ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 155/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 11 martie 2010, reclamantul S.J.Y. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că, potrivit Legii nr. 10/2001, deține calitatea de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota ce îi revine din imobilul situat în București, str. M.V. nr. 5 și 5 bis (actual nr. 5 – 7), sectorul 5, vândut în baza Legii nr. 112/1995; să fie obligată pârâta Primăria Municipiului București să emită dispoziție cu propunere de despăgubire pentru cota ce-i revine din imobilul situat în București, str. M.V.

nr. 5 și 5 bis (actual 5 – 7), sectorul 5, vândut în baza Legii nr. 112/1995 și să înainteze notificarea și întreaga documentație aferentă, împreună cu dispoziția, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 541 din 15 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota parte de 5/8 ce-i revine din imobilul situat în București, str. M.V. nr. 5 și 5 bis (actual nr. 5 – 7), sector 5, ce a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 ținând seama de dreptul de proprietate înstrăinat prin contractele de donație autentificate de Tribunalul Ilfov nr. 31813/1927 și nr. 31814/1927 către D.G.

pentru partea din imobil ce s-a înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995; a obligat pârâta să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul arătat anterior și să înainteze dosarul administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele considerente: În temeiul Legii nr. 10/2001, s-a formulat notificare de către reclamant, prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. M.V. nr. 5 și 5 bis (actual nr. 5 – 7), preluat în mod abuziv de către stat.

În raport de actele depuse în dovedirea notificării, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota parte de 5/8 ce-i revine din imobilul situat în București, str. M.V. nr. 5 și 5 bis (actual nr. 5 – 7), sector 5, ce a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995. Potrivit procesului – verbal nr. 812/1940 privind înființarea Cărților funciare în București, imobilul din str. M.V. nr. 5 se compune din intrarea la imobilele de la nr. 5 bis și 7, sală mare comună, scară principală și scară de serviciu, culoarul de la etajul 3 de la mansardă și a fost deținut în proprietate de H.G., A.G.F.D., P.Y.L. și G.B. Referitor la imobilul din str. M.V.

nr. 5 bis, din Cartea funciară rezultă că acesta este compus din teren cu un corp de case, având parter, două etaje și mansardă, parterul este compus din prăvălie, etajele au fiecare câte un apartament, iar mansarda are patru camere, fiind înscris dreptul de proprietate în favoarea lui H.G., cu o cotă de 5/8; A.G.F.D., cu o cotă de 1/8; P.Y.L., cu o cotă de 1/8 și G.B., cu o cotă de 1/8. Potrivit actului de donație nr. 31813 din anul 1927, s-a donat către cei doi fii, nuda proprietate a imobilului din str. M.V. nr. 5, cu excepția porțiunii constituită dotă fiicei sale, D.G. Potrivit procesului – verbal nr. 811/1940 privind înființarea Cărților funciare în București, imobilul din str. M.V. nr. 5 bis se compune din imobilul de la numărul poștal arătat și clădire cu parte, două etaje, mansardă și a fost deținut în proprietate de H.G., A.G.F.D., P.Y.L.

și G.B. Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit de către expertul I.I.D., depus în faza administrativă a soluționării notificării, necontestat de către pârât, s-a procedat la identificarea și delimitarea exactă a suprafețelor parcelelor de teren ce au aparținut imobilelor din str. M.V. nr. 5, 5 bis și nr. 7, actual 5 – 7, iar expertul a stabilit că imobilul de la nr. 5 bis, avea o suprafață de teren de 210 mp., imobilul de la nr. 5 avea o suprafață de 208 mp., iar imobilul de la nr. 7, avea o suprafață de 548,76 mp., iar pentru determinarea planului actual a terenurilor ce au aparținut imobilului în anul 1940, expertul a avut în vedere actele depuse în dovedirea notificării și planurile anexă, suprafața totală a imobilului de la nr. 5 – 7 fiind de 736,31 mp., suprafață apropiată celei menționate în evidențele SC C. SA, care este de 757.45 mp.

