ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3595/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3595/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea formulată în dosarul nr.

12991.1/325/2006 al Tribunalului Timiș, reclamanta L.E.(E.K.) a invocat

excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2818 din 17 octombrie 2002 emis în

baza H.G. nr. 834/1991, prin care s-a atestat dreptul de proprietate al pârâtei

SC A.T.T. SA Timișoara asupra imobilului identificat cu nr. top. 23368 și nr.

top. 23369 din C.F. nr. 12894 Timișoara.

In motivarea excepției, reclamanta a arătat că

imobilul asupra căruia s-a atestat dreptul de proprietate al pârâtei SC A.T.T.

SA a fost înscris inițial în C.F. nr. 12894 Timișoara, constând din două

parcele de teren, după cum urmează: nr. top. 23368 - grădină de 4333 mp - și

nr. top. 23369 - casă și curte în Cocaie în suprafață de 595 mp. Descrierea

celor două parcele Ia foaia A, a cărții funciare s-a rectificat în anul 2002 în

sensul că s-a înscris o singură parcelă, constând din teren industrial de 4.928

mp.

Potrivit pozițiilor B1-3 ale C.F. nr. 12S94

Timișoara, imobilul în discuție a fost deținut în proprietate în cote egale de

câte 1/3 parte de numitele D.E. născută S., S.I. (I.) născută G. și B.B.

născută S (una și aceeași cu B.B.R.), reclamanta fiind succesoarea

sus-numitelor proprietare dinainte de naționalizare.

În 1963 întregul imobil a fost preluat de către

Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951 (poziția B4 a cărții funciare). La

data preluării, imobilul consta din casă, curte și grădină. Rectificarea de la

pozițiile A1 și A2 ale cărții funciare, s-a făcut în anul 2002, conform

mențiunii de la poziția B7, iar imobilul a fost evidențiat ca teren industrial

de 4.928 mp, fiind radiată casa. Prin aceeași

operațiune

de carte funciară (poziția B7) s-a înscris în favoarea SC A.T.T. SA

dreptul de proprietate asupra întregului imobil, cu titlul de atestare în baza

HG. nr. 834/1991.

Ulterior pârâta SC A.T.T. SA a

vândut imobilul pârâtei

A.H.T. SA, imobil intabulat la poziția B8 a cărții funciare. In baza

încheierii

nr. 30404 din 17 noiembrie

2003, cartea funciară nr. 12894 Timișoara a fost sistată, iar

terenul identificat ce nr. top 23368 și nr. top

23369 s-a transcris în C.F. nr. 132511

Timișoara.

Conform mențiunii de la poziția B26 a acestei cărți

funciare, parcelele în discuție s-au unificat cu alte parcele formând o

suprafață de 48.555 mp, care s-a evidențiat sub numărul topografic nou 31250.

Proprietară a întregii parcele nou create, de 48.555 mp este tot pârâta A.H.T.

SA cu titlu de cumpărare de la SC A.T.T. SA.

Reclamanta a înțeles să promoveze acțiunea în

constatarea nevalabilității titlului statului și a nulității transferurilor

succesive de proprietate, din dosarul nr. 12991.113251/2006 al Tribunalului

Timiș, în condițiile în care Decretul

nr.

111/1951 în temeiul căruia s-a preluat imobilul de către stat, a fost greșit

aplicat.

Prevederile acestui act

normativ privind reglementarea situației bunurilor de

orice fel supuse confiscării, fără moștenitori sau

fără stăpân, precum și a unor

bunuri care

nu mai folosesc instituțiilor bugetare nu erau incidente acestui imobil.

Autoarele sale, proprietare tabulare la data preluării, nu au abandonat casa și

terenul

care le revenea în proprietate. Așadar, nu se poate reține că

imobilul ar fi rămas fără stăpân sau că imobilul s-ar fi aflat în una din

situațiile descrise în art. 1 lit. a)-g)

din

Decretul nr. 111/1951, mai ales că, așa cum rezultă din certificatul de

moștenitor

emis în favoarea sa în

urma numitei B.B.(B.R.), aceasta a avut la data

decesului ei din 1994,

domiciliul în Timișoara.

Reclamanta a arătat că, dispozițiile Decretului nr.

