ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 449/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 449/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 15774/325/2010 la Judecătoria Timișoara, reclamanta C.E. a

chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Timișoara, prin Primar și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce va da, să oblige pârâții să o despăgubească cu valoarea de

circulație a suprafeței de 9.236 m.p. teren arabil înscris în C.F. X Timișoara,

teren al cărui proprietar tabular este reclamanta, cu titlu de moștenire.

În motivare, a arătat

că în baza certificatului suplimentar de moștenitor din 08 ianuarie 2004, a

devenit unic moștenitor în cotă de 1/1 părți din imobilul menționat, dobândit

cu titlu de cumpărare de către defuncții săi socri, C.T. și C.F.

În baza Legii nr.

247/2005, reclamanta a formulat cerere către Comisia locală de fond funciar

Timișoara; cererea fiind respinsă, a formulat contestație, ce nu a fost încă

soluționată.

Terenul a fost

distribuit spre folosință către entități sociale și persoane fizice, iar

reclamanta nu a avut niciodată posesia acestuia, astfel că restituirea în

natură nu este posibilă.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ., decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Rezoluția nr. 1123/1997 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei.

Ulterior, reclamanta

și-a precizat și completat cererea, arătând că revendică terenul în litigiu

prin compararea titlurilor de proprietate; terenul fiind preluat abuziv de

către stat de la antecesorii săi, titlul pârâtelor este nul.

S-a susținut că,

întrucât pe terenul în litigiu autoritățile vremii intenționau să construiască

un stadion, casa socrilor săi urmând a fi demolată, socrului său i s-a oferit

în anul 1963 o casă pe str. Ș.S., însă fără teren. Dreptul de proprietate al

pârâților nu a fost înscris în cartea funciară și nu se cunoaște în baza cărui act

normativ a fost preluat terenul.

Printr-o nouă

precizare de acțiune, reclamanta a chemat în judecată, în calitate de

pârât, pe SC I.C.M.T. SA, arătând că revendică suprafața de 3.259 m.p. pe care

o folosește această societate și că terenul înscris în C.F. X Timișoara

este compus din: suprafața de 3.259 m.p. îngrădită, folosită de societatea

pârâtă, 910 m.p. domeniu public și 5.067 m.p. teren arabil restituit conform

Legii nr. 18/1991 către terțe persoane.

Prin sentința civilă

nr. 31170 din 14 decembrie 2011, Judecătoria Timișoara a declinat competența

materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, având în

vedere valoarea obiectului pricinii.

În fața

tribunalului, reclamanta a renunțat la judecata în contradictoriu cu Primăria Municipiului

Timișoara și Consiliul Local Timișoara, menționând că doar pârâta SC I.C.M.T.

SA folosește terenul, teren pe care îl revendică în baza dreptului comun.

La rândul ei, SC

I.C.M.T. SA a formulat cererea înregistrată sub nr. dosar 11795/30/2010, prin

care a chemat în judecată pe pârâta C.E., solicitând instanței să constate că a

dobândit în proprietate imobilul (teren și construcții) înscris în C.F. X

Timișoara prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor nr. Y/1994; să constate că a dobândit același teren și cu titlu de

uzucapiune; să dispună anularea certificatului suplimentar de moștenitor din

2004 eliberat de B.N.P. D.C.B., în baza art. 88 din Legea nr. 36/1995, câtă

vreme la data eliberării actului, terenul nu se afla în patrimoniul defuncților

socrii ai pârâtei; să dispună rectificarea C.F. X Timișoara în sensul

înscrierii dreptului său de proprietate.

În subsidiar, a

solicitat ca, în situația în care capetele de cerere anterioare vor fi

respinse, să se constate că a dobândit dreptul de superficie asupra

supraedificatului și terenului în baza art. 1860, 1846, 1847 C. civ., iar, în

situația în care și această cerere va fi respinsă, a solicitat obligarea

pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând valoarea imobilului pentru care

s-au achitat taxe și impozite și pentru care a fost eliberat certificatul de

atestare a dreptului de proprietate menționat, invocând art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 492, 494, 998-999, 1075

C. civ.

În motivarea cererii,

s-a invocat că, în baza H.G. nr. 834/1991, a fost emis pe numele reclamantei

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au

fost ulterior individualizate în C.F. Z Timișoara. Pe terenul în litigiu este

amplasată parțial o hală de producție preluată de la antecesoarele în drepturi

ale reclamantei, terenul fiind astfel folosit din anul 1974.