Potrivit raportului de expertiză tehnică extrajudiciară specialitatea construcții, întocmit de expertul D.B. s-a constatat că, potrivit documentelor vechi, terenul aferent nr. 5, dispunea de o suprafață de 210 mp., teren care corespunde cu cadastrul vechi și cu măsurătorile actuale, iar pe teren este edificată o construcție care apare în evidențe, încă din anul 1921, cu o suprafață construită la sol de 153 mp., iar din documentele vechi rezultă că terenul aferent nr. 7, este de 548,76 mp., iar pe teren este edificată o construcție cu două corpuri, care apare în evidențe începând cu anul 1921, suprafața construită la sol fiind de 462,35 mp. Referitor la descrierea construcțiilor s-a arătat că acestea au fost edificate în anul 1921, fiind situate în str. M.V.

nr. 5, 7 A și 7 B, fiind de tip S + P + 3E, având aceleași caracteristici constructive, descrieri care coincid cu cele din Cartea funciară. Potrivit certificatului de moștenitor depus la dosar, Tribunalul a reținut că reclamantul este succesorul universal al defunctului G.H., în favoarea sa fiind lăsate moștenire toate proprietățile sale mobiliare și imobiliare din România. Potrivit extrasului din registrul de naștere, emis de către Primăria Brăila, G.G. și-a schimbat numele în H.G. Potrivit situației juridice a imobilului emisă de SC C. SA, o parte din imobil figurează înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995. Din evidențele aceleiași instituții, rezultă că imobilul din str. M.V. nr. 7 figurează ca fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, fiind compus din teren de 548 mp.

și două corpuri de clădire, iar imobilul din str. M.V. nr. 5, sectorul 5, de asemeni figurează trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 de la J.P., fiind compus din teren în suprafață de 208 mp. și construcție P + 3E. S-a dispus obligarea pârâtul să înainteze notificarea și actele doveditoare la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că această autoritate administrativă emite decizia privind acordarea titlurilor de despăgubire, după înaintarea dosarelor de notificare de către unitățile deținătoare sau de către entitățile investite cu soluționarea notificării. Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubiri lor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor având atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titluri de despăgubire.

Același titlul VII din Legea nr. 247/2005 cuprinde dispoziții privind emiterea titlurilor de despăgubire de către Comisia centrală și valorificarea titlurilor în condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007. Potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor ce s-a acordat potrivit acestui act normativ s-a constituit Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire și la alte măsuri necesare aplicării legii, după evaluarea imobilelor de către experții desemnați de aceasta. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul București.

Prin decizia nr. 619/ A din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de pârât și l-a obligat pe acesta la plata către intimatul – reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei.

În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin apelul declarat, pârâtul Municipiul București a susținut faptul că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a constatat că acesta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legea nr. 247/2005 și a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul la Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, având în vedere că termenul de 60 de zile impus de lege pentru soluționarea notificării este un termen de recomandare, a cărui depășire poate fi sancționată cel mult prin acordarea de despăgubiri, dacă se dovedește producerea unui prejudiciu.

Examinând dispozițiile art. 25 alin (1) din legea 10/2001, Curtea a apreciat că termenul fixat de legiuitor pentru soluționarea notificării nu are caracter de recomandare, ci este un termen imperativ, care se impune a fi respectat, în acest sens fiind și decizia civilă nr. 20/2007 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii, prin care a recunoscut competența instanței de judecată de a soluționa nu numai contestația formulată în temeiul prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci și notificarea pe fond, în cazul în care instituția notificată refuză în mod nejustificat să rezolve cererea de acordare a măsurilor reparatorii formulată de persoanele îndreptățite.

Fiind învestită cu o astfel de acțiune, instanța civilă judecă cererea, verificând îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de dispozițiile Legii nr. 10/2001 (cu privire la calitatea de persoană îndreptățită, la calitatea de succesor în drepturi față de fostul proprietar, dacă este cazul, la modul de preluare a imobilului de către stat, la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat pe această cale) și aplicând prevederile legale corespunzătoare referitoare la măsurile reparatorii, ce se impun a fi acordate, în funcție de particularitățile cauzei.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea a constatat că prima instanță a procedat în conformitate cu cele statuate prin decizia instanței supreme, verificând, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, îndreptățirea reclamantului la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, lucru pe care l-a constatat în dispozitivul sentinței apelate, dispunând totodată și obligarea apelantei la trimiterea dosarului la Comisia Centrală, în deplină concordanță cu prevederile titlului VII al Legii nr. 247/2005.

De asemenea, față de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 20/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, Curtea a apreciat ca fără relevanță susținerile pârâtului legate de momentul de la care curge termenul de 60 de zile (data depunerii notificării, respectiv data completări probațiunii cu înscrisurile doveditoare necesare ale dreptului de proprietate, ale calității de succesor în drepturi ale fostului proprietar și ale tuturor celorlalte elemente prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001), în condițiile în care notificarea a fost formulată la data de 14 februarie 2002, iar prezenta acțiune a fost introdusă la data de 11 mai 2010, timp în care instituția notificată a stat în pasivitate.