111/1951 s-au aplicat în

mod abuziv, cu

încălcarea dreptului de proprietate al autoarelor sale, drept consfințit și

apărat de art. 481 C. civ., fiind întrunite cerințele art. 6 din Legea nr.

213/1998, în sensul că imobilul nu se regăsește printre cele la care face

referire alin. (1) al textului,

pentru că nu a intrat în proprietatea

stalului în temeiul unui titlul valabil și cu respectarea Constituției de la

acea vreme.

Drept consecință, conform art. 6

alin. (2) și (3) din aceeași lege, a apreciat că este

îndreptățită să îl revendice pe

calea dreptului comun, pentru că, datorită

nevalabilității titlului statului, se consideră că el nu a părăsit niciodată

patrimoniul autoarelor sale, revenindu-i în prezent cu titlul de succesiune.

Cât privește dreptul de proprietate ai pârâtei SC

A.T.T. SA

devenită proprietară prin

atestarea acestui drept în temeiul H.G. nr. 834/1991 a arătat că dobândirea

proprietății de la stat în asemenea condiții nu se putea realiza în mod valabil,

câtă vreme statul nu a deținut niciodată un titlu valabil asupra terenului

nefiind

așadar proprietar al acestuia la data atestării dreptului de proprietate.

Nevalabilitatea titlului statului atrage nulitatea certificatului de atestare a

dreptului

de proprietate al pârâtei, mai

ales că ulterior anului 1989 era de notorietate faptul că

odată cu

abolirea regimului totalitar, foștii proprietari sau moștenitorii lor, vor

revendica imobilele preluate abuziv.

Pârâții Consiliul Local al municipiului Timișoara,

Primarul municipiului Timișoara și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale au formulat întâmpinare

prin care au

solicitat respingerea excepției ca inadmisibilă ținând cont că actul

administrativ,

a cărei excepție de nelegalitate se solicită a fi constatată, este un act cu

caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Totodată Municipiul Timișoara,

Consiliul Local al municipiului Timișoara și Primarul municipiului Timișoara au

invocat prin întâmpinarea formulată și excepția

lipsei calității procesuale pasive.

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 315 din 16 iunie 2000 a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiului

Timișoara - Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarului

Municipiului Timișoara.

A admis excepția de inadmisibilitate a excepției de

nelegalitate invocată de pârâții Consiliul Local al municipiului Timișoara,

Primarul municipiului Timișoara și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale.

A respins excepția de nelegalitate a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2818

din 17 octombrie 2002 emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

A obligat reclamanta L.E. (E.K., născută B.) la plata

către pârâta A.G.T. SA la plata sumei de 1.190 lei reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut

următoarele considerente:

Excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul Timișoara,

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și

Primarului Municipiului Timișoara, invocată de acești pârâți, este nefondată,

întrucât, conform dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a

contenciosului administrativ, în cauză calitate procesuală are nu numai

emitentul actului a cărui nelegalitate se solicită, ci și părțile din procesul

de fond.

În procesul de fond având ca obiect nevalabilitatea

titlului de preluare de

către statul român

a imobilului din litigiu, pârâții sunt reprezentanții statului român, astfel că

aceștia au calitate procesuală în litigiul de față, având ca obiect excepția de

nelegalitate a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, deoarece

efectele

unei astfel de excepții se răsfrâng exclusiv

interpartes

litigantes

.

Relativ la excepția de inadmisibilitate a excepției

de nelegalitate, excepție invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, Primarul Municipiului

Timișoara și

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București, prima

instanță

a constatat următoarele:

Conform dispozițiilor art. 4

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Legalitatea

unui act administrativ unilateral cu caracter individual,

indiferent de data emiterii acestuia, poate fi

cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la

cererea părții interesate", iar conform art. 5

alin. (2) din aceiași lege, ce reglementează „actele nesupuse

controlului și limitele

controlului", „nu pot fi atacate în

contenciosul administrativ actele administrative pentru modificarea sau

desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură

judiciară".

Neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile prevăzute

de textul legal aflat în

discuție, printre

care și existența unei alte proceduri judiciare prin care se poate cere

modificarea

sau desființarea actului administrativ, însă partea interesată nu a apelat

la aceasta, reprezintă un fine de neprimire

pentru o astfel de excepție.