A arătat reclamanta, că

eliberarea certificatului suplimentar de moștenitor s-a făcut fără verificarea situației

de pe teren, existând și neconcordanțe cu privire la numele lui de cujus, bunul

neexistând în patrimoniul acestuia, nici el și nici succesorii lui neurmând calea

specială prevăzută de legile fondului funciar pentru dobândirea titlului de proprietate.

A mai arătat reclamanta

că dreptul său de proprietate este opozabil fără înscriere în cartea funciară, conform

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 111 C. proc. civ., art. 645 C. civ., art. 1846-1847, 1860 C.

civ.

Pe cale reconvențională,

pârâta a solicitat obligarea reclamantei la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie

terenul în litigiu; a solicitat să se dispună demolarea halelor reclamantei aflate

pe terenul proprietatea sa, întrucât au fost edificate cu rea credință, precum și

obligarea pârâtei să îi plătească despăgubiri pentru folosința terenului.

Prin sentința civilă

nr. 3232 din 20 noiembrie 2012, Tribunalul Timiș a anulat, ca netimbrată, cererea

privind plata despăgubirilor din acțiunea principală formulată în Dosar nr. 11795/30/2010.

A admis în parte acțiunea principală precizată formulată în Dosarul nr. 11795/30/2010

de reclamanta SC I.C.M.T. SA.

A constatat nulitatea

absolută parțială a certificatului de moștenitor suplimentar din 08 ianuarie 2004

al B.N.P. D.C.B., cu privire la suprafața de 3.351 m.p., ce face parte din terenul

în suprafață totală de 9.236 m.p. înscrisă în C.F. X Timișoara.

A dispus radierea dreptului

de proprietate al pârâtei C.E. din cartea funciară menționată pentru suprafața de

3.351 m.p. A respins în rest acțiunea principală precizată.

A anulat, ca netimbrată,

cererea reconvențională formulată de pârâta C.E. în contradictoriu cu reclamanta

SC I.C.M.T. SA.

A respins acțiunea conexă

precizată formulată de reclamanta C.E. în contradictoriu cu pârâta SC I.C.M.T.

SA.

A luat act de renunțarea

reclamantei C.E. la judecata acțiunii conexe în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Pentru a dispune astfel,

instanța a reținut că, după anularea ca netimbrate a cererilor menționate,

a rămas învestită cu solicitarea reclamantei SC I.C.M.T. SA de recunoaștere a dreptului

de proprietate asupra terenului în suprafață de 9.236 m.p., înscris în C.F. X Timișoara,

anularea certificatului de moștenitor suplimentar din 2004; în subsidiar, cu constatarea

dreptului de superficie asupra halelor pentru construcții metalice și a terenului

aferent construcției.

Pentru pârâta C.E., reclamantă

în Dosarul nr. 15774/325/2010, a rămas de analizat cererea având ca obiect revendicarea

suprafeței de 3.351 m.p. ocupată de reclamanta SC I.C.M.T. SA, pârâtă în dosarul

menționat.

Analizând probele administrate,

tribunalul a reținut că la data de 09 septembrie 1994 s-a emis pe numele reclamantei

SC I.C.M.T. SA, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. Y pentru

suprafața de 48.228 m.p., din care în cartea funciară s-a înscris suprafața de 40.989

m.p. (conform extrasului C.F. Z Timișoara). Reclamanta a solicitat recunoașterea

dobândirii dreptului de proprietate asupra suprafeței de 9.236 m.p. înscrisă în

altă carte funciară, cu nr. X Timișoara, pe numele pârâtei C.E., cu titlu de moștenire,

succesiuni succesive, susținând că acest teren face parte din cel înscris în certificatul

de atestare a dreptului de proprietate, pentru ca în subsidiar să pretindă dobândirea

dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii.

