ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 155/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 155/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 11 martie 2010,

reclamantul S.J.Y. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiului București prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate că, potrivit Legii nr. 10/2001, deține calitatea de

persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota ce îi

revine din imobilul situat în București, str. M.V. nr. 5 și 5 bis (actual nr. 5

– 7), sectorul 5, vândut în baza Legii nr. 112/1995; să fie obligată pârâta

Primăria Municipiului București să emită dispoziție cu propunere de despăgubire

pentru cota ce-i revine din imobilul situat în București, str. M.V. nr. 5 și 5

bis (actual 5 – 7), sectorul 5, vândut în baza Legii nr. 112/1995 și să

înainteze notificarea și întreaga documentație aferentă, împreună cu

dispoziția, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum

și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

541 din 15 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis

acțiunea, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota parte de 5/8 ce-i revine din

imobilul situat în București, str. M.V. nr. 5 și 5 bis (actual nr. 5 – 7),

sector 5, ce a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 ținând seama de dreptul

de proprietate înstrăinat prin contractele de donație autentificate de

Tribunalul Ilfov nr. 31813/1927 și nr. 31814/1927 către D.G. pentru partea din

imobil ce s-a înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995; a obligat pârâta să emită

dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul arătat anterior și să înainteze dosarul administrativ către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat pârâta la plata către

reclamant a sumei de 4.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele considerente:

În temeiul Legii nr. 10/2001,

s-a formulat notificare de către reclamant, prin care a solicitat măsuri

reparatorii pentru imobilul situat în București, str. M.V. nr. 5 și 5 bis

(actual nr. 5 – 7), preluat în mod abuziv de către stat.

În raport de actele

depuse în dovedirea notificării, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru cota parte de 5/8 ce-i revine din imobilul situat în București, str. M.V.

nr. 5 și 5 bis (actual nr. 5 – 7), sector 5, ce a fost vândut în baza Legii nr.

112/1995.

Potrivit procesului –

verbal nr. 812/1940 privind înființarea Cărților funciare în București,

imobilul din str. M.V. nr. 5 se compune din intrarea la imobilele de la nr. 5

bis și 7, sală mare comună, scară principală și scară de serviciu, culoarul de

la etajul 3 de la mansardă și a fost deținut în proprietate de H.G., A.G.F.D., P.Y.L.

și G.B.

Referitor la imobilul

din str. M.V. nr. 5 bis, din Cartea funciară rezultă că acesta este compus din

teren cu un corp de case, având parter, două etaje și mansardă, parterul este

compus din prăvălie, etajele au fiecare câte un apartament, iar mansarda are

patru camere, fiind înscris dreptul de proprietate în favoarea lui H.G., cu o

cotă de 5/8; A.G.F.D., cu o cotă de 1/8; P.Y.L., cu o cotă de 1/8 și G.B., cu o

cotă de 1/8.

Potrivit actului de

donație nr. 31813 din anul 1927, s-a donat către cei doi fii, nuda proprietate

a imobilului din str. M.V. nr. 5, cu excepția porțiunii constituită dotă fiicei

sale, D.G.

Potrivit procesului –

verbal nr. 811/1940 privind înființarea Cărților funciare în București,

imobilul din str. M.V. nr. 5 bis se compune din imobilul de la numărul poștal

arătat și clădire cu parte, două etaje, mansardă și a fost deținut în

proprietate de H.G., A.G.F.D., P.Y.L. și G.B.

Potrivit raportului

de expertiză tehnică întocmit de către expertul I.I.D., depus în faza

administrativă a soluționării notificării, necontestat de către pârât, s-a

procedat la identificarea și delimitarea exactă a suprafețelor parcelelor de

teren ce au aparținut imobilelor din str. M.V. nr. 5, 5 bis și nr. 7, actual 5

– 7, iar expertul a stabilit că imobilul de la nr. 5 bis, avea o suprafață de

teren de 210 mp., imobilul de la nr. 5 avea o suprafață de 208 mp., iar

imobilul de la nr. 7, avea o suprafață de 548,76 mp., iar pentru determinarea

planului actual a terenurilor ce au aparținut imobilului în anul 1940, expertul

a avut în vedere actele depuse în dovedirea notificării și planurile anexă,

suprafața totală a imobilului de la nr. 5 – 7 fiind de 736,31 mp., suprafață

apropiată celei menționate în evidențele SC C. SA, care este de 757.45 mp.

