ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7467/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7467/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 106

din 20 mai 2010, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea precizată și

completată formulată de reclamanții D.I., D.L., D.S., D.C., D.R., R.M., J.I.,

C.A., I.L., D.Z., T.I.M., P.V.I., D.G., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Pitești, Primarul Municipiului Pitești.

În consecință, a dispus anularea Dispoziției

nr. 460/2009 emise de Municipiul Pitești, prin Primar, și a constatat că

reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii în echivalent în

condițiile legii speciale, pentru suprafețele de teren de 16220 mp și respectiv

1663 mp, identificate conform raportului de expertiză tehnică D.I. în schița

anexă ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că prin dispoziția contestată s-au respins

notificările formulate de contestatori prin care au solicitat restituirea în

natură sau despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 20.883 mp,

deoarece nu au prezentat acte din care să rezulte că imobilul a fost preluat

abuziv de către stat de la autorul lor, D.C., după anul 1945.

În cauză, s-a dispus

transpunerea în teren a actelor de proprietate, prin care s-au identificat

următoarele suprafețe de teren: 16220 mp reprezentând cota de

½

din suprafața ce i-a

revenit în urma partajului voluntar din 10 februarie 1948, suprafața de 3000 mp

conform actului din 1933, precum și suprafața de 1663 mp teren ce a făcut

obiectul actelor de expropriere conform raportului de expertiză întocmit de

exp.ing. D.I.

S-a concluzionat că

suprafața de 16220 mp este ocupată în prezent de Universitatea C-tin B., precum

și de mai multe proprietăți reconstituite în baza legilor fondului funciar,

precum și teren ce aparține domeniului public, respectiv străzi, alei

pietonale, spații verzi stradale, zona funcțională a blocurilor C1, D1, B2 și

E1.

De asemenea, s-a

identificat și suprafața de 1663 mp teren pentru care tribunalul a reținut că

este afectat de lucrări de utilitate publică, iar în ceea ce privește suprafața

de 3000 mp s-a constatat că nu poate fi stabilit amplasamentul acestuia, din

lipsa elementelor de identificare și reperaj, vecinătățile menționate în act

fiind insuficiente în corelare cu planurile cadastrale din 1930 - 1933.

S-a reținut că, în

cauză, contestatorii au făcut dovada potrivit actelor de proprietate depuse la dosar

că cele două suprafețe de teren de 16220 și respectiv 1663 mp au aparținut

autorilor lor D.C., în prezent aceste terenuri nefiind însă libere.

S-a reținut, potrivit

constatărilor efectuate de către expertul D.I., că terenul de 1663 mp

evidențiat pe planul parcelar din 20.04.1948 a fost expropriat, iar cel în

suprafață de 16.220 mp în prezent, o parte este ocupat de Universitatea C.B.,

altă parte este atribuită conform legilor fondului funciar unor terțe persoane

fizice, iar altă parte constituie domeniu public al Municipiului Pitești,

conform H.C.L. nr. 194/1999 și H.G.R. nr.  449/2002.

Astfel, terenul a

fost preluat de stat fără titlu, motiv pentru care în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. I din Legea nr. 10/2001, reclamanții fiind

moștenitorii defunctului D.I.C. în sensul dispozițiilor art. 4 din același act

normativ.

Cu privire la

precizarea din data de 7 aprilie 2010 a reclamanților privind restituirea în

natură a suprafeței de 787,5 mp identificată de aceștia, tribunalul a reținut

că aceasta nu este liberă întrucât constituie domeniu public-spațiu verde

potrivit H.C.L. nr. 194/1999 și H.G.R. nr. 449/2002, așa cum rezultă din

raportul de expertiză întocmit în cauză.

Prin Decizia civilă

nr. 137/A din 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Pitești a admis apelul

reclamanților împotriva sentinței menționate, a schimbat în parte sentința, în

sensul că a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 787,5 mp, cu

culoare verde, între pct. 7, 8, 9, diminuând corespunzător suprafața de teren

pentru care se acordă măsuri reparatorii, menținând restul dispozițiilor

sentinței. Totodată, a respins ca nefondat apelul pârâților Municipiul Pitești

și Primarul Municipiului Pitești.