În ipoteza în care aceasta aprecia că erau necesare și alte înscrisuri doveditoare, putea să le solicite de la reclamantă, iar în cazul în care petenta notificatoare nu se conforma acestor cerințe, trebuia să soluționeze cererea pe baza dovezilor pe care le avea la dispoziție, prin emiterea dispoziție, potrivit prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr 10/2001. Cu privire la critica referitoare la necesitatea obținerii avizului de legalitate al prefectului, prealabil trimiterii dosarului la Comisia Centrală, Curtea apreciază că este nefondată, deoarece prima instanță, dispunând trimiterea dosarului la această comisie, nu a încălcat prevederile art 16 alin (2 1 ) din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost introduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, trimiterea dosarului urmând a fi făcută de către apelant cu respectarea dispozițiilor legale incidente, inclusiv cea referitoare la obținerea prealabilă a avizului de legalitate al prefectului. Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007, legiuitorul a urmărit centralizarea dispozițiilor emise de autoritățile administrație publice, pe județe, la nivelul prefectului, acesta fiind cel însărcinat să le înainteze la Comisia Centrală, după acordarea avizului de legalitate. Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că cele dispuse de instanța de fond nu sunt în contradicție cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, neputându-se reține încălcarea acestor dispoziții legale.

În ce privește obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea adversă la fond, Curtea a considerat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., deoarece apelantul este în culpă procesuală, în condițiile în care nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu a soluționat în termen notificarea reclamantului. Făcând aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. și în faza apelului, Curtea a obligat apelantul la plata către intimat a sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în această stadiu procesual. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul București și Primăria municipiului București care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au formulat următoarele critici: Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz dispoziție motivată. Termenul de 60 de zile poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar în cazul în care persoana îndreptățită nu a depus la dosar toate înscrisurile de care înțelege să se servească în faza administrativă, acest termen începe să curgă de la data depunerii acestor acte.

Mai susțin recurenții că actele doveditoare ale proprietății, iar în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr. 10/2001, trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau in termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/ 2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/ 2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/ 2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea susținerea notificării.

O altă critică vizează obligarea de către instanța de apel la plata cheltuielilor de judecată, recurenții solicitând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului acestora, întrucât cauza nu comportă un grad de dificultate sporit, iar cheltuielile sunt prea mari față de contribuția apărătorului ales. Mai susțin recurenții că instanța de apel nu a ținut seama de Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, prin care s-au stabilit onorariile minimale pentru serviciile prestate de avocat. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului, iar pe fond, respingerea acțiunii.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Din situația de fapt reținută, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul a cărui restituire s-a solicitat prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, iar reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire. Critica vizând greșita soluționare de către instanță a notificării este nefondată.

În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamant în condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție, emisă potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată. Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unității notificate.

Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Așadar, pe cea din urmă cale, justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite. Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.

Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare – în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziție – atrage competența instanței care este în măsură să cenzureze chiar dispoziția prin care trebuie să se soluționeze notificarea. În aceste condiții, acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității persoanei deținătoare reprezintă o veritabilă acțiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială și care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.

În acest sens, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție se stabilește că "instanța de fond este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate", decizia având caracter obligatoriu pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Pe de altă parte, nedepunerea de către reclamant a actelor doveditoare în faza administrativă nu putea avea drept consecință imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.

Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării. Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entității notificate sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenții, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce se adresează justiției să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție.

Un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate. Și critica recurenților vizând greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată către reclamant este nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul. Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat. Or, în cauză, recurenții au încălcat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depășind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege și nesoluționând cererea reclamantului într-un interval de timp de câțiva ani.

Prin atitudinea sa, pârâții nu și-au îndeplinit obligația legală ce le revenea, ceea ce a dus la declanșarea acțiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa lor procesuală. În consecință, în mod corect instanța de apel a statuat că pârâții datorează reclamantului, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces. Critica privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de apel nu poate fi analizată de instanța de recurs, față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate. În aceste sens, nu poate fi primită nici solicitarea recurenților privind aplicarea în speță a Deciziei nr. 3564 din 26 martie 1999 a U.N.B.R.

privind „onorariile minimale” pentru serviciile prestate de avocat. De altfel, prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea si completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, prevederea referitoare la stabilirea de onorarii minime a fost abrogată, fiind urmată și de abrogarea art. 94 din Statutul profesiei de avocat, astfel că această critică este superfluă. Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia cheltuielile de judecată acordate reclamantului de către instanța de apel nu au fost dovedite, față de împrejurarea că la fila 9, dosar apel, se află dovada achitării onorariului de avocat. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați să plătească intimatului – reclamant 4.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar, fila 32. Așa fiind, față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 619/ A din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei către intimatul reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.