Potrivit raportului

de expertiză tehnică extrajudiciară specialitatea construcții, întocmit de

expertul D.B. s-a constatat că, potrivit documentelor vechi, terenul aferent nr.

5, dispunea de o suprafață de 210 mp., teren care corespunde cu cadastrul vechi

și cu măsurătorile actuale, iar pe teren este edificată o construcție care

apare în evidențe, încă din anul 1921, cu o suprafață construită la sol de 153

mp., iar din documentele vechi rezultă că terenul aferent nr. 7, este de 548,76

mp., iar pe teren este edificată o construcție cu două corpuri, care apare în

evidențe începând cu anul 1921, suprafața construită la sol fiind de 462,35 mp.

Referitor la

descrierea construcțiilor s-a arătat că acestea au fost edificate în anul 1921,

fiind situate în str. M.V. nr. 5, 7 A și 7 B, fiind de tip S + P + 3E, având

aceleași caracteristici constructive, descrieri care coincid cu cele din Cartea

funciară.

Potrivit

certificatului de moștenitor depus la dosar, Tribunalul a reținut că

reclamantul este succesorul universal al defunctului G.H., în favoarea sa fiind

lăsate moștenire toate proprietățile sale mobiliare și imobiliare din România.

Potrivit extrasului

din registrul de naștere, emis de către Primăria Brăila, G.G. și-a schimbat

numele în H.G.

Potrivit situației

juridice a imobilului emisă de SC C. SA, o parte din imobil figurează

înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Din evidențele aceleiași instituții,

rezultă că imobilul din str. M.V. nr. 7 figurează ca fiind trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, fiind compus din teren de 548 mp.

și două corpuri de clădire, iar imobilul din str. M.V. nr. 5, sectorul 5, de

asemeni figurează trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951

de la J.P., fiind compus din teren în suprafață de 208 mp. și construcție P +

3E.

S-a dispus obligarea

pârâtul să înainteze notificarea și actele doveditoare la Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

având în vedere că această autoritate administrativă emite decizia privind

acordarea titlurilor de despăgubire, după înaintarea dosarelor de notificare de

către unitățile deținătoare sau de către entitățile investite cu soluționarea

notificării.

Titlul VII din Legea nr.

247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare

a despăgubiri lor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor având atribuții în privința

emiterii deciziilor conținând titluri de despăgubire.

Același titlul VII

din Legea nr. 247/2005 cuprinde dispoziții privind emiterea titlurilor de

despăgubire de către Comisia centrală și valorificarea titlurilor în condițiile

prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007.

Potrivit art. 13 alin.

(1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea și stabilirea

cuantumului final al despăgubirilor ce s-a acordat potrivit acestui act

normativ s-a constituit Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care

dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire

și la alte măsuri necesare aplicării legii, după evaluarea imobilelor de către

experții desemnați de aceasta.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul București.

Prin decizia nr. 619/

A din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de pârât și l-a

obligat pe acesta la plata către intimatul – reclamant a cheltuielilor de judecată

în cuantum de 4.000 lei.

În motivarea soluției

sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin apelul declarat,

pârâtul Municipiul București a susținut faptul că în mod greșit prima instanță

a admis acțiunea reclamantului și a constatat că acesta are calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legea

nr. 247/2005 și a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul la Comisia

Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților,

având în vedere că termenul de 60 de zile impus de lege pentru soluționarea

notificării este un termen de recomandare, a cărui depășire poate fi

sancționată cel mult prin acordarea de despăgubiri, dacă se dovedește

producerea unui prejudiciu.

Examinând

dispozițiile art. 25 alin (1) din legea 10/2001, Curtea a apreciat că termenul

fixat de legiuitor pentru soluționarea notificării nu are caracter de

recomandare, ci este un termen imperativ, care se impune a fi respectat, în

acest sens fiind și decizia civilă nr. 20/2007 pronunțată de instanța supremă

într-un recurs în interesul legii, prin care a recunoscut competența instanței

de judecată de a soluționa nu numai contestația formulată în temeiul

prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci și notificarea pe fond, în cazul

în care instituția notificată refuză în mod nejustificat să rezolve cererea de

acordare a măsurilor reparatorii formulată de persoanele îndreptățite. Fiind

învestită cu o astfel de acțiune, instanța civilă judecă cererea, verificând

îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de dispozițiile Legii nr. 10/2001

(cu privire la calitatea de persoană îndreptățită, la calitatea de succesor în

drepturi față de fostul proprietar, dacă este cazul, la modul de preluare a

imobilului de către stat, la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

revendicat pe această cale) și aplicând prevederile legale corespunzătoare

referitoare la măsurile reparatorii, ce se impun a fi acordate, în funcție de

particularitățile cauzei.