Conform art. 5 alin. (1) din H.G nr. 834 din 14 decembrie

1991, privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile

comerciale cu capital de

stat ,,(1)

Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort,

precum

și autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților

comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2.

Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară".

Certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2818 din 17 octombrie

2002 emis de Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

București este unul administrativ, emis de o

autoritate publica centrala, după semnificația termenilor definiți de art. 2

lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004 și, deci, cauza prezintă natura

contenciosului administrativ, ceea ce înseamnă că putea fi atacat de către

partea interesată, în speță reclamanta, în condițiile prevederilor art. 7

și urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ.

Instanța a mai constatat că

actul administrativ suspus controlului de legalitate

al instanței de contencios administrativ este

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, a contenciosului

administrativ.

Într-adevăr, este de menționat

că instanța constituțională, prin deciziile nr. 425

și nr. 426 din 10 aprilie 2008 a apreciat că art. 4

alin. (1) și art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 sunt

constituționale, în raport de prevederile art. 1, art. 5 art. 15 alin. (2),

art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea

fundamentală a țării.

Insă, în ceea ce privește cele două norme din dreptul

intern care reprezintă

temeiul de drept al

invocării excepției de nelegalitate, trebuie apreciat faptul că

judecătorului

național ii revine roiul de a aprecia, conform art. 20 alin. (2) din

Constituție, în legătură cu eventuala prioritate a tratatelor ce reglementează

drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte.

In acest sens, judecătorul

național, în calitate de prim judecător al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a

„asigura efectul deplin al normelor Convenției, asigurându-le preeminența față

de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie

să asigure abrogarea acesteia de către legiuitor" (a se vedea CEDO,

hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu contra României, nr. 2.

M.Of. nr. 830 din 05 decembrie 2007).

Așadar prin raportare la normele Convenției Europene

a Drepturilor Omului și la jurisprudența instanței de la Strasbourg, instanța

prima instanță a apreciat că se impune înlăturarea aplicării în speță a

dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004,

modificată, care permite cenzurarea, fără limită în timp, pe calea incidentală

a excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter

individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, reținând că

aceste norme interne contravin unor principii fundamentale convenționale a

căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale

omului.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,

reclamanta E.(E.K.) L.(născută B.) a fost obligată la plata către pârâta SC

A.T.T. SA Timișoara a sumei de 1190 lei reprezentând cheltuieli de judecată,

compuse din onorariu avocat, conform facturii fiscale nr. 535 din 25 februarie

2010, aflată la din dosar.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta L.C.(E.) criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Reclamanta a susținut în esență că excepția de

nelegalitate invocată este admisibilă în condițiile art. 4

alin. (1)

teza I, din Legea nr. 554/2004,

privind contenciosul administrativ, potrivit căruia legalitatea unui act

administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Considerentele vizând o pretinsă încălcare a dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale este nefondată, a mai susținut recurenta-reclamantă.

Prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu

contravin dispozițiilor art. 6 din Convenție ci dimpotrivă asigură accesul la

justiție în situații în care printr-un act administrativ individual s-a

încălcat principiul legalității în materia actelor administrative.

În speță, imobilul asupra căruia s-a atestat dreptul

de proprietate al atei SC A.T.T. SA a fost deținut în proprietate în cote egale

de câte 1/3 parte de antecesoarele sale D.E. născută S., S.I. (I.) născută G.

și B.B. născută S. (una și aceeași cu B.B.R.). în anul 1963 întregul imobil a

fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951. în anul

2002, imobilul a fost evidențiat ca teren industrial de 4.928 mp, fiind radiată

casa și prin aceeași operațiune de carte funciară s-a înscris în favoarea SC

A.T.T. SA dreptul de proprietate asupra întregului imobil, cu titlul de

atestare în baza H.G. nr. 834/1991. Ulterior pârâta SC A.T.T. SA a vândut

imobilul pârâtei S.C. A.H.T. SA., iar terenul identificat cu nr. top. 23368 și

nr. top. 23369 s-a transcris în C.F. nr. 132511 Timișoara, apoi parcelele în

discuție s-au unificat cu alte parcele având o suprafață de 48.555 mp care s-a

evidențiat sub numărul topografic nou 31250. Proprietară a întregii parcele nou

create, de 48.555 mp, este acum pârâta S.C. A.H.T. SA. cu titlul de cumpărare

de la SC A.T.T. SA.