Referitor la apelul

reclamanților, instanța de apel a apreciat că, atâta vreme cât prima instanță a

anulat dispoziția contestată și a stabilit îndreptățirea reclamanților la

măsuri reparatorii, nu se poate reține că instanța a acordat altceva decât ceea

ce s-a cerut prin acțiune și nu se poate reține vreo vătămare a reclamanților

prin modul de redactare a dispozitivului sentinței.

Instanța de apel a

mai reținut că, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit în

cauză, coroborat cu proba cu cercetare la fața locului, terenul în suprafață de

787,5 mp, în formă de triunghi, ce face parte din suprafața totală de 16.220

mp, având ca vecinătăți: Nord - Șoseaua Calea Bascov, iar pe celelalte două

laturi blocul de locuințe și alee de acces, este amenajat ca spațiu de joacă

pentru copii, fiind inventariat în domeniul public din anul 1998, fiind trecut

în domeniul public al municipiului prin Hotărârea nr. 449/2002.

Municipiul Pitești nu

a făcut dovada că terenul este afectat de utilități sau amenajări urbane care

să nu permită restituirea în natură către contestator, câtă vreme terenul a

fost trecut în domeniul public al acestuia, ulterior apariției Legii nr.

10/2001.

În ceea ce privește

suprafața de 3000 mp, în mod corect tribunalul a reținut că nu poate fi

identificată prin vecinătăți și amplasament în raport de planurile cadastrale

din anii 1930 - 1933, revenind reclamanților sarcina probei pentru a face

dovada că acest teren a aparținut autorului lor în limitele și amplasamentul pe

care îl susțin.

Referitor la apelul

pârâților, instanța de apel a reținut că reclamanții au depus actele

doveditoare ale proprietății autorului lor cu prilejul soluționării

contestației formulate împotriva notificării, și nu odată cu notificarea,

situație față de care aceștia nu pot fi decăzuți din dreptul de a-și dovedi

temeinicia pretențiilor solicitate în justiție.

În acest sens,

instanța de apel a constatat că, prin actualul art. 23 din lege aplicabil de la

data de 02 septembrie 2005, s-a prevăzut în mod expres că actele doveditoare

pot fi depuse până la data soluționării notificării, interpretarea fiind aceea

a rezolvării definitive a acesteia, adică și după parcurgerea procedurii

judiciare.

Instanța de apel a

mai reținut că tribunalul a statuat în mod corect că, potrivit constatărilor

efectuate în teren de către expert, terenul în suprafață de 1663 mp, evidențiat

pe planul parcelar din anul 1948 a fost expropriat, iar terenul în suprafață de

16220 mp este ocupat parțial de Universitatea C.B., altă parte fiind atribuită

conform legilor fondului funciar către terțe persoane fizice și în sfârșit o

altă parte a fost trecut în domeniul public al Municipiului Pitești prin H.G.

nr. 449/2002.

Este justă concluzia

tribunalului în sensul că terenul a fost preluat de stat fără titlu, în speță

făcându-se în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 1 din

Legea nr. 10/2001.

Față de constatările

expertului că terenul ce a făcut obiectul declarației de expropriere din anul

1948 se regăsește în patrimoniul statului, prin prevederea din pct. 1 lit. e)

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, se instituie prezumția legală că preluarea terenului s-a făcut în

mod abuziv de către stat din patrimoniul autorului reclamanților.

Revenea pârâților

sarcina probei, probă pe care însă nu au făcut-o, că terenul nu a fost preluat

în mod abuziv de la autorul reclamanților, iar susținerea privind primirea, de

către reclamanți, a despăgubirilor pentru aceleași suprafețe de terenuri în

procedura fondului funciar, nu poate fi reținută, câtă vreme nu a fost dovedită.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs pârâții Primarul municipiului Pitești, Municipiul

Pitești, prin primar, formulând critici de nelegalitate, fără a le încadra în

cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- În mod greșit, s-a

dispus restituirea în natură a suprafeței cu destinație de loc de joacă pentru

copii - amenajare constatată prin cercetarea la fața locului -, cu motivarea că

a fost amenajat ca atare după apariția Legii nr. 10/2001.

