ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7039/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7039/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin

Sentința arbitrală nr. 82 din data de 8 ianuarie 2004, pronunțată în Dosarul

nr. 65/2002, Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociația N.C.M. UCECOM a admis, în

parte, contestația formulată de S.E.M. și N.M. împotriva Deciziei de imputare

nr. 13 din 17 ianuarie 2002, emisă de ATCOM Timiș în temeiul art. 102, art. 105

și art. 107 C. muncii anterior și a anulat Decizia de imputare nr. 13 din 17

ianuarie 2002 în ceea ce privește obligarea contestatoarelor la plata sumei de

49.140.000 RON.

Împotriva

sentinței arbitrale au formulat acțiune în anulare contestatoarele S.E.M. și

N.M. și intimatele Cooperativa Meșteșugărească „Î.” și Asociația T.O.C.M. -

ATCOM Timiș, criticând-o pentru următoarele motive:

Contestatoarele

S.E.M. și N.M. au arătat, în esență, că hotărârea arbitrală încalcă dispozițiile

imperative ale legii, în sensul că nesocotește prevederile art. 358 alin. (2)

C. proc. civ., prin nerespectarea art. 345 alin. (2) din același cod. Astfel,

pentru ATCOM Timiș și Cooperativa Meșteșugărească „Î.”, care aveau aceleași

susțineri, trebuia numit un singur arbitru, și nu câte unul pentru fiecare

unitate.

Cu

privire la motivul prevăzut de art. 364 lit. a) și f) C. proc. civ., s-a

susținut că litigiul nu era susceptibil de soluționare pe cale arbitrajului,

fiind un litigiu de muncă, iar instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de

acordare a cheltuielilor de judecată.

Sub

aspectul motivului prevăzut de art. 364 lit. g) C. proc. civ., s-a arătat că

hotărârea arbitrală s-a pronunțat după termenul prevăzut de art. 353 alin. (3)

C. proc. civ., comunicarea hotărârii fiind făcută la mai mult de o lună de la

pronunțare.

Cu

privire la motivul prevăzut de art. 364 lit. g) C. proc. civ., s-a arătat că

instanța arbitrală nu a motivat soluția respingerii contestației pentru suma de

92.271.600 RON.

Cooperativa

Meșteșugărească „Î.”, în motivarea acțiunii în anulare, a susținut, în esență,

că nu au fost luate în considerare toate probele de la dosar, în mod greșit

neobservându-se că nu s-a produs niciun prejudiciu menționatei cooperative în

urma încheierii contractului de asociere în participațiune.

ATCOM

Timiș a criticat sentința arbitrală, arătând, în esență, că instanța arbitrală

nu a motivat anularea în parte a deciziei de imputare.

Prin

Decizia civilă nr. 816/R din data de 7 martie 2005, pronunțată în Dosarul nr.

4678/2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflict de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondate,

acțiunile în anulare, reținând, în esență, următoarele:

Criticile

formulate de către contestatoarele S.E.M. și N.M. sunt neîntemeiate, întrucât

soluționarea contestației nu s-a realizat cu încălcarea în vreun fel a

dispozițiilor art. 358 alin. (2) C. proc. civ. din conținutul sentinței rezultă

că la judecarea cauzei de către Curtea de Arbitraj, contestatoarea a desemnat

ca arbitru pe Ș.B., iar împrejurarea că alți doi arbitri au fost desemnați

pentru fiecare dintre cele două părți nu se încadrează în motivele prevăzute de

art. 364 C. proc. civ. ca fiind de natură a conduce la desființarea hotărârii arbitrale.

Și

motivele referitoare la competența de soluționare a contestației în primă

instanță nu este fondată, Curtea de Arbitraj fiind competentă să judece

propriile cauze în temeiul art. 343 și art. 343

1

- 343

4

C. proc. civ. și al art. 69 din Statutul cadru al Cooperației Meșteșugărești

din 1 - 2 iunie 2000.

Curtea

a avut în vedere și dispozițiile art. 345 alin. (2) și art. 358

12

C.

proc. civ., precum și prevederile art. 9 din contractele de administrare și

gestionare a patrimoniului semnate de contestatoare, potrivit cărora litigiile

de orice natură, decurgând din executarea acestor contracte, se vor soluționa

conform reglementărilor legale în vigoare, de arbitrajul Asociației N.O.C.M.

Existența

acestor prevederi legale și statutare, a conchis Curtea, exclude, pentru

litigiile care le fac obiectul, competența instanțelor judecătorești, întrucât

prevederile mai sus enunțate au caracterul unor norme speciale în raport de

reglementările generale din materia competenței. Așa fiind, potrivit

principiului specialia generalibus derogant, stabilirea competenței instanțelor

judecătorești potrivit normelor de procedură este exclusă.