Făcând aplicarea

acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea a constatat că prima

instanță a procedat în conformitate cu cele statuate prin decizia instanței

supreme, verificând, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

îndreptățirea reclamantului la măsurile reparatorii reglementate de acest act

normativ, lucru pe care l-a constatat în dispozitivul sentinței apelate,

dispunând totodată și obligarea apelantei la trimiterea dosarului la Comisia

Centrală, în deplină concordanță cu prevederile titlului VII al Legii nr. 247/2005.

De asemenea, față de

cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 20/2007

pronunțată într-un recurs în interesul legii, Curtea a apreciat ca fără

relevanță susținerile pârâtului legate de momentul de la care curge termenul de

60 de zile (data depunerii notificării, respectiv data completări probațiunii

cu înscrisurile doveditoare necesare ale dreptului de proprietate, ale

calității de succesor în drepturi ale fostului proprietar și ale tuturor celorlalte

elemente prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001), în condițiile în care

notificarea a fost formulată la data de 14 februarie 2002, iar prezenta acțiune

a fost introdusă la data de 11 mai 2010, timp în care instituția notificată a

stat în pasivitate. În ipoteza în care aceasta aprecia că erau necesare și alte

înscrisuri doveditoare, putea să le solicite de la reclamantă, iar în cazul în

care petenta notificatoare nu se conforma acestor cerințe, trebuia să

soluționeze cererea pe baza dovezilor pe care le avea la dispoziție, prin

emiterea dispoziție, potrivit prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr

10/2001.

Cu privire la critica

referitoare la necesitatea obținerii avizului de legalitate al prefectului,

prealabil trimiterii dosarului la Comisia Centrală, Curtea apreciază că este

nefondată, deoarece prima instanță, dispunând trimiterea dosarului la această

comisie, nu a încălcat prevederile art 16 alin (2

1

) din Legea nr. 247/2005,

astfel cum au fost introduse prin O.U.G. nr. 81/2007, trimiterea dosarului

urmând a fi făcută de către apelant cu respectarea dispozițiilor legale

incidente, inclusiv cea referitoare la obținerea prealabilă a avizului de

legalitate al prefectului. Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007,

legiuitorul a urmărit centralizarea dispozițiilor emise de autoritățile

administrație publice, pe județe, la nivelul prefectului, acesta fiind cel

însărcinat să le înainteze la Comisia Centrală, după acordarea avizului de

legalitate. Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că cele dispuse de

instanța de fond nu sunt în contradicție cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005,

astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, neputându-se reține

încălcarea acestor dispoziții legale.

În ce privește

obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea

adversă la fond, Curtea a considerat că prima instanță a făcut o corectă

aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., deoarece apelantul este în

culpă procesuală, în condițiile în care nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001

și nu a soluționat în termen notificarea reclamantului.

Făcând aplicarea

prevederilor art. 274 C. proc. civ. și în faza apelului, Curtea a obligat

apelantul la plata către intimat a sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în această stadiu procesual.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Municipiul București și Primăria

municipiului București care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au formulat următoarele critici:

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 22

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz

dispoziție motivată.

Termenul de 60 de

zile poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie

data depunerii actelor doveditoare, iar în cazul în care persoana îndreptățită

nu a depus la dosar toate înscrisurile de care înțelege să se servească în faza

administrativă, acest termen începe să curgă de la data depunerii acestor acte.

Mai susțin recurenții

că actele doveditoare ale proprietății, iar în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate, potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr.

10/2001, trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau in termen

de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege

sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost

prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/ 2001, cu 3 luni prin

O.U.G. nr. 145/ 2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/ 2002 și cu încă 2 luni

prin O.U.G. nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea

acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea

tuturor actelor necesare in vederea susținerea notificării.

O altă critică

vizează obligarea de către instanța de apel la plata cheltuielilor de judecată,

recurenții solicitând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

în sensul reducerii cuantumului acestora, întrucât cauza nu comportă un grad de

dificultate sporit, iar cheltuielile sunt prea mari față de contribuția

apărătorului ales.