S-a dovedit că

amenajarea și dotarea corespunzătoare a avut loc anterior, adică după

edificarea blocurilor de locuințe în zona Nord. În urma exploziei la unul

dintre blocuri la data de 13 noiembrie 1998, toate dotările din zonă au fost

desființate pentru a permite consolidarea blocului, dar au fost refăcute,

spațiul de joacă fiind trecut în inventar în anul 1998.

Mai mult, distanța

dintre unul dintre blocurile de locuințe și terenul în litigiu este mai mică de

5 m și nu permite intervenția cu mașini speciale de pompieri, salvare etc.

- În mod greșit, nu

s-a ținut cont de faptul că terenul solicitat a făcut obiectul Legii nr.

247/2005, acordându-se despăgubiri reclamanților.

- Terenul pentru care

s-au acordat despăgubiri în prezenta cauză a făcut obiectul unor reconstituiri

în favoarea unor terțe persoane, ca urmare a efectuării unui schimb de teren

intervenit în anul 1965, potrivit documentației atașate și la raportul de

expertiză.

- Instanța trebuia să

se raporteze numai la actele avute în vedere de comisia de soluționare a

notificării, în sensul că trebuia verificată legalitatea emiterii dispoziției,

fără să permită reclamanților să depună și alte acte, deoarece aceștia aveau

obligația să depună toate înscrisurile doveditoare la acel moment, și nu în

fața primei instanțe.

- Instanța nu a dat

dovadă de rol activ prin faptul că nu a pus în vedere reclamanților să facă

dovada preluării terenurilor de la autorul C.D. și a continuității

proprietății, în sensul că acesta era înscris în registrul agricol, în

evidențele fiscale etc. Autorul a dobândit terenul în anul 1921, iar până la

momentul apariției legilor fondului funciar puteau opera acte de preluare sau

de înstrăinare, pentru că reconstituirile pentru persoanele fizice au fost

făcute pe vechile amplasamente, au conchis recurenții.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimații - reclamanți au invocat excepția nulității

recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., excepție pe care Înalta Curte a reținut-o spre soluționare

odată cu însuși recursul.

Examinând excepția

nulității invocată de către intimați, Înalta Curte apreciază că nu este

întemeiată.

Potrivit art. 306

alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea recursului - sancțiune prevăzută de alin. (1) pentru nemotivarea căii

de atac în termenul legal - dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unul din cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Pentru identitate de

rațiune, nici trimiterea expresă la cazurile din art. 304 nu conduce la

aplicarea sancțiunii nulității, cât timp recurentul a arătat motivele de

nelegalitate a deciziei recurate, iar acestea sunt susceptibile de încadrare în

vreuna dintre ipotezele legale.

Se constată, din

conținutul motivelor de recurs, că pârâții formulează critici relative la

admisibilitatea procedurii în baza Legii nr. 10/2001, la momentul depunerii

înscrisurilor doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001, forța probantă a

înscrisurilor doveditoare depuse de reclamanți, precum și la natura măsurilor

reparatorii cuvenite reclamanților în funcție de situația juridică a terenului

solicitat.

Astfel concepute

motivele de recurs, Înalta Curte constată că este posibilă încadrarea lor în

cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva modului de

aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 10 și 23 din Legea nr.

10/2001, art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, critici ce urmează a fi analizate ca atare, în

ordinea anterior menționată.

În consecință, va

respinge excepția nulității recursului invocată de către intimații -

reclamanți.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

reclamanții au urmat procedura Legii nr. 247/2005 pentru același teren ce

formează obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001 și au primit

despăgubiri, pârâții tind la respingerea contestației reclamanților fără o

cercetare a legalității dispoziției contestate, în virtutea principiului electa

una via, deoarece nu ar putea fi acordată o dublă reparație pentru același

teren.