Nefondat

a fost considerat și motivul referitor la calcularea cheltuielilor de judecată,

câtă vreme contestatoarele nu au făcut dovada formulării unei cereri pentru

plata unor asemenea cheltuieli.

Nici

ultimul motiv al acțiunii în anulare a contestatoarelor nu a fost găsit

întemeiat. Astfel, potrivit art. 353

3

alin. (6) C. proc. civ.,

trecerea termenului prevăzut de acest articol nu poate să constituie un motiv

de caducitate a arbitrajului. Dispozițiile art. 363 alin. (2) din același cod

sunt în sensul că, la cererea oricăreia dintre părți, tribunalul arbitral îi va

elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii. Or, contestatoarele nu au făcut

dovada solicitării acestui înscris.

Curtea

a apreciat ca fiind neîntemeiat și motivul referitor la lipsa motivării în

drept a hotărârii de respingere parțială a contestației, în raport de

prevederile art. 364 lit. g) C. proc. civ., care se referă la lipsa

dispozitivului și a motivelor. S-a reținut că, din hotărârea arbitrală, rezultă

cu evidență că instanța arbitrală și-a motivat hotărârea de respingere parțială

cu privire la suma de 94.271.600 lei.

Acțiunea

în anulare formulată de ATCOM și Cooperativa Meșteșugărească „Î.” a fost

considerată neîntemeiată, întrucât nu s-a stabilit prin expertiză contabilă

efectuată pe baza rezultatelor asocierii că, în cauză, Cooperativa

Meșteșugărească „Î.” nu a suferit niciun prejudiciu, neavând relevanță, sub

niciun aspect, raportarea beneficiului realizat prin asociere la eventualul

beneficiu dintr-un contract de închiriere încheiat la chirie corespunzătoare

nivelului practicat de Consiliul Local Tmișoara pentru spațiile proprietate de

stat.

ATCOM

Timiș a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă, la care

expertul a răspuns în data de 27 noiembrie 2003.

S-a

mai stabilit că în mod corect Curtea de Arbitraj a reținut, având în vedere

Hotărârea Consiliului Executiv al Cooperativei Meșteșugărești „Δ, că aceasta

contravine prevederilor art. 251 - 254 C. com., în conformitate cu care numai

beneficiile rezultate se împart conform clauzelor stabilite prin contractul de

asociere. Concluzia Curții a fost în sensul că, în speță, Cooperativa

Meșteșugărească „Î.” nu a suferit un prejudiciu în urma încheierii acestui

contract.

În

privința contractelor de închiriere, s-a constatat că în mod corect Curtea de

Arbitraj a reținut împrejurarea că, la perfectarea acestora, au fost încălcate

prevederile Hotărârii UCECOM nr. 2/1994. Chiria percepută de Cooperativa

Meșteșugărească „Î.” pentru aceste spații a fost mai mică decât cea prevăzută

în Hotărârea nr. 303 din 14 decembrie 1999 a Consiliului Local Municipal

Timișoara, incidentă în domeniu, prejudiciul rezultat în urma acestor contracte

fiind în sumă de 94.271.600 lei, contestatoarele nerespectând nici durata

stabilită de ATCOM și nici clauzele contractelor de închiriere care permiteau

negocierea chiriei.

Prin

Decizia nr. 3796 din 12 aprilie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursul, ca nefondat.

Prin

Decizia nr. 2352 din 14 martie 2007, instanța supremă a admis contestația în

anulare formulată de contestatoare și a anulat Decizia nr. 3796 din 12 aprilie

2006.

Prin

Decizia nr. 436 din 30 mai 2007, pronunțată în Dosarul nr. 12417/1/2006, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

admis recursul declarat de contestatoarele S.E.M. și N.M. împotriva Deciziei

nr. 816/R din 7 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a, a casat

decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe, pentru

următoarele considerente:

Prin

acțiunea în anulare formulată împotriva sentinței arbitrale, contestatoarele au

invocat ca motiv de nulitate a hotărârii aspectul că litigiul nu era

susceptibil de a fi soluționat pe calea arbitrajului, fiind un litigiu de

muncă.

Asupra

acestui motiv, astfel cum a fost dezvoltat și întemeiat, Curtea de Apel

București nu s-a pronunțat, mărginindu-se a reține că se aplică dispozițiile

art. 9 din contractele de administrare și gestionare a patrimoniului, care au

caracterul unor norme speciale, în raport de reglementările generale din

materia competenței.

A

mai reținut Înalta Curte că instanța nu a analizat în niciun fel susținerile și

argumentele contestatoarelor privind caracterul nelegal al clauzei privind

atribuirea competenței către organele arbitrale prin raportare la dispozițiile

legale invocate ca având caracter de ordine publică de la care nu se poate

deroga prin convenții particulare, pricina nefiind cercetată în fond sub acest

aspect. Astfel cum s-a arătat în mod constant, nerespectarea dispozițiilor art.