La rândul său, pârâta

C.E. a pretins dreptul asupra aceluiași teren în baza certificatului suplimentar

de moștenitor din anul 2004, întrucât imobilul a aparținut socrilor săi din anul

1949, când l-au cumpărat.

Reclamanta SC

I.C.M.T. SA a contestat titlul prezentat de pârâta C.E., invocând nulitatea certificatului

prin prisma faptului că imobilul a fost preluat de stat, s-a aflat un timp în patrimoniul

Întreprinderii Agricole de Stat, apoi a fost inclus în baza de producție ce i-a

fost transmisă de autoarea sa I.C.M. Brașov, posedând imobilul din anul 1974.

Reclamanta a făcut referire

la lipsa calității de proprietar a autorilor pârâtei, în condițiile în care bunul

a fost preluat de stat și folosit de un terț la momentul dezbaterii succesiunii,

dar a invocat și nulitatea ca urmare a lipsei calității sale de moștenitor

față de autori.

Analizând motivele de

nulitate, tribunalul a reținut că primul este nefondat, cât timp în cartea funciară

au figurat nu statul, ci persoane fizice. Deși în baza Decretului-lege nr.

115/1938, dreptul de proprietate se dobândește prin expropriere fără înscrierea

în cartea funciară, pentru a dispune de bun, așa cum invocă reclamanta în favoarea

sa, era necesară înscrierea în cartea funciară. Deci, pentru a se constata acordarea

dreptului reclamantei de către stat, trebuia ca acesta din urmă să se întabuleze

ca proprietar în evidențele de publicitate imobiliară, în sensul art. 26 din decretul

menționat.

S-a constatat însă, ca

fiind întemeiat al doilea motiv de nulitate al certificatului de moștenitor, pentru

că din însuși conținutul său rezultă că pârâta C.E. a dobândit în mod nelegal dreptul

de proprietate în cotă de 1/1 asupra terenului în litigiu.

Proprietarii tabulari,

autori ai pârâtei, au fost C.T. și C.F., primul decedând în anul 1984, al doilea

în septembrie 1990. Soțul pârâtei a fost fiul proprietarilor tabulari, dar a predecedat

mamei, în august 1990. Aceasta înseamnă că moștenitori ai defunctului C.T. au fost

soția și fiul, iar după decesul acestuia din urmă au rămas mama sa, decedată și

ea ulterior, și soția, pârâta C.E. Cota de proprietate a mamei soțului pârâtei nu

se putea însă transmite în patrimoniul acesteia, deoarece nu se află în categoriile

de moștenitori legali așa cum aceștia sunt enumerați de art. 1 din Legea nr. 319/1944.

Prin urmare, a fost admisă

această cerere, în parte, și, deși reclamanta nu poate obține câștig de cauză în

privința celorlalte cereri, din cauza modului de promovare a acțiunii, a cadrului

procesual format la inițiativa sa, tribunalul a apreciat că în persoana SC

I.C.M.T. SA există interesul actual și personal pentru soluția menționată.

Aceasta, întrucât, ca

urmare a anulării parțiale a certificatului de moștenitor, se ajunge la situația

în care imobilul se întoarce în patrimoniul autorilor, adică al socrilor, cu consecința

că succesiunea după aceștia nu este dezbătută, nu se cunoaște cine este îndreptățit

la cota de proprietate a soacrei pârâtei. Reclamanta nu a formulat o cerere în acest

sens, dar recunoașterea dreptului său de proprietate nu poate avea loc doar în contradictoriu

cu pârâta C.E., în privința căreia s-a desființat dreptul de proprietate în cotă

de 1/1 asupra terenului.

Prin urmare, a considerat

instanța, fie că este vorba despre uzucapiune, fie că terenul ar fi înscris

în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, aceste aspecte nu pot face

obiectul analizei instanței în cadrul procesual de față.