Din înscrisurile

depuse de către reclamanți în faza apelului, rezultă că aceștia au urmat

procedura Legii nr. 247/2005, iar prin plângerea împotriva hotărârii Comisiei

Județene Argeș, ce formează obiectul Dosarului nr. 3149/280/2007, aflat la acel

moment pe rolul Judecătoriei Pitești, s-a solicitat reconstituirea dreptului de

proprietate asupra unei suprafețe de 53 ha.

În cursul judecății

acelui dosar, reclamanții și-au restrâns, însă, pretențiile, arătând că nu

solicită măsuri reparatorii pentru suprafețele de 13.300 și 20.883 ha, care

constituie obiect al prezentei cauze.

În acest context,

revenea pârâților sarcina de a dovedi acordarea de despăgubiri și pentru

imobilul ce formează obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce nu

s-a întâmplat, în mod corect instanța de apel înlăturând ca nedovedite susținerile

pe acest aspect.

privește momentul depunerii înscrisurilor doveditoare în sensul Legii nr.

10/2001, sunt nefondate susținerile recurenților în sensul că, pentru

determinarea calității de persoană îndreptățită, trebuie luate în considerare

doar înscrisurile depuse în faza procedurii prealabile, nu și cele depuse

ulterior, în faza judecății, deoarece instanța de judecată este învestită cu

verificarea legalității și a temeiniciei dispoziției emise în baza Legii nr.

10/2001.

Art. 23 din lege, în

forma conturată prin Legea nr. 247/2005, permite ca actele doveditoare ale

dreptului de proprietate să fie depuse până la soluționarea notificării.

Întrucât norma nu distinge, atare înscrisuri pot fi depuse până la soluționarea

irevocabilă a notificării, așadar, inclusiv în cadrul judecării contestației

împotriva dispoziției emise de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Limitarea

probatoriului la înscrisurile administrate în procedura prealabilă ar fi

incompatibilă cu finalitatea realizării dreptului, pe care persoana

îndreptățită o poate atinge prin contestația formulată, și nu ar fi rezonabilă,

atât timp cât, în conformitate cu dispozițiile procedurale de drept comun,

partea în proces poate depune înscrisuri noi, oricând în cursul procesului.

Ca atare, în mod

corect, au fost luate în considerare înscrisurile administrate de către

reclamanți în fața primei instanțe, depuse fiind cu respectarea termenului

prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, urmând a fi înlăturate susținerile

recurenților pe acest aspect.

privește modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate în regimul legii

speciale, sunt nefondate susținerile recurenților în sensul că instanța nu a

dat dovadă de rol activ prin faptul că nu a pus în vedere reclamanților să facă

dovada continuității proprietății în patrimoniul autorului reclamanților, C.D.,

din anul 1921, data dobândirii proprietății, până la momentul preluării de

către stat.

Contrar susținerilor

pârâților, Legea nr. 10/2001 nu prevede vreo obligație a persoanelor care se

pretind îndreptățite la măsuri reparatorii de a dovedi că imobilul ce formează

obiectul notificării a fost preluat chiar de la aceste persoane sau de la

autorul lor.

Potrivit art. 23.1

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, sintagma "acte doveditoare ale dreptului de

proprietate" din art. 23 al legii vizează actele juridice translative de

proprietate (lit. a)), însă și "orice acte juridice care atestă deținerea

proprietății" de către persoana care a formulat notificarea sau autorul

acesteia, inclusiv acte "emanând de la o autoritate din perioada

respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea

persoanei respective" (lit. d)).

În același timp,

potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "În absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare,

persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este

presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".

Se observă că sfera

înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face dovada dreptului

de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum înscrisul translativ

ori constitutiv al dreptului, însă și pe cele indirecte. În această categorie

se înscriu prezumția legală relativă instituită de art. 24 alin. (1), pe baza

actelor vizând preluarea imobilului, nu mai puțin, prezumțiile simple, pe baza

evidențelor autorităților publice referitoare la imobil, evident, cu condiția

ca aceste mijloace de probă să nu fie contrazise de alte probe și să se

coroboreze cu dovezile administrate.