261 pct. 3 și 5 nu se încadrează în cazul de modificare reglementat de art. 304

pct. 7, ci este asimilată unei necercetări a fondului cererii cu care a fost

învestită instanța.

Prin

urmare, a conchis Înalta Curte, exercitarea controlului de legalitate de către

instanța de recurs învestită cu aceste motive de recurs nu este posibilă, impunându-se

aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea deciziei recurate și

trimiterea aceleiași instanțe spre rejudecarea fondului cauzei.

Sub

aspectul limitelor casării, având în vedere că aspectul care a justificat

casarea deciziei privește însăși competența instanței arbitrale, nu au fost

analizate și motivele de recurs privind întinderea prejudiciului la a cărui

reparare au fost obligate recurentele și nici cele vizând ineficacitatea

deciziei de imputare, care urmează să fie examinate subsecvent de către

instanța de trimitere.

Cauza

a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 23

aprilie 2010.

Au

fost depuse la dosarul cauzei Încheierea civilă nr. 2472/PI din 28 septembrie

2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 2153/C/2002; contractele de

gestionare a patrimoniului din 14 aprilie 1999 încheiate de Consiliul

Cooperației Î. și S.E., respectiv N.M.; Statutul cadru al UCECOM București

adoptat la Congresul Cooperației Meșteșugărești din 1 - 2 iunie 2000; Hotărârea

Congresului de reorganizare a UCECOM București din 15 iunie 2006; actul

constitutiv și statutul UCECOM adoptate la Congresul de reorganizare a UCECOM

București din data de 15 iunie 2006.

Examinând

acțiunile în anulare, prin prisma îndrumărilor date de instanța de recurs în

decizia de casare, Curtea a reținut următoarele:

În

raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., Curtea a analizat cu prioritate

excepția necompetenței instanței arbitrale.

În

susținerea excepției de necompetență materială a instanței arbitrale, ce se

regăsește în cuprinsul apărărilor contestatoarelor față de acțiunea în anulare

formulată de Cooperativa Meșteșugărească „Î.”, acestea au arătat, în esență, următoarele:

litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă, care este supus

procedurii de soluționare prevăzute de Legea nr. 168/1999 și este născut sub

imperiul vechii reglementări a Legii nr. 10/1972, abrogată prin Legea nr.

53/2003; stabilirea competenței instanței arbitrale s-a fondat exclusiv pe

dispozițiile art. 69 din Statutul cadrul al cooperației meșteșugărești, deși

trebuia avut în vedere contractul de administrare și gestionare a patrimoniului

încheiat între contestatoare și Consiliul Cooperativei Meșteșugărești „Î.”,

prin raportare la art. 184 C. muncii; prezentul litigiu, fiind un conflict de

muncă, nu era supus soluționării Curții de Arbitraj UCECOM; prevederile art. 16

alin. (1) sunt nelegale, întrucât încalcă ordinea publică și competența

materială a altor organe cu activitate jurisdicțională, respectiv instanța de

judecată, fiind totodată contrare și normelor materiale din art. 38 C. muncii.

Or, prin dispoziții particulare, nu se poate aduce atingere normelor imperative

de ordine publică.

Curtea

a constatat că Societatea Cooperativă „M.G.” (fostă Asociația T.O.C.M. - ATCOM

Timiș) este constituită din anul 2005, iar societățile cooperative

meșteșugărești din județul Timiș nu mai sunt afiliate la aceasta, Decretul-lege

nr. 66/1990 fiind abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2005.

Contestatoarele

au avut calitatea de președinte, respectiv contabil-șef al Cooperativei

Meșteșugărești „Î.”.

Decizia

de imputare contestată cu nr. 13 din 17 ianuarie 2002 se supune, potrivit

principiului tempus regit actum, dispozițiilor vechilului Cod al muncii - Legea

nr. 10/1972, sub imperiul cărora a fost emisă.

Sub

aspect procedural, se pune problema de a stabili dacă ne aflăm sau nu în

prezența unui conflict de muncă, astfel cum noțiunea este definită de Legea nr.

168/1999 și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă, în speță, instanța

arbitrală era competentă a soluționa litigiul.

Potrivit

dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 168/1999, are calitatea de salariat

persoana fizică ce desfășoară o activitate în cadrul unei unități, în temeiul

unui contract individual de muncă, iar în conformitate cu prevederile art. 3

din același act normativ, conflictele dintre salariați și unitățile la care

sunt încadrați, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau

economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă,

sunt conflicte de muncă.

Sunt

conflicte de drepturi în sensul art. 67 și 68 din Legea nr. 168/1999

conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și

încetarea contractelor individuale de muncă, conflictele în legătură cu

executarea contractelor colective de muncă, precum și: conflictele în legătură

cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin

neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin

contractul individual de muncă; conflictele în legătură cu constatarea

nulității contractelor individuale sau colective de muncă ori a unor clauze ale

acestora; conflictele în legătură cu constatarea încetării aplicării

contractelor colective de muncă.