Tribunalul a apreciat

că reclamanta nu are interes personal pentru a desființa titlul pârâtei și pentru

diferența de suprafață, din moment ce ocupă doar o parte din teren.

Cum titlul pârâtei-reclamante

s-a desființat pentru suprafața de 3.351 m.p., s-a constatat că se impune respingerea

acțiunii în revendicare formulată de C.E.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâta C.E. care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând în principal

anularea și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, deoarece aceasta

nu a intrat în soluționarea fondului, fiind incidente dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, schimbarea ei în sensul respingerii ca

nedovedite a cererii reclamantei și al admiterii acțiunii pârâtei astfel cum a fost

formulată și precizată în dosarul conexat.

În motivare, s-a invocat

greșita interpretare a dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, faptul că instanța

nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active, reclamanta

neputând invoca nici calitatea de moștenitor al defuncților și nici vreun drept

de proprietate asupra terenului. De asemenea, s-a susținut nepronunțarea asupra

excepției prescripției dreptului la acțiune, petiția de ereditate putând fi formulată

în termen de 3 ani de la data la care reclamanta și-a înscris dreptul de proprietate

în cartea funciară, precum și faptul că sentința nu ar cuprinde motivele pe

care se întemeiază.

Prin decizia civilă

nr. 62/A din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă,

a admis apelul declarat de pârâta C.E., a schimbat în parte sentința în sensul că

a respins cererea de constatare a nulității absolute a certificatului suplimentar

de moștenitor din 08 ianuarie 2004 formulată de reclamanta SC I.C.M.T. SA și cererea

în rectificare C.F. X Timișoara formulată de aceeași reclamantă. A fost menținută

în rest sentința.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că, solicitând anularea certificatului suplimentar

de moștenitor eliberat pe numele pârâtei, reclamanta a invocat dispozițiile

art. 88 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora cei care se consideră vătămați în

drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești

anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii.

Reclamanta nu a invocat

propria calitate de moștenitor de pe urma defuncților C., ci a invocat un drept

propriu asupra imobilului (unei părți din acesta) inclus în masa succesorală conform

certificatului contestat, ceea ce înseamnă că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei

apelante referitoare la natura acțiunii reclamantei ca fiind una în petiție de ereditate,

cu consecința inadmisibilității acțiunii și, respectiv a intervenirii prescripției

dreptului la acțiune.

La fel, contrar susținerilor

apelantei, s-a apreciat că o eventuală admitere a cererii în anulare formulată -

dat fiind specificul acesteia, nu ar avea ca efect obligatoriu eliberarea unui certificat

de moștenitor (și) pe numele reclamantei ci excluderea din masa succesorală al cărei

beneficiar este pârâta - moștenitor al bunului asupra căruia reclamanta invocă un

drept propriu.

S-a constatat, însă, ca

având caracter întemeiat, susținerile apelantei pârâte vizând lipsa interesului

reclamantei în a solicita anularea certificatului suplimentar de moștenitor.

Aceasta întrucât, pentru

a fi parte în proces, cel ce a sesizat instanța cu acțiunea civilă trebuie să dovedească

existența interesului (a folosului urmărit prin declanșarea demersului judiciar)

care trebuie să fie legitim, născut, actual, personal și direct.

Având în vedere specificul

acțiunii cu care reclamanta a sesizat instanța, interesul acesteia ar consta în

aceea că, efect al anulării certificatului de calitate de moștenitor și al efectuării

operațiunilor de carte funciară solicitate, dreptul de proprietate propriu al reclamantei

să fie înscris în cartea funciară, conform propriei cereri.

Or, radierea din evidențele

funciare a dreptului pârâtei neurmată de înscrierea vreunui drept al reclamantei

(astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței, necontestat de reclamantă) ar avea

ca efect reînscrierea persoanelor de pe urma cărora a fost eliberat certificatul

de calitate de moștenitor contestat.

Pe de altă parte, conform

probelor administrate în cauză, reclamanta nu a justificat vreun drept de proprietate

propriu asupra vreunei porțiuni de teren din cel înscris în certificatul de calitate

de moștenitor a cărui anulare s-a cerut.