În acest context,

împrejurarea că bunul în litigiu a fost preluat de la o anumită persoană are

relevanță doar dacă proprietarul deposedat nu mai deține înscrisul constatator

al dreptului, prezumând, prin voința legiuitorului, existența dreptului de

proprietate în patrimoniul persoanei ce se consideră îndreptățită la măsuri

reparatorii.

În niciun caz,

normele anterior citate nu pot fi interpretate în sensul instituirii unei

obligații în sarcina persoanei pretins îndreptățite de a proba însăși preluarea

bunului de la această persoană, distinct de obligația probării dreptului de

proprietate asupra bunului.

Prevederile în

discuție sunt concepute de legiuitor în favoarea proprietarilor deposedați de

stat, conținând înlesniri în privința dovedirii dreptului de proprietate,

derogator de la dreptul comun, prin posibilitatea probării acestuia și prin

mijloace alternative la însuși înscrisul constatator al unui act juridic

translativ sau constitutiv al dreptului real.

Ca atare, nu pot fi

interpretate drept temei al unei obligații suplimentare în plan probator, în

caz contrar, s-ar ajunge la o limitare nejustificată a exercițiului dreptului

la măsuri reparatorii.

În aceste condiții,

este suficient, pentru recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii, că

persoana ce se consideră îndreptățită a dovedit existența dreptului de

proprietate asupra imobilului preluat de stat, sarcina probei contrare revenind

părții în proces care susține că respectiva persoană nu mai proprietar al

bunului la momentul preluării.

În speță, astfel cum

au reținut ambele instanțe de fond, reclamanții au înfățișat chiar titlul de

proprietate pentru suprafețele de teren de 16.220 și 1663 mp, pentru care li

s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, reprezentat de actul de vânzare -

cumpărare autentificat sub nr. 1468 din 21 iunie 1921 de Tribunalul Argeș și

actul de partaj voluntar din 10 februarie 1948, transcris sub nr. 240 din 20

februarie 1948 la Tribunalul Argeș, secția I.

În aceste condiții,

nu era necesară depunerea altor înscrisuri pentru dovedirea calității de

proprietar a autorului reclamanților, revenind pârâților sarcina probării

situației contrare afirmate, respectiv inexistența dreptului de proprietate în

patrimoniul autorului reclamanților la momentul preluării.

În absența unei

obligații legale, în sarcina persoanei ce se consideră îndreptățită la măsuri

reparatorii, de dovedire a preluării imobilului de către stat chiar de la

această persoană, nu se poate reține neîndeplinirea de către instanță a rolului

activ prin faptul că nu a cerut reclamanților dovezi pe acest aspect.

Pe de altă parte,

întrucât le revenea obligația de a dovedi cele afirmate, pârâții puteau

prezenta date din evidențele fiscale sau cadastrale de la momentul preluării

imobilului, cu atât mai mult cu cât aceste evidențe se află chiar în posesia

unității administrativ - teritoriale sau - în raport de organizarea

instituțională internă a Primăriei - a unor structuri din cadrul acesteia.

În contextul

pasivității lor în administrarea de probatorii în susținerea apărărilor, așadar

în executarea îndatoririlor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., recurenții nu pot invoca o pretinsă neîndeplinire de către instanță a

rolului activ, aplicabile fiind dispozițiile art. 108 alin. ultim C. proc. civ.

Se reține, în același

timp, că susținerile recurenților privind nedovedirea preluării abuzive a

imobilului de la autorul reclamanților au fost formulate în legătură cu

reconstituirile făcute pe vechile amplasamente, în baza legilor fondului

funciar, în favoarea unor persoane fizice.

Ocuparea unei

porțiuni din terenul de 16.220 mp solicitat de către reclamanți de către

persoane cărora li s-a recunoscut dreptul de proprietate în baza Legii nr.