Nu

sunt conflicte de drepturi și nu se supun procedurii reglementate de Legea nr.

168/1999 conflictele dintre unitățile și persoanele care prestează diferite

activități acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de

muncă.

În

cauză nu s-a făcut dovada existenței contractului de muncă și a calității de

salariat a celor două contestatoare. Existența în fapt a unor atari raporturi

nu poate fi presupusă numai din interpretarea dispozițiilor art. 184 C. muncii

anterior ori din succesiunea actelor normative privind cooperația, adoptate

după 1990, prin care se stabilește că membrii cooperatori au cu organizațiile

cooperatiste, între alte tipuri de raporturi, și raporturi de muncă (raporturi

care prezintă, însă, anumite particularități).

În

orice caz, emiterea deciziei de imputare își găsește suportul în dispozițiile

Statutului Cooperativei Meșteșugărești Î. Timișoara, care la art. 19 alin. (4),

prevede obligația cooperatorului vinovat de producerea unor prejudicii

cooperativei să o despăgubească pe aceasta din urmă.

Prezentul

litigiu este unul patrimonial între organizațiile cooperației meșteșugărești,

pe de o parte, și membrii lor, pe de altă parte, și nu privește drepturi asupra

cărora nu se poate încheia tranzacție ori la care nu se poate renunța.

Într-o

atare situație, dacă există clauză compromisorie, competența de soluționare a

litigiului revine instanței arbitrale, potrivit regulilor dreptului comun, fără

a se putea aprecia că o asemenea clauză compromisorie ar fi nulă pentru

încălcarea normelor imperative, de ordine publică, prin care se stabilește

competența instanțelor judecătorești de soluționare a conflictelor de drepturi.

Curtea

de Arbitraj și-a verificat competența în raport de dispozițiile art. 69 din

Statutul Cadru al cooperației meșteșugărești aprobat de Congresul Cooperației

meșteșugărești din 1 - 2 iunie 2000, prin care s-a optat pentru un arbitraj

instituționalizat.

În

plus, potrivit clauzelor stipulate de părți în contractele de gestionare a

patrimoniului, litigiile de orice natură decurgând din executarea acestora se

soluționează conform prevederilor legale în vigoare de instanța arbitrală sau

de alte instanțe, după caz (art. 9 din contractele de gestionare a

patrimoniului).

Se

reține că S.E.M. și N.M. și-au exprimat în mod neechivoc opțiunea pentru

judecarea litigiului de instanța arbitrală, în sensul că, deși s-au adresat și

Tribunalului Timiș cu o contestație împotriva aceleiași Decizii de imputare cu

nr. 13 din 17 ianuarie 2002, au renunțat la judecată, împrejurare de care s-a

luat act, prin Încheierea nr. 2472/PI din 28 septembrie 2006, pronunțată în

Dosarul nr. 253/C/2002.

Sub

aspectul ineficacității deciziei de imputare și întinderii prejudiciului, Curtea,

având în vedere îndrumările instanței de recurs privitoare la limitele casării,

reține următoarele:

Este

adevărat că, în prezent, răspunderea patrimonială poate fi angajată numai în

condițiile prevăzute de art. 270 din noul Cod al muncii - Legea nr. 53/2003,

fiind abrogate dispozițiile C. muncii anterior privind decizia de imputare.

Însă,

decizia de imputare contestată în prezenta cauză a fost emisă sub imperiul

vechiului Cod al muncii, în temeiul dispozițiilor legale în vigoare la acea

dată, a fost supusă controlului unui organ jurisdicțional, stabilit prin clauza

compromisorie, iar o atare critică nu se circumscrie motivelor expres și

limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ. pentru care hotărârea arbitrală

poate fi desființată, cu atât mai mult cu cât a fost formulată direct în recurs

de către persoanele a căror răspundere materială a fost angajată în temeiul

menționatei decizii de imputare.

Referitor

la întinderea prejudiciului, se reține că instanța arbitrală a constatat

incidența Hotărârii nr. 303 din 14 decembrie 2009 a Consiliului Local Municipal

Timișoara, stabilind încălcarea Hotărârii UCECOM nr. 2/1994 prin modul de

încheiere de către contestatoare a contractelor de închiriere. Chiria percepută

pentru aceste spații de Cooperativa Meșteșugărească „Î.”, a reținut Curtea de

Arbitraj, a fost mai mică decât cea prevăzută în Hotărârea nr. 303 din 14

decembrie 2009 a Consiliului Local Municipal Timișoara, astfel încât

cooperativei i-a fost produs un prejudiciu în cuantum de 94.271.600 lei.

A

mai constatat instanța arbitrală că, în cauză, contestatoarele nu au respectat

nici durata închirieri stabilită de ATCOM și nici clauzele contractelor de

închiriere care permiteau negocierea chiriei.