Mai susțin recurenții

că instanța de apel nu a ținut seama de Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a

Consiliului Uniunii Barourilor din România, prin care s-au stabilit onorariile minimale

pentru serviciile prestate de avocat.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

pârâtului, iar pe fond, respingerea acțiunii.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru

următoarele considerente:

Din situația de fapt

reținută, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul a cărui restituire s-a

solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în

proprietatea statului, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001,

iar reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire.

Critica vizând

greșita soluționare de către instanță a notificării este nefondată.

În mod normal, ca

formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamant în

condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o

dispoziție, emisă potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeași

formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție

în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată.

Cu alte cuvinte,

Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat

al entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al

notificării, omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere

a unității notificate.

Lipsa de reglementare

nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv

recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din

Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Așadar, pe cea din

urmă cale, justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu

caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, fie prin

obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție

motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra

măsurilor reparatorii cuvenite.

Pasivitatea persoanei

notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept

subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent

a imobilului.

Atitudinea omisivă a

persoanei juridice deținătoare – în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei

răspunsului, concretizat în dispoziție – atrage competența instanței care este

în măsură să cenzureze chiar dispoziția prin care trebuie să se soluționeze

notificarea.

În aceste condiții,

acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității persoanei deținătoare

reprezintă o veritabilă acțiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află

în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială și care

instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.

În acest sens, prin

decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de

către Înalta Curte de Casație și Justiție se stabilește că "instanța de

fond este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva

dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate", decizia având caracter

obligatoriu pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte,

nedepunerea de către reclamant a actelor doveditoare în faza administrativă nu

putea avea drept consecință imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa

jurisdicțională.

Este adevărat că art.

23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării

notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are

în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă

trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din

cele două etape – administrativă, înaintea entității notificate sau judiciară –

prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face

nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o

prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa

judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului

liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se

poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de

soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării

adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de

Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a

solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5)

pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Teza contrară, pe

care încearcă să o acrediteze recurenții, nu poate fi acceptată, pentru că

aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării

notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor,

ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței

apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii

drepturilor subiective deduse judecății. Întrucât administrarea probatoriului

constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce se

adresează justiției să administreze probe noi față de cele administrate în

etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar

echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces

echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art.

21 din Constituție.

Un proces echitabil

presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul

la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci

și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină

pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența,

concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare

pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe

probele administrate.

Și critica

recurenților vizând greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată către

reclamant este nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală

menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile

litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul

desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții,

adică să fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte, obligația

de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe

ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod

nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului

se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a

finalizat.

Or, în cauză,

recurenții au încălcat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depășind cu

mult termenul prevăzut de acest text de lege și nesoluționând cererea

reclamantului într-un interval de timp de câțiva ani. Prin atitudinea sa,

pârâții nu și-au îndeplinit obligația legală ce le revenea, ceea ce a dus la

declanșarea acțiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa lor procesuală.

În consecință, în mod

corect instanța de apel a statuat că pârâții datorează reclamantului, conform art.

274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces.

Critica privind

reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de apel

nu poate fi analizată de instanța de recurs, față de actuala configurație a

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri

decât pentru motive de nelegalitate.

În aceste sens, nu

poate fi primită nici solicitarea recurenților privind aplicarea în speță a Deciziei

nr. 3564 din 26 martie 1999 a U.N.B.R. privind „onorariile minimale” pentru

serviciile prestate de avocat. De altfel, prin Legea nr. 255/2004 privind

modificarea si completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea

profesiei de avocat, prevederea referitoare la stabilirea de onorarii minime a

fost abrogată, fiind urmată și de abrogarea art. 94 din Statutul profesiei de

avocat, astfel că această critică este superfluă.

Nu poate fi primită

nici susținerea potrivit căreia cheltuielile de judecată acordate reclamantului

de către instanța de apel nu au fost dovedite, față de împrejurarea că la fila

9, dosar apel, se află dovada achitării onorariului de avocat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați să

plătească intimatului – reclamant 4.000 lei cheltuieli de judecată în recurs,

reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar, fila 32.

Așa fiind, față de

considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul București, prin Primarul

General și Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 619/ A din 4

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenți

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei către intimatul

reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.