18/1991 a fost constatată de către ambele instanțe de fond, care au valorificat

concluziile în acest sens ale expertului specialitatea topografie D.I.,

desemnat în cauză. Nu a fost identificată suprafața certă astfel ocupată, însă

din schița anexă rezultă că este vorba despre o suprafață relativ mică din

întregul de 16.220 mp.

Astfel, expertul a

constatat că terenul proprietatea autorului reclamanților a fost preluat de

stat în baza H.C.M. nr. 308/1953, iar în anul 1958 a fost parcelat în 33 de

parcele și atribuit în proprietate diverselor persoane ale căror terenuri au

fost din nou preluate de stat prin expropriere în anul 1967.

Pârâții nu numai că

nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, însă chiar și-au exprimat

acordul față de constatările expertului, prin concluziile scrise depuse la

dosar.

Constatările

expertului nu pot fi verificate decât în privința unei suprafețe de 3212 mp,

potrivit Deciziei nr. 29 din 29 ianuarie 1958 emise de fostul Sfat Popular

Pitești în favoarea numitei P.O., anexate raportului de expertiză, act în

cuprinsul căruia se menționează că această suprafață, primită în schimbul unui

teren ce urma a fi destinat unei utilități publice, provine de la C.D., teren

preluat în baza H.C.M. nr. 308/1953.

Acest act normativ nu

a fost niciodată publicat, astfel încât este corectă aprecierea instanțelor de

fond în sensul unei preluări abuzive de către stat, însă nu în termenii art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 pentru suprafața de 3212 mp, ci ai art.

2 alin. (1) lit. f). Pentru diferența de teren până la 16.220 mp, pentru care

nu s-a făcut dovada preluării în acest fel, este viabil temeiul juridic reținut

de către instanțele de fond.

Din perspectiva

susținerilor și apărărilor pârâților în proces, însă, chiar și numai în ceea ce

privește suprafața de 3212 mp, este suficient să se constate că rațiunea pentru

care s-au făcut reconstituiri în favoarea altor persoane decât reclamanții, pe

vechile amplasamente, în baza legilor fondului funciar, este aceea că acești

terți au deținut, într-adevăr, porțiuni din terenul ce a aparținut autorului

reclamanților, în temeiul unor acte juridice încheiate nu cu acesta, astfel cum

se sugerează prin motivele de recurs, ci cu autoritatea administrativă locală,

care îl preluase abuziv de la autorul C.D.

În aceste condiții și

ținându-se cont de faptul că pârâții au fost de acord cu constatările

expertului, se observă că susținerile din motivarea recursului contrazic înseși

apărările formulate de aceste părți în cursul judecății, în mod nejustificat,

atât timp cât nu se bazează pe elemente noi, de natură a induce un dubiu în

privința aspectelor deja reținute.

În același timp, din

cele arătate, rezultă că este lipsită de relevanță, în ceea ce privește

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, împrejurarea că a fost

reconstituit dreptul de proprietate în favoarea unor terți pentru o parte din

terenul ce formează obiectul notificării, în condițiile în care terenul a fost

preluat de către stat, succesiv, de la C.D., autorul reclamanților, precum și

de la acei terți.

Art. 7 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 prevede expres acordarea de măsuri reparatorii tuturor

proprietarilor succesivi ai aceluiași teren, de la care a fost preluat de către

stat, este adevărat, în situația în care toți ar fi îndreptățiți la măsuri

reparatorii în baza acestui act normativ.

Pentru identitate de

rațiune, oricăruia dintre proprietarii succesivi i se cuvin asemenea măsuri, în

baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă alți deținători ai aceluiași teren - cărora

li s-a atribuit teren din cel preluat de la fostul proprietar, iar ulterior au

fost deposedați tot de către stat - au fost despăgubiți în baza altor legi

speciale cu caracter reparator, în speță, a legilor fondului funciar.

Drept urmare, se

impune respingerea susținerilor recurenților pe acest aspect, ca nefondate.

privește suprafața de 787,5 mp restituită în natură prin decizia de apel, se

constată ca fiind corecte susținerile recurenților privind greșita aplicare a

legii, respectiv a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din lege și 10.3 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Urmare a cercetării

la fața locului, instanța de apel a reținut că terenul respectiv este amenajat

ca loc de joacă pentru copii, fiind inventariat în domeniul public din anul

1998 și trecut în domeniul public al municipiului prin Hotărârea nr. 449/2002.