Așa

fiind, se constată că hotărârea arbitrală este corespunzător motivată, instanța

arbitrală arătând succint care au fost criteriile avute în vedere pentru

determinarea întinderii prejudiciului suferit de cooperativă, reținut pentru

angajarea răspunderii contestatoarelor în temeiul dispozițiilor Codului muncii

anterior indicate în decizia contestată, iar considerentele au fost expuse

într-o manieră clară, precisă și necontradictorie.

Prin

urmare, nici această critică nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 364 C.

proc. civ., sentința arbitrală fiind suficient și convingător motivată sub

aspectul întinderii prejudiciului reținut de instanța arbitrală ca fiind

imputabil contestatoarelor.

Pentru

considerentele expuse, în raport de dispozițiile art. 364 C. proc. civ., Curtea

a respins acțiunile în anulare, ca neîntemeiate.

Împotriva

Sentinței civile nr. 39 din 29 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, au declarat recurs reclamantele, solicitând admiterea recursului,

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre judecare instanței

competente, iar, în subsidiar, rejudecând, modificarea în tot a deciziei

recurate în sensul admiterii acțiunii în anulare promovate și pe fond admiterea

contestației introduse împotriva Deciziei de imputare nr. 13 din 18 ianuarie

2002 și anularea în tot a acesteia, fără cheltuieli de judecată.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta S.E.M. arată că, în fapt, limitele

casării s-au circumscris analizării naturii litigiului dedus judecații și

determinării competenței instanței arbitrale sau a instanței judecătorești de soluționare

a acestuia.

Consideră

că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a

altei instanțe și cu aplicarea greșită a legii, după cum vor arăta în cele ce

urmează.

Motivul

de casare a vizat analizarea competenței Curții de Arbitraj care a soluționat

în primă instanță contestația sa împotriva deciziei de imputare. Instanța a

cărei hotărâre o critică prin prezentul recurs a constatat competența curții de

arbitraj, fundamentându-și însă soluția pe argumente greșite. Astfel, apreciază

ca fiind esențiale următoarele aspecte:

Învederează

că a avut un raport de muncă cu Cooperativa Meșteșugăreasca Î., grevat pe o

convenție individuală de muncă fiind membră cooperatoare; calitatea de salariat

al cooperativei în temeiul convenției individuale de muncă reiese din copia

carnetului de muncă, unde încetarea raporturilor de muncă se face în baza

Codului Muncii din acea perioadă.

Fiind

parte a convenției de muncă nu a avut în mod indubitabil raporturi de muncă cu

organizația cooperatistă, acestea fiind calificate, în mod unitar, de doctrina

de specialitate drept raporturi tipice de muncă suprapuse pe raporturile

juridice cooperatiste.

În

considerarea calității de salariat a fost emisă și Decizia de imputare nr. 13

din 17 ianuarie 2002, în baza art. 102, 105 și 107 din vechiul Cod al muncii în

care se consemnează că avea „funcția de președinte și locul de muncă la C.M. Î.

Timișoara”.

În

chiar dispozitivul deciziei de imputare emise de către ATCOM se menționează că

aceasta poate fi contestată la Tribunalul Timiș.

Raportat

la cele de mai sus, litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă,

fiind supus procedurii de soluționare prevăzute de Legea nr. 168/1999. Fiind

incidente norme imperative, dispoziții legale cu caracter de ordine publică, de

la care nu se poate deroga prin convenții particulare, litigiul nu era

susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului.

În

ciuda celor expuse, în hotărârea recurată instanța se mărginește la a-și

întemeia soluția pe următoarele considerente:

În

cauză nu s-a făcut dovada existenței contractului de muncă și a calității de

salariat a celor doua contestatoare - argumentul este irelevant întrucât natura

juridică de raport de muncă reieșea cu claritate din coroborarea tuturor

aspectelor de fapt ale cauzei iar, pe de altă parte, instanța nu a solicitat,

în temeiul rolului activ pe care trebuia să îl aibă, administrarea unor probe

suplimentare în acest sens.

Emiterea

deciziei de imputare își găsește suportul în dispozițiile statutului

cooperativei, - susținere eronată întrucât decizia de imputare este întemeiată

în drept pe prevederile Codului muncii.

Argumentul

reținut de instanță că, contestatoarele și-au exprimat în mod neechivoc

opțiunea pentru judecarea litigiului de instanța arbitrală, nu poate fi primit

raportat la faptul că nu stă în puterea părților să aleagă competența de

soluționare a diferendului având ca obiect drepturi care nu pot fi

tranzacționate, normele incidente având caracter de ordine publică.