Recurenta a promovat acțiunea în constatarea

nevalabilității titlului statului și a nulității transferurilor succesive de

proprietate, în dosarul nr. 12991.1/325/2006

al

Tribunalului Timiș, în condițiile în care Decretul nr. 111/1951, în temeiul

căruia s-

a preluat imobilul de către stat, a fost greșit aplicat,

neputându-se reține că imobilul ar fi rămas fără stăpân sau că s-ar fi aflat în

una din situațiile descrise în art. 1 lit. a) - g) din Decretul nr. 111/1951.

în aceste condiții, dobândirea proprietății asupra terenului de către pârâta SC

A.T.T. SA, prin atestarea acestui drept în temeiul H.G. nr. 834/1991, nu se

putea realiza în mod valabil, câtă vreme statul nu a deținut niciodată un titlu

valabil asupra terenului, nefiind așadar proprietar la data atestării dreptului

de proprietate.

Aceste argumente privind

nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate atacat ar fi trebuit să fie analizate de

către instanța de fond, care a

respins în

mod greșit ca inadmisibilă excepția de nelegalitate, încălcând prin soluția

pronunțată dispozițiile exprese ale art. 4 alin. (1) teza

I

și alin. (2) teza a II-a din

Legea

nr. 554/2004 modificată.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor

legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge

recursul dar cu următoarele considerente:

Obiectul excepției de nelegalitate soluționată de

instanța de fond îl constituie un act administrativ cu caracter individual emis

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Este adevărat că dispozițiile art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007

prevăd că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent

de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând pe cale de excepție.

Însă judecătorul, în soluționarea unei cauze și în

interpretarea prevederilor legale, are rolul de a aprecia, în sensul art. 20

alin. (2) din Constituția României, cu privire la aplicarea cu prioritate a

tratatelor internaționale la care România este parte, în cazul în care apreciază

că normele de drept interne contravin acestora și de

a verifica compatibilitatea și concordanța normelor de drept intern cu

reglementările

și jurisprudența comunitară.

Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului

recunoaște faptul că

judecătorul național

are obligația de a asigura efectul deplin al normelor Convenției,

preeminența

lor față de orice altă prevedere contrară din legislația națională fără să

fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către

legiuitor (Cauza Vermeiere contra

Belgiei, Cauza Dumitru Popescu contra

României).

Și în privința normelor dreptului comunitar, Curtea

de Justiție de la Luxemburg a statuat că instanța națională este competentă să

asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând,

în măsura necesară, un act administrativ care i s-ar opune.

Acestea dovedesc că judecătorul poate înlătura

dispozițiile dintr-un act normativ, cum sunt cele din Legea nr. 554/2004, care

permit cenzurarea fără limită de timp, pe calea excepției de nelegalitate a

actelor administrative unilaterale cu

caracter

individual emise anterior intrării în vigoare a legii pentru că acestea încalcă

principii fundamentale convenționale și comunitare.

Pentru că este prevăzută posibilitatea cenzurării

oricând a legalității unui act administrativ cu caracter individual se încalcă

dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului dar și principiul securității raporturilor juridice.

Chiar dacă Curtea europeană s-a pronunțat în sensul

că nu trebuie instituită posibilitatea de a anula tară limită în timp o

hotărâre judecătorească pentru că s-ar încălca principiul securității

raporturilor juridice, și în cazul excepției de nelegalitate pot fi reținute

aceste susțineri pentru că există similitudinea de efecte juridice între

hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ

irevocabil emis de o autoritate și necenzurat potrivit prevederilor legale

ulterioare Legii nr. 554/2004.

Tot prin similitudine trebuie aplicată și jurisprudența

Curții de Justiție de la Luxemburg care a stabilit, în privința posibilității

de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor

comunitare, că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în

anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru

introducerea acțiunii,trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul

definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță

controlul de legalitate a acestui act, nici chiar pe calea incidentală a

excepției de nelegalitate (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate

C-383/2006 și C- 385/2006).

În aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 din

Constituție, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, excepția de nelegalitate

invocată va fi respinsă.

In consecință, pentru toate aceste motive,în baza

art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de L.E. împotriva

sentinței civile nr. 315 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 august 2010.