A apreciat că restituirea în natură este posibilă, câtă vreme terenul a fost trecut

în domeniul public al Municipiului Pitești, ulterior apariției Legii nr.

10/2001.

Cele reținute în

considerentele deciziei de apel sunt contradictorii: se arată, pe de o parte,

că terenul respectiv face parte din domeniul public al municipiului încă din

anul 1998, iar, pe de altă parte, că trecerea în domeniul public ar fi avut loc

după anul 2001.

Ceea ce interesează

în cauză nu este împrejurarea dacă terenul face sau nu parte din domeniul

public al municipiului, deoarece aceasta nu constituie un impediment legal

pentru restituirea în natură, ci dacă terenul este ocupat de amenajări de

utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001 și să nu fi intervenit

schimbarea destinației după data formulării notificării, în conformitate cu

art. 21 alin. (5) din lege.

Or, însăși instanța

de apel a reținut că spațiul este inventariat din anul 1998, aspect ce rezultă

din H.G. nr. 447/2002 privind domeniul public al județului Argeș și al

unităților administrativ - teritoriale din județ, în care se arată că

inventarierea a avut loc prin Hotărârea Consiliului Local nr. 229/1997, iar

terenul respectiv figurează cu destinația de loc de joacă încă din anul 1983.

Ca atare, nu a

intervenit vreo schimbare a destinației terenului după data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, pentru a fi incident art. 21 alin. (5) din lege.

Cât privește

afectarea terenului unei utilități sau amenajări urbane, chiar dacă destinația

de loc de joacă nu este menționată explicit în enumerarea din art. 10.3 din

H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, Înalta Curte apreciază că atare destinație este de utilitate publică.

Pe de o parte,

enumerarea legală este exemplificativă (se permite continuarea listei prin

sintagma "și altele asemenea"). Pe de altă parte, acest spațiu

corespunde definiției unei "amenajări de utilitate publică" din art.

10.3 din Normele metodologice, aceea de amenajare destinată "a deservi

nevoile comunității", respectiv pentru folosul locuitorilor din zonă,

locul de joacă fiind amplasat într-un complex de locuințe.

Ca atare, în mod

greșit a apreciat instanța de apel că natura de bun domenial al terenului cu

destinația de loc de joacă ar avea relevanță pentru stabilirea măsurilor

reparatorii, în fapt, interesând caracterul de utilitate publică al amenajării

terenului, prevăzut de lege drept un impediment la restituirea în natură.

Se constată, așadar,

că terenul în suprafață de 787,5 mp nu poate fi restituit în natură, instanța

de apel schimbând în mod nelegal hotărârea primei instanțe, ce respinsese

solicitarea de restituire în natură a acestei suprafețe și făcând o aplicare

greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din lege și 10.3 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Drept urmare, Înalta

Curte va admite recursul pârâților și, în baza art. 312 cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia recurată, în sensul

respingerii, ca nefondat, și a apelului reclamanților împotriva Sentinței nr.

106 din 20 mai 2010 a Tribunalului Argeș, conform art. 296 C. proc. civ.

Urmează a fi

menținute celelalte dispoziții ale deciziei, privind respingerea ca nefondat a

apelului pârâților (ce conține critici similare cu cele din motivele de recurs

care au fost înlăturate prin prezenta decizie), precum și privind menținerea

celorlalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului pârâților Primarul municipiului Pitești și Municipiul

Pitești, prin primar.

Admite recursul

declarat de pârâții Primarul municipiului Pitești și Municipiul Pitești, prin

primar, împotriva Deciziei nr. 137/A din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul respingerii, ca nefondat, și a apelului

reclamanților împotriva Sentinței nr. 106 din 20 mai 2010 a Tribunalului Argeș,

secția civilă.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2011.