În

conformitate cu îndrumările instanței de recurs, Curtea de Apel București s-a

pronunțat și asupra existenței și întinderii prejudiciului reținut în sarcina

contestatoarelor, însă analiza problemei juridice în cauză a fost superficială,

soluția instanței fiind în consecință nefondată. Astfel, în rejudecare,

instanța s-a limitat la a prelua fidel motivarea tuturor instanțelor care s-au

pronunțat până în prezent pe acest aspect, arătând că instanța arbitrală a

constatat incidența Hotărârii Consiliului Local nr. 303 din 14 decembrie 1999,

stabilind încălcarea Hotărârii UCECOM nr. 2/1994 prin modul de încheiere a

contractelor de închiriere, chiria percepută fiind mai mică decât cea

practicată de autoritatea locală care se pretindea a fi de referință.

Subliniază,

din nou, aspectele pe care le consideră relevante și asupra cărora instanțele

precedente au omis să se aplece cu atenție.

Niciun

articol sau aliniat din Hotărârea nr. 2/1994 nu prevede obligația de a se

raporta la nivelul chiriei percepute de autoritățile locale. Nici decizia de

imputare - actul declanșator al litigiului - nu menționează articolul pretins

încălcat din Hotărârea nr. 2/1994, și totuși acest document este menținut ca

temei legal pentru stabilirea unui prejudiciu. În argumentarea hotărârii luate

în data de 29 septembrie 2010, Curtea motivează menținerea hotărârii arbitrale

pentru motivul că este corespunzător motivată. Adică Curtea de Apel București

legiferează un prejudiciu imaginar de 94.271.600 lei vechi, în disprețul legii,

prin preluarea copy-paste a unui document ca și temei legal, document care nu

prevede nimic în legătură cu aspectul judecat, prezentat evaziv, fără număr de

articol sau aliniat. Poate mai corect ar fi fost să se treacă la motivare

Constituția României pentru că după părerea sa are mai multe articole de

protejare a proprietății decât Hotărârea nr. 2/1994 a UCECOM.

Chiar

în adresa Primăriei Timișoara, prin care i s-a pus la dispoziție în 2004 HCL

care stabilea tarifele practicate la închirierea spațiilor comerciale, se

menționează expres că aceste tarife nu influențează și nu se aplică la spațiile

închiriate aflate în proprietatea unor agenți economici.

Concluziile

raportului de expertiză întocmit în dosarul arbitral sunt în sensul că

prejudiciul nu există urmare a încheierii contractelor de închiriere.

Astfel,

la pagina 7, expertul consemnează: în Hotărârea nr. 2/1994 nu se prevede expres

un nivel minim al chiriei pentru închirierea spațiilor proprietatea cooperației

altor agenți economici din afara sistemului cooperației. Consideră că nu există

prejudiciu cauzat de încheierea contractelor de închiriere.

Pentru

toate aceste motive solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, fără

cheltuieli de judecată.

În

drept invocă art. 304, 305, 364, 366 C. proc. civ., art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În

temeiul art. 242 C. proc. civ. solicită judecarea și în lipsă.

Recurenta

N.M., precizează că prin Decizia de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002 i s-a

imputat contestatoarei S.E., având funcția de președinte și ei, având funcția

de contabil-șef, ambele cu locul de muncă la Cooperativa Meșteșugărească Î., un

pretins prejudiciu adus cooperativei pe de o parte prin încheierea unui

contract de asociere în participațiune și pe de altă parte prin încheierea unor

contracte de închiriere.

Împotriva

acestei decizii de imputare au formulat contestație atât la Tribunalul Timiș -

renunțând însă la judecată ulterior, cât și la Curtea de Arbitraj a UCECOM,

care s-a considerat competentă a soluționa cauza prin raportare exclusiv la

normele interne ale Statutului cooperației.

Prin

Sentința arbitrala nr. 82 din 8 ianuarie 2004 contestația a fost admisă în

parte, anulându-se parțial decizia de imputare, reținându-se în sarcina lor

doar prejudiciul cauzat prin încheierea contractelor de închiriere.

Împotriva

sentinței arbitrale toate părțile implicate au formulat acțiune în anulare.

Prin

Decizia civilă nr. 816/R din 7 martie 2005, s-au respins ca nefondate acțiunile

în anulare promovate împotriva Sentinței nr. 82 din 8 ianuarie 2004 pronunțată

de Curtea de Arbitraj de pe lângă ANCOM-UCECOM.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, pe care Înalta Curte de Casație și Justiție

l-a respins ca nefondat prin Decizia nr. 3796 din 12 aprilie 2006. Ulterior au

promovat contestație în anulare, care a fost admisă de instanța supremă prin

Decizia civilă nr. 2352 din 14 martie 2007 și prin care a anulat Decizia civila

nr. 3796 din 12 aprilie 2006.

Prin

decizia pronunțată în rejudecarea recursului de către instanța supremă,

recursul a fost admis, Decizia nr. 816/R din 7 martie 2005 a fost casată și

cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Limitele

casării s-au circumscris analizării naturii litigiului dedus judecații și

determinării competenței instanței arbitrale sau a instanței judecătorești de

soluționare a acestuia.