S-a concluzionat că reclamanta

nu justifică vreun interes născut și actual, personal și direct în promovarea acțiunii,

deși corespunde realității că aceasta tinde la obținerea, în baza H.G. nr.

834/1991, a unui certificat de atestare și cu privire la terenul în litigiu, însă

intenția sa ca ulterior să urmeze o altă procedură pentru a deveni beneficiara unui

act constitutiv de drepturi, nu face ca, în prezenta cauză, interesul în promovarea

acțiunii să îndeplinească menționatele condiții.

De aceea, s-a apreciat

că anulând în parte certificatul de calitate de moștenitor contestat, prima instanță

a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 109 C. proc. civ., art. 88 din Legea

nr. 36/1995, sentința urmând fi schimbată sub acest aspect, în sensul respingerii

cererii în anulare.

În privința cererii

de rectificare a cărții funciare, s-a constatat că aceasta are caracter accesoriu

în raport cu cererea în anulare, astfel încât se impune schimbarea sentinței

și în sensul respingerii cererii în rectificare.

În ceea ce privește

cererea în revendicare și, respectiv în pretenții formulată de pârâtă, instanța

a reținut că terenul în litigiu, înscris inițial în C.F. W Timișoara, a fost expropriat

de la antecesorii (socrii) reclamantei în vederea construirii unui stadion.

Ulterior, terenul a fost

înscris în C.F. X Timișoara pe numele acelorași persoane.

Pentru a obține restituirea

terenului, reclamanta a demarat procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005,

procedură ce nu a fost finalizată până în prezent.

Această situație nu a

fost contestată în cauză ci, din perspective diferite, susținută de ambele părți.

S-a reținut că terenul

apare ca fiind înscris în cartea funciară pe numele defuncților socri ai pârâtei,

însă, așa cum aceasta însăși susține, urmare a exproprierii din anul 1960, aceștia

nu au mai exercitat asupra imobilului niciunul dintre atributele dreptului de proprietate.

În consecință, imobilul

a fost preluat de stat anterior anului 1989 (omisiunea înscrierii dreptului în cartea

funciară nefiind impediment la dobândire față de dispozițiile art. 26 din Decret-lege

nr. 115/1938 în vigoare la acea dată), persoanele expropriate fiind lipsite de atributele

recunoscute de art. 480 C. civ.

De aceea, pentru a putea

beneficia de aceste atribute, titularii dreptului de proprietate (în speță, succesoarea

lor) nu au la îndemână calea dreptului comun, ci calea reglementată de legea specială

de reparație, în patrimoniul lor nemaiexistând un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție și având în vedere interpretarea dată noțiunii de bun

de instanța de contencios european în cauza Atanasiu ș.a. contra României.

Având în vedere cele statuate

de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin deciziile nr. 33/2008 și 27/2011 date

în interesul legii, reclamanta este ținută să urmeze calea specială (pe care a și

declanșat-o), promovarea prezentei acțiuni de drept comun echivalând cu încălcarea

principiului electa una via non datur recursus ad alteram.

În consecință, sentința

a fost menținută sub aspectul respingerii cererii în revendicare și pretenții.

Totodată, s-a constatat

că hotărârea primei instanțe nu a fost criticată sub aspectul respingerii celorlalte

cereri formulate de părți în dosarele conexate și nici sub aspectul reținerii incidenței

dispozițiilor art. 246 C. proc. civ.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanta SC I.C.M.T. SA și pârâta-reclamantă C.E.

I.C.M.T. SA a pretins nelegalitatea deciziei din apel, susținând următoarele:

- Hotărârea cuprinde motive

contradictorii și străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât,

în pofida recunoașterii pârâtei, a documentației cadastrale întocmite pentru aplicarea

H.G. nr. 834/1991, a constatărilor expertizei privind supraedificatul de pe teren

(hala de producție a reclamantei), concluzionează asupra lipsei de interes a acesteia

în solicitarea de anulare a certificatului de moștenitor.

