorie.

Prin urmare, nici această critică nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 364 C. proc. civ., sentința arbitrală fiind suficient și convingător motivată sub aspectul întinderii prejudiciului reținut de instanța arbitrală ca fiind imputabil contestatoarelor. Pentru considerentele expuse, în raport de dispozițiile art. 364 C. proc. civ., Curtea a respins acțiunile în anulare, ca neîntemeiate. Împotriva Sentinței civile nr. 39 din 29 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, au declarat recurs reclamantele, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente, iar, în subsidiar, rejudecând, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii în anulare promovate și pe fond admiterea contestației introduse împotriva Deciziei de imputare nr. 13 din 18 ianuarie 2002 și anularea în tot a acesteia, fără cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta S.E.M. arată că, în fapt, limitele casării s-au circumscris analizării naturii litigiului dedus judecații și determinării competenței instanței arbitrale sau a instanței judecătorești de soluționare a acestuia. Consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe și cu aplicarea greșită a legii, după cum vor arăta în cele ce urmează. Motivul de casare a vizat analizarea competenței Curții de Arbitraj care a soluționat în primă instanță contestația sa împotriva deciziei de imputare. Instanța a cărei hotărâre o critică prin prezentul recurs a constatat competența curții de arbitraj, fundamentându-și însă soluția pe argumente greșite.

Astfel, apreciază ca fiind esențiale următoarele aspecte: Învederează că a avut un raport de muncă cu Cooperativa Meșteșugăreasca Î., grevat pe o convenție individuală de muncă fiind membră cooperatoare; calitatea de salariat al cooperativei în temeiul convenției individuale de muncă reiese din copia carnetului de muncă, unde încetarea raporturilor de muncă se face în baza Codului Muncii din acea perioadă. Fiind parte a convenției de muncă nu a avut în mod indubitabil raporturi de muncă cu organizația cooperatistă, acestea fiind calificate, în mod unitar, de doctrina de specialitate drept raporturi tipice de muncă suprapuse pe raporturile juridice cooperatiste. În considerarea calității de salariat a fost emisă și Decizia de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002, în baza art. 102, 105 și 107 din vechiul Cod al muncii în care se consemnează că avea „funcția de președinte și locul de muncă la C.M.

Î. Timișoara”. În chiar dispozitivul deciziei de imputare emise de către ATCOM se menționează că aceasta poate fi contestată la Tribunalul Timiș. Raportat la cele de mai sus, litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă, fiind supus procedurii de soluționare prevăzute de Legea nr. 168/1999. Fiind incidente norme imperative, dispoziții legale cu caracter de ordine publică, de la care nu se poate deroga prin convenții particulare, litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului.

În ciuda celor expuse, în hotărârea recurată instanța se mărginește la a-și întemeia soluția pe următoarele considerente: În cauză nu s-a făcut dovada existenței contractului de muncă și a calității de salariat a celor doua contestatoare - argumentul este irelevant întrucât natura juridică de raport de muncă reieșea cu claritate din coroborarea tuturor aspectelor de fapt ale cauzei iar, pe de altă parte, instanța nu a solicitat, în temeiul rolului activ pe care trebuia să îl aibă, administrarea unor probe suplimentare în acest sens. Emiterea deciziei de imputare își găsește suportul în dispozițiile statutului cooperativei, - susținere eronată întrucât decizia de imputare este întemeiată în drept pe prevederile Codului muncii.

Argumentul reținut de instanță că, contestatoarele și-au exprimat în mod neechivoc opțiunea pentru judecarea litigiului de instanța arbitrală, nu poate fi primit raportat la faptul că nu stă în puterea părților să aleagă competența de soluționare a diferendului având ca obiect drepturi care nu pot fi tranzacționate, normele incidente având caracter de ordine publică. În conformitate cu îndrumările instanței de recurs, Curtea de Apel București s-a pronunțat și asupra existenței și întinderii prejudiciului reținut în sarcina contestatoarelor, însă analiza problemei juridice în cauză a fost superficială, soluția instanței fiind în consecință nefondată.

Astfel, în rejudecare, instanța s-a limitat la a prelua fidel motivarea tuturor instanțelor care s-au pronunțat până în prezent pe acest aspect, arătând că instanța arbitrală a constatat incidența Hotărârii Consiliului Local nr. 303 din 14 decembrie 1999, stabilind încălcarea Hotărârii UCECOM nr. 2/1994 prin modul de încheiere a contractelor de închiriere, chiria percepută fiind mai mică decât cea practicată de autoritatea locală care se pretindea a fi de referință. Subliniază, din nou, aspectele pe care le consideră relevante și asupra cărora instanțele precedente au omis să se aplece cu atenție. Niciun articol sau aliniat din Hotărârea nr. 2/1994 nu prevede obligația de a se raporta la nivelul chiriei percepute de autoritățile locale.

Nici decizia de imputare - actul declanșator al litigiului - nu menționează articolul pretins încălcat din Hotărârea nr. 2/1994, și totuși acest document este menținut ca temei legal pentru stabilirea unui prejudiciu. În argumentarea hotărârii luate în data de 29 septembrie 2010, Curtea motivează menținerea hotărârii arbitrale pentru motivul că este corespunzător motivată. Adică Curtea de Apel București legiferează un prejudiciu imaginar de 94.271.600 lei vechi, în disprețul legii, prin preluarea copy-paste a unui document ca și temei legal, document care nu prevede nimic în legătură cu aspectul judecat, prezentat evaziv, fără număr de articol sau aliniat. Poate mai corect ar fi fost să se treacă la motivare Constituția României pentru că după părerea sa are mai multe articole de protejare a proprietății decât Hotărârea nr. 2/1994 a UCECOM.

Chiar în adresa Primăriei Timișoara, prin care i s-a pus la dispoziție în 2004 HCL care stabilea tarifele practicate la închirierea spațiilor comerciale, se menționează expres că aceste tarife nu influențează și nu se aplică la spațiile închiriate aflate în proprietatea unor agenți economici. Concluziile raportului de expertiză întocmit în dosarul arbitral sunt în sensul că prejudiciul nu există urmare a încheierii contractelor de închiriere. Astfel, la pagina 7, expertul consemnează: în Hotărârea nr. 2/1994 nu se prevede expres un nivel minim al chiriei pentru închirierea spațiilor proprietatea cooperației altor agenți economici din afara sistemului cooperației. Consideră că nu există prejudiciu cauzat de încheierea contractelor de închiriere.

Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată. În drept invocă art. 304, 305, 364, 366 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În temeiul art. 242 C. proc. civ. solicită judecarea și în lipsă. Recurenta N.M., precizează că prin Decizia de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002 i s-a imputat contestatoarei S.E., având funcția de președinte și ei, având funcția de contabil-șef, ambele cu locul de muncă la Cooperativa Meșteșugărească Î., un pretins prejudiciu adus cooperativei pe de o parte prin încheierea unui contract de asociere în participațiune și pe de altă parte prin încheierea unor contracte de închiriere.

Împotriva acestei decizii de imputare au formulat contestație atât la Tribunalul Timiș - renunțând însă la judecată ulterior, cât și la Curtea de Arbitraj a UCECOM, care s-a considerat competentă a soluționa cauza prin raportare exclusiv la normele interne ale Statutului cooperației. Prin Sentința arbitrala nr. 82 din 8 ianuarie 2004 contestația a fost admisă în parte, anulându-se parțial decizia de imputare, reținându-se în sarcina lor doar prejudiciul cauzat prin încheierea contractelor de închiriere. Împotriva sentinței arbitrale toate părțile implicate au formulat acțiune în anulare. Prin Decizia civilă nr. 816/R din 7 martie 2005, s-au respins ca nefondate acțiunile în anulare promovate împotriva Sentinței nr. 82 din 8 ianuarie 2004 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă ANCOM-UCECOM.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pe care Înalta Curte de Casație și Justiție l-a respins ca nefondat prin Decizia nr. 3796 din 12 aprilie 2006. Ulterior au promovat contestație în anulare, care a fost admisă de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 2352 din 14 martie 2007 și prin care a anulat Decizia civila nr. 3796 din 12 aprilie 2006. Prin decizia pronunțată în rejudecarea recursului de către instanța supremă, recursul a fost admis, Decizia nr. 816/R din 7 martie 2005 a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. Limitele casării s-au circumscris analizării naturii litigiului dedus judecații și determinării competenței instanței arbitrale sau a instanței judecătorești de soluționare a acestuia.

Consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe și cu aplicarea greșită a legii, după cum vor arata în cele ce urmează. Hotărârea Curții de Apel București nr. 39 din 29 septembrie 2010 este criticabilă în opinia lor sub următoarele aspecte: Motivul de casare a vizat analizarea competenței Curții de Arbitraj care a soluționat în primă instanță contestația împotriva deciziei de imputare. Instanța a cărei hotărâre o critică prin prezentul recurs a constatat competența Curții de Arbitraj, fundamentându-și însă soluția pe argumente greșite.

Astfel, apreciază ca fiind esențiale următoarele aspecte, a avut un raport de muncă cu Cooperativa Meșteșugărească Î., grevat pe un contract individual de muncă, astfel cum reiese din copia contractului individual de muncă și a carnetului de muncă (anexa la prezentul recurs, contractul individual de muncă fiind încheiat în 4 ianuarie 1999). Ulterior, a dobândit funcția de contabil-șef, în considerarea căreia a încheiat și contractul de gestionare a patrimoniului cooperativei.

Calitatea de salariat al cooperativei, în temeiul contractului individual de muncă, a fost ulterior continuată de calitatea de membru cooperator în temeiul convenției individuale de muncă, astfel cum reiese din copia carnetului de muncă; fiind parte a contractului/convenției de muncă a avut în mod indubitabil raporturi de muncă cu organizația cooperatistă, acestea fiind calificate, în mod unitar, de doctrina de specialitate drept raporturi tipice de muncă suprapuse pe raporturile juridice cooperatiste. În considerarea calității de salariat a fost emisă și Decizia de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002, în baza art. 102, 105 și 107 din vechiul Cod al muncii în care se consemnează ca avea „funcția de contabil-șef și locul de muncă la CM.

Î. Timișoara". În chiar dispozitivul deciziei de imputare emise de către ATCOM se menționează că aceasta poate fi contestată la Tribunalul Timiș. Raportat la cele de mai sus, litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă, fiind supus procedurii de soluționare prevăzute de Legea nr. 168/1999. Fiind incidente norme imperative, dispoziții legale cu caracter de ordine publică, de la care nu se poate deroga prin convenții particulare, litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului.

În ciuda celor expuse, în hotărârea recurată instanța se mărginește la a-și întemeia soluția pe următoarele considerente: În cauză nu s-a făcut dovada existenței contractului de muncă și a calității de salariat a celor două contestatoare - argumentul este irelevant întrucât natura juridică de raport de muncă reieșea cu claritate din coroborarea tuturor aspectelor de fapt ale cauzei iar, pe de altă parte, instanța nu a solicitat, în temeiul rolului activ pe care trebuia să îl aibă, administrarea unor probe suplimentare în acest sens. Emiterea deciziei de imputare își găsește suportul în dispozițiile statutului cooperativei - susținere eronată întrucât decizia de imputare este întemeiată în drept pe prevederile Codului muncii.

Contestatoarele „și-au exprimat în mod neechivoc opțiunea pentru judecarea litigiului de instanța arbitrală" - nici acest argument nu poate fi primit raportat la faptul că nu stă în puterea părților să aleagă competența de soluționare a diferendului având ca obiect drepturi care nu pot fi tranzacționate, normele incidente având caracter de ordine publică. În conformitate cu îndrumările instanței de recurs, Curtea de Apel București s-a pronunțat și asupra existenței și întinderii prejudiciului reținut în sarcina lor, însă analiza problemei juridice în cauză a fost superficială, soluția instanței fiind în consecință nefondată.

Astfel, în rejudecare, instanța s-a limitat la a prelua fidel motivarea tuturor instanțelor care s-au pronunțat până în prezent pe acest aspect, arătând că instanța arbitrală a constatat incidența Hotărârii Consiliului Local nr. 303 din 14 decembrie 1999, stabilind încălcarea Hotărârii UCECOM nr. 2/1994 prin modul de încheiere a contractelor de închiriere, chiria percepută fiind mai mică decât cea practicată de autoritatea locală, care se pretindea a fi de referință. Subliniază, din nou, aspectele pe care le consideră relevante și asupra cărora instanțele precedente au omis să se aplece cu atenție: Niciun text de lege și nicio normă internă a cooperației nu prevedea obligația de a se raporta la nivelul chiriei percepute de autoritățile locale.

Nici decizia de imputare - actul declanșator al litigiului - nu menționează articolul pretins încălcat din Hotărârea nr. 2/1994. În plus, aceasta se aplică între organizații cooperatiste și nu față de terți și prevede nivelul maxim și nu un nivel minim al chiriei. Anexează pentru ușurința verificării acestor aspecte copia hotărârii în cauză. Chiar în adresa Primăriei Timișoara, prin care i s-a pus la dispoziție în 2004 HCL care stabilea tarifele practicate la închirierea spațiilor comerciale, se menționează expres că aceste tarife nu influențează și nu se aplică la spațiile închiriate aflate în proprietatea unor agenți economici. Concluziile raportului de expertiză întocmit în dosarul arbitral sunt în sensul că prejudiciul nu există urmare a încheierii contractelor de închiriere.

Astfel, la pagina 7, expertul consemnează: "În Hotărârea nr. 2/1994 nu se prevede expres un nivel minim al chiriei pentru închirierea spațiilor proprietatea cooperației altor agenți economici din afara sistemului cooperației. Consideră că nu există prejudiciu cauzat de încheierea contractelor de închiriere". Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată. În drept își întemeiază recursul pe art. 304, 305, 364, 366 C. proc. civ., art. 6 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În temeiul art. 242 C. proc. civ. solicită judecarea și în lipsă. Recursul este nefondat. Înalta Curte reține ca fiind nefondată prima critică referitoare la natura litigiului care nu ar fi susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, acesta fiind unul din motivele pentru care poate fi desființată hotărârea arbitrală, reglementat de art. 364 lit. a) C. proc.civ.

Înalta Curte are în vedere în acest sens următoarele considerente; Art. 340 C. proc. civ. reglementează posibilitatea părților de a conveni asupra soluționării pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale cu excepția celor care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se tranzacționa. Astfel, potrivit art. 343 C. proc. civ., convenția arbitrală se încheie în scris sub sancțiunea nulității. Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare. Încheierea convenției arbitrale exclude pentru litigiul care face obiectul ei competența instanțelor de judecată. Tribunalul arbitral își verifică competența și hotărăște în această privință printr-o încheiere care se poate desființa numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale (art. 343 3 C. proc.

civ.). În cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în instanță, aceasta își verifică competența potrivit art. 343 4 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare în cazurile expres prevăzute la alin. (2) al acestui articol. În cauză, în raport de dispozițiile art. 67 - 68 din Legea nr. 168 /1999 care definește conflictele de muncă și disp. art. 69 din aceeași lege, nu este vorba de un conflict de drepturi întrucât recurentele nu și-au desfășurat activitatea în baza unui CIM, ci în baza unor convenții individuale de muncă. Chiar dacă între părți au existat raporturi de muncă, acestea nu sunt reglementate de Codul muncii. Așa cum corect a reținut curtea de apel, litigiul dintre organizația cooperației meșteșugărești, pe de o parte, și recurente, pe de altă parte, are caracter patrimonial și nu privește drepturi asupra cărora nu se poate încheia tranzacție ori la care nu se poate renunța.

Rezultă așadar că părțile puteau încheia o convenție arbitrală, iar într-o asemenea situație art. 343 3 C. proc. civ., exclude competența instanței judecătorești, în cauză nefiind vorba de drepturi asupra cărora nu se poate tranzacționa. O astfel de interdicție se referă la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, reglementate în principal de art. 39 C. muncii, or așa cum s-a precizat mai sus nu ne aflăm în prezența unui conflict de drepturi care să cadă sub incidența Codului muncii. Este nefondată și critica care vizează modul în care curtea de apel a răspuns criticilor recurentelor privind celelalte motive invocate în acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale.

Astfel, disp. art. 364 C. proc. civ. menționează expres motivele pentru care poate fi desființată hotărârea arbitrală, din interpretarea cărora rezultă că nu pot fi repuse în discuție aspecte legate de fondul dreptului ce a făcut obiectul hotărârii arbitrale. Astfel, aceste motive au fost corect subsumate motivului prev. la art. 364 lit. g) C. proc. civ., iar curtea de apel a expus în mod detaliat argumentele pentru care a considerat ca nefondat acest motiv, pentru a putea fi desființată hotărârea arbitrală. În raport de aceste precizări, Înalta Curte nu reține ca fiind incident în cauză vreunul din motivele de recurs prev. de art. 304 C. proc. civ., fiind considerentele pentru care, în temeiul disp.

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele S.E.M. și N.M. împotriva Sentinței nr. 39 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2011. Procesat de GGC - AZ