Consideră

că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a

altei instanțe și cu aplicarea greșită a legii, după cum vor arata în cele ce

urmează.

Hotărârea

Curții de Apel București nr. 39 din 29 septembrie 2010 este criticabilă în

opinia lor sub următoarele aspecte:

Motivul

de casare a vizat analizarea competenței Curții de Arbitraj care a soluționat

în primă instanță contestația împotriva deciziei de imputare. Instanța a cărei

hotărâre o critică prin prezentul recurs a constatat competența Curții de

Arbitraj, fundamentându-și însă soluția pe argumente greșite.

Astfel,

apreciază ca fiind esențiale următoarele aspecte, a avut un raport de muncă cu

Cooperativa Meșteșugărească Î., grevat pe un contract individual de muncă,

astfel cum reiese din copia contractului individual de muncă și a carnetului de

muncă (anexa la prezentul recurs, contractul individual de muncă fiind încheiat

în 4 ianuarie 1999). Ulterior, a dobândit funcția de contabil-șef, în

considerarea căreia a încheiat și contractul de gestionare a patrimoniului

cooperativei.

Calitatea

de salariat al cooperativei, în temeiul contractului individual de muncă, a

fost ulterior continuată de calitatea de membru cooperator în temeiul

convenției individuale de muncă, astfel cum reiese din copia carnetului de

muncă; fiind parte a contractului/convenției de muncă a avut în mod indubitabil

raporturi de muncă cu organizația cooperatistă, acestea fiind calificate, în

mod unitar, de doctrina de specialitate drept raporturi tipice de muncă

suprapuse pe raporturile juridice cooperatiste.

În

considerarea calității de salariat a fost emisă și Decizia de imputare nr. 13

din 17 ianuarie 2002, în baza art. 102, 105 și 107 din vechiul Cod al muncii în

care se consemnează ca avea „funcția de contabil-șef și locul de muncă la CM.

Î. Timișoara".

În

chiar dispozitivul deciziei de imputare emise de către ATCOM se menționează că

aceasta poate fi contestată la Tribunalul Timiș.

Raportat

la cele de mai sus, litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă,

fiind supus procedurii de soluționare prevăzute de Legea nr. 168/1999. Fiind

incidente norme imperative, dispoziții legale cu caracter de ordine publică, de

la care nu se poate deroga prin convenții particulare, litigiul nu era

susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului.

În

ciuda celor expuse, în hotărârea recurată instanța se mărginește la a-și

întemeia soluția pe următoarele considerente:

În

cauză nu s-a făcut dovada existenței contractului de muncă și a calității de

salariat a celor două contestatoare - argumentul este irelevant întrucât natura

juridică de raport de muncă reieșea cu claritate din coroborarea tuturor

aspectelor de fapt ale cauzei iar, pe de altă parte, instanța nu a solicitat,

în temeiul rolului activ pe care trebuia să îl aibă, administrarea unor probe

suplimentare în acest sens.

Emiterea

deciziei de imputare își găsește suportul în dispozițiile statutului

cooperativei - susținere eronată întrucât decizia de imputare este întemeiată

în drept pe prevederile Codului muncii.

Contestatoarele

„și-au exprimat în mod neechivoc opțiunea pentru judecarea litigiului de

instanța arbitrală" - nici acest argument nu poate fi primit raportat la

faptul că nu stă în puterea părților să aleagă competența de soluționare a

diferendului având ca obiect drepturi care nu pot fi tranzacționate, normele

incidente având caracter de ordine publică.

În

conformitate cu îndrumările instanței de recurs, Curtea de Apel București s-a

pronunțat și asupra existenței și întinderii prejudiciului reținut în sarcina

lor, însă analiza problemei juridice în cauză a fost superficială, soluția

instanței fiind în consecință nefondată.

Astfel,

în rejudecare, instanța s-a limitat la a prelua fidel motivarea tuturor

instanțelor care s-au pronunțat până în prezent pe acest aspect, arătând că

instanța arbitrală a constatat incidența Hotărârii Consiliului Local nr. 303

din 14 decembrie 1999, stabilind încălcarea Hotărârii UCECOM nr. 2/1994 prin

modul de încheiere a contractelor de închiriere, chiria percepută fiind mai

mică decât cea practicată de autoritatea locală, care se pretindea a fi de

referință.

Subliniază,

din nou, aspectele pe care le consideră relevante și asupra cărora instanțele

precedente au omis să se aplece cu atenție:

Niciun

text de lege și nicio normă internă a cooperației nu prevedea obligația de a se

raporta la nivelul chiriei percepute de autoritățile locale. Nici decizia de

imputare - actul declanșator al litigiului - nu menționează articolul pretins

încălcat din Hotărârea nr. 2/1994. În plus, aceasta se aplică între organizații

cooperatiste și nu față de terți și prevede nivelul maxim și nu un nivel minim

al chiriei. Anexează pentru ușurința verificării acestor aspecte copia

hotărârii în cauză.

Chiar

în adresa Primăriei Timișoara, prin care i s-a pus la dispoziție în 2004 HCL

care stabilea tarifele practicate la închirierea spațiilor comerciale, se

menționează expres că aceste tarife nu influențează și nu se aplică la spațiile

închiriate aflate în proprietatea unor agenți economici.

Concluziile

raportului de expertiză întocmit în dosarul arbitral sunt în sensul că

prejudiciul nu există urmare a încheierii contractelor de închiriere. Astfel,

la pagina 7, expertul consemnează: "În Hotărârea nr. 2/1994 nu se prevede

expres un nivel minim al chiriei pentru închirierea spațiilor proprietatea

cooperației altor agenți economici din afara sistemului cooperației. Consideră

că nu există prejudiciu cauzat de încheierea contractelor de închiriere".

Pentru

toate aceste motive solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, fără

cheltuieli de judecată.

În

drept își întemeiază recursul pe art. 304, 305, 364, 366 C. proc. civ., art. 6

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

temeiul art. 242 C. proc. civ. solicită judecarea și în lipsă.

Recursul

este nefondat.

Înalta

Curte reține ca fiind nefondată prima critică referitoare la natura litigiului

care nu ar fi susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, acesta fiind

unul din motivele pentru care poate fi desființată hotărârea arbitrală,

reglementat de art. 364 lit. a) C. proc.civ.

Înalta

Curte are în vedere în acest sens următoarele considerente;

Art.

340 C. proc. civ. reglementează posibilitatea părților de a conveni asupra

soluționării pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale cu excepția celor

care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se tranzacționa.

Astfel,

potrivit art. 343 C. proc. civ., convenția arbitrală se încheie în scris sub

sancțiunea nulității. Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze

compromisorii înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri

de sine stătătoare.

Încheierea

convenției arbitrale exclude pentru litigiul care face obiectul ei competența

instanțelor de judecată. Tribunalul arbitral își verifică competența și

hotărăște în această privință printr-o încheiere care se poate desființa numai

prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale (art. 343

3

C. proc. civ.).

În

cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una

dintre ele o invocă în instanță, aceasta își verifică competența potrivit art.

343

4

C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare în cazurile

expres prevăzute la alin. (2) al acestui articol.

În

cauză, în raport de dispozițiile art. 67 - 68 din Legea nr. 168 /1999 care

definește conflictele de muncă și disp. art. 69 din aceeași lege, nu este vorba

de un conflict de drepturi întrucât recurentele nu și-au desfășurat activitatea

în baza unui CIM, ci în baza unor convenții individuale de muncă. Chiar dacă

între părți au existat raporturi de muncă, acestea nu sunt reglementate de

Codul muncii.

Așa

cum corect a reținut curtea de apel, litigiul dintre organizația cooperației

meșteșugărești, pe de o parte, și recurente, pe de altă parte, are caracter

patrimonial și nu privește drepturi asupra cărora nu se poate încheia

tranzacție ori la care nu se poate renunța.

Rezultă

așadar că părțile puteau încheia o convenție arbitrală, iar într-o asemenea

situație art. 343

3

C. proc. civ., exclude competența instanței

judecătorești, în cauză nefiind vorba de drepturi asupra cărora nu se poate

tranzacționa.

O

astfel de interdicție se referă la drepturile recunoscute de lege salariaților

sau limitarea acestor drepturi, reglementate în principal de art. 39 C. muncii,

or așa cum s-a precizat mai sus nu ne aflăm în prezența unui conflict de

drepturi care să cadă sub incidența Codului muncii.

Este

nefondată și critica care vizează modul în care curtea de apel a răspuns

criticilor recurentelor privind celelalte motive invocate în acțiunea în

anulare a hotărârii arbitrale.

Astfel,

disp. art. 364 C. proc. civ. menționează expres motivele pentru care poate fi

desființată hotărârea arbitrală, din interpretarea cărora rezultă că nu pot fi

repuse în discuție aspecte legate de fondul dreptului ce a făcut obiectul

hotărârii arbitrale. Astfel, aceste motive au fost corect subsumate motivului

prev. la art. 364 lit. g) C. proc. civ., iar curtea de apel a expus în mod

detaliat argumentele pentru care a considerat ca nefondat acest motiv, pentru a

putea fi desființată hotărârea arbitrală.

În

raport de aceste precizări, Înalta Curte nu reține ca fiind incident în cauză

vreunul din motivele de recurs prev. de art. 304 C. proc. civ., fiind

considerentele pentru care, în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele S.E.M. și N.M. împotriva

Sentinței nr. 39 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2011.

Procesat

de GGC - AZ