Tot astfel, considerentul

deciziei conform căruia „radierea din evidențele funciare a dreptului pârâtei neurmată

de înscrierea vreunui drept al reclamantei ar duce la reînscrierea persoanelor de

pe urma cărora a fost eliberat certificatul de moștenitor” este contrazis de

art. 39 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, potrivit căruia, pentru înscrierea imobilelor

dobândite în baza legilor de restituire, se va întocmi o documentație cadastrală

în vederea deschiderii unei noi cărți funciare.

Așadar, interesul reclamantei

era acela al deschiderii unei noi cărți funciare, tocmai pentru a nu coexista două

cărți funciare în același timp; odată cu radierea dreptului pârâtei, cartea funciară

veche urma să fie sistată, pentru a putea fi deschisă o nouă carte funciară.

Aceasta, cu atât mai mult

cu cât instanța însăși recunoaște dreptul extratabular al statului român, pe temeiul

art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, ceea ce înseamnă că radierea dreptului intimatei

nu putea avea drept consecință reînscrierea persoanelor de pe urma cărora fusese

emis certificat de moștenitor.

Dacă s-ar admite teza

că socrii pârâtei au dobândit după anul 1990 un drept de proprietate asupra imobilului

înscris în C.F. X - pe care se află hala de producție a reclamantei și curte betonată

de 3.000 m.p. pentru care aceasta plătește impozit la Primăria Timișoara - atunci

dreptul pretins tabular al acestora nu a existat anterior anului 1989, pentru a

face obiectul legilor fondului funciar.

Cu privire la terenul

asupra căruia s-a emis certificatul de moștenitor există posesia reclamantei și

construcția edificată de aceasta, în suprafață de 88 m.p., iar în tabelul de situație

juridică aferent documentației întocmite în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, este

cuprinsă și suprafața de 3.259 m.p., purtând avizul de conformitate al Oficiul

de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timiș, ceea ce înseamnă că documentațiile

cadastrale recunosc apartenența imobilului (hală de producție și curte betonată)

reclamantei.

În ce privește radierea

din evidențele funciare a drepturilor pârâtei C.E., aceasta nu poate avea ca efect

reînscrierea pretinșilor autori (socrii) ai acesteia, câtă vreme ei au decedat în

1984 și respectiv 1990, așa încât nu se putea reconstitui dreptul de proprietate

pe numele lor în anul 1991, cum a susținut intimata-pârâtă.

- Decizia este nelegală

și din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța a interpretat

eronat actul dedus judecății, respectiv certificatul suplimentar de moștenitor și,

fără a aduce niciun argument care să justifice de ce ar trebui considerat valid,

invocând principiul nou reformatio in pejus, a pronunțat o hotărâre nelegală.

- Decizia din apel este

lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece în mod greșit reține

că nu ar exista interesul reclamantei în obținerea anulării certificatului de moștenitor,

deși efectul radierii dreptului pârâtei - ca efect al anulării certificatului de

moștenitor - nu este reînscrierea dreptului în favoarea socrilor acesteia, ci sistarea

cărții funciare, respectiv deschiderea unei cărți funciare noi.

al pârâtei-reclamante C.E. s-a susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte:

- Decizia este nelegală

întrucât cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.).

Aceasta, în condițiile

în care în considerente se reține că terenul din litigiu, de 9.236 m.p., înscris

în C.F. X Timișoara, pe care recurenta este proprietară tabulară, a fost expropriat

de la antecesorii socri ai acesteia, C.T. și C.F. și că ulterior, același teren

a fost transcris pe numele acelorași persoane în C.F. X Timișoara. Or, recurenta

a precizat pe parcursul procesului că nu terenul din litigiu (de 9.236 m.p.) a fost

expropriat, ci terenul în suprafață de 9.256 m.p., înscris în C.F. W Timișoara,

deținut conform contractului de vânzare-cumpărare din 1949.

În anul 1991, din proprie

inițiativă, Primăria Timișoara a oferit, în schimbul terenului expropriat, terenul

în suprafață de 9.236 m.p. socrilor recurentei și i-a înscris direct proprietari

tabulari în C.F. X Timișoara.

Recurenta a devenit proprietară

tabulară, ca unica moștenitoare rămasă, în condițiile în care socrul C.T. a decedat

în 1985, soțul C.E.T. a decedat în august 1990, iar soacra C.F. a decedat în data

de 02 septembrie 1990.

- Decizia este nelegală,

dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de apel motivează

în mod greșit că partea nu avea la îndemână calea dreptului comun, ci doar procedura

legii speciale de reparație întrucât a formulat cerere în baza Legii nr. 247/2005

pentru restituirea terenului, deși recurenta este proprietară tabulară, pe baza

certificatului suplimentar de moștenitor (din 08 ianuarie 2004) eliberat de pe urma

socrilor.

Instanța de apel trebuia

să trimită cauza spre rejudecare pentru administrarea de probe suplimentare în vederea

identificării terenului, ținând seama de faptul că însăși instanța motivează că

intimata nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului.

Cu multă ușurință, instanța

de apel consideră acțiunea în revendicare ca inadmisibilă pe considerentul că a

fost formulată o cerere de restituire pe baza Legii nr. 247/2005, fără a verifica

dacă terenul în litigiu este unul și același cu cel pe care statul l-a preluat de

la socrii recurentei.

- În realitate, acțiunea

în revendicare este admisibilă, întrucât recurenta este proprietară tabulară asupra

terenului, iar SC I.C.M.T. SA doar folosește acest imobil, fătă a-l avea înscris

în certificatul de atestare.

- Prima instanță a respins

acțiunea în revendicare a reclamantei pe motiv că i s-a anulat certificatul de moștenitor,

pronunțându-se pe fondul cauzei fără a fi administrată vreo probă, așa încât instanța

de apel trebuia să trimită dosarul spre rejudecare pentru administrarea probatoriului.

- Nelegalitatea deciziei

decurge și din aceea că se reține că dosarul format în baza Legii nr. 247/2005 nu

este soluționat de Primăria Timișoara, deși din actele depuse la dosar (adresa Comisiei

municipale de fond funciar) rezultă că a fost respinsă contestația, deoarece imobilul

nu face obiectul Legii nr. 247/2005.

La fel, în mod eronat

s-a reținut că societatea-intimată urmează să facă procedurile administrative pentru

dobândirea terenului în litigiu prin eliberarea certificatului de atestare a dreptului

de proprietate, în condițiile în care pe parcursul procesului aceasta a susținut

că are deja terenul inclus în certificatul de atestare.

Analizând aspectele deduse

judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

SC I.C.M.T. SA este fondat în limitele considerentelor ce se vor arăta în continuare.

- Admițând apelul pârâtei

C.E., instanța anterioară a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că

a respins cererea vizând constatarea nulității certificatului suplimentar de moștenitor

eliberat pe numele pârâtei și cererea de rectificare a C.F. X Timișoara, apreciind

că reclamanta SC I.C.M.T. SA nu justifică interesul în formularea unei astfel de

pretenții.

Analizând cerința interesului

în promovarea acțiunii, instanța de apel a constatat că ea nu se regăsește în cauză

întrucât reclamanta „nu justifică vreun drept de proprietate propriu asupra vreunei

porțiuni de teren din cel înscris în certificatul de calitate de moștenitor a cărui

anulare se cere”.

O asemenea accepțiune

dată interesului - condiție de exercițiu a acțiunii, nesocotește însă împrejurarea

că o acțiune nu se promovează întotdeauna și în mod exclusiv pentru protejarea unui

drept subiectiv, ci ea poate fi promovată și pentru protejarea unei situații juridice

ocrotite de lege.

În sens procedural civil,

acțiunea include ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură atât protecția

dreptului subiectiv civil, atunci când este încălcat sau contestat, cât și a situațiilor

juridice legal reglementate, atunci când sunt nesocotite.

În speță, instanța de

apel trebuia să observe că reclamanta se prevalează de o asemenea situație juridică,

respectiv posesia pe care o exercită asupra terenului (pe care a edificat și o construcție),

ceea ce era apt să-i justifice demersul vizând anularea certificatului de moștenitor.

Conform celor relevate

în fața instanțelor fondului prin probele administrate, societatea-reclamantă deține

posesia asupra terenului din anul 1974 și a edificat o hală de producție asupra

ei, împrejurarea că imobilul nu a fost inclus în certificatul de atestare a dreptului

de proprietate neputând constitui un impediment în interesul acesteia de a păstra

stăpânirea bunului și de a-și conserva posesia, pe care să o poată opune celui care

se va dovedi adevăratul proprietar.

Or, sub acest aspect,

reclamanta justifica interesul în a demonstra viciul nulității care afecta certificatul

de moștenitor (eliberat unei persoane fără vocație succesorală) de care se prevala

partea adversă pentru a demonstra că este proprietar și din această calitate, a-i

solicita predarea imobilului.

Instanța de apel a omis

faptul că prin acțiunea promovată societatea reclamantă nu s-a pretins proprietar

deposedat de bun, ci a solicitat să se constate că a devenit proprietar ca efect

al certificatului de atestare eliberat în 1994 sau, în subsidiar, ca efect al uzucapiunii.

Așadar, nu era vorba de

promovarea unei acțiuni petitorii, a proprietarului deposedat care vrea să reintre

în stăpânirea bunului, ci de o acțiune prin care se tindea la constatarea/constituirea

dreptului de proprietate.

Deși aceste două capete

de cerere n-au mai ajuns să fie analizate de către tribunal care, anulând certificatul

de moștenitor, a considerat că a devenit inadecvat cadrul procesual pentru a se

realiza această analiză (necunoscându-se cine sunt ceilalți moștenitori, pentru

a le putea fi opuse pretențiile), situația de fapt fusese deja conturată de probele

administrate, relevând posesia exercitată de societate începând cu anul 1974.

De altfel, pârâta însăși

a arătat că nu a avut niciodată posesia terenului, că n-a știut unde se află și

că l-a identificat, ca atare, după ce expertul la care a apelat a precizat că este

situat în Calea B.

Fiind demonstrată posesia

exercitată de către reclamantă asupra terenului, analiza interesului acesteia în

a solicita și obține anularea certificatului de moștenitor a celei care, pe temeiul

lui se pretindea proprietar și revendica bunul, trebuia făcută luându-se în considerare

această situație juridică legală.

Pentru a se valorifica

această situație juridică, inclusiv dreptul subiectiv căreia îi poate da naștere,

este necesar ca ea să poată fi opusă celui care este adevăratul proprietar, singurul

care poate efectua acte de tulburare sau de întrerupere a posesiei.

De aceea, instanța de

apel a greșit atunci când a legat analiza cerinței interesului de dovada dreptului

de proprietate asupra vreunei porțiuni de teren din cel înscris în certificatul

de moștenitor a cărui anulare s-a cerut, ignorând că, pentru a se produce efectele

posesiei, ele trebuie să poată fi opuse adevăratului proprietar, iar nu celui care

se pretinde proprietar aparent (în baza unui certificat de moștenitor anulabil,

ca în speță).

Or, sub acest ultim aspect,

instanța de apel trebuia să observe, așa cum corect a constatat tribunalul, că certificatul

de moștenitor a fost nelegal emis, fără a valorifica o vocație succesorală a pârâtei

(în calitate de noră față de cei pe care i-a indicat ca fiind titularii dreptului

de proprietate). Faptul că soțul pârâtei a fost fiul proprietarilor tabulari (decedați

în 1983 și respectiv septembrie 1990) nu o îndreptățește pe aceasta la culegerea

vreunei părți din moștenire, în condițiile în care soțul său a predecedat (în august

1990) mamei acestuia. În plus, nu ar putea fi vorba de preluarea părții din moștenirea

soțului său (pe care acesta ar fi moștenit-o de la tatăl decedat în 1984) câtă vreme

pârâta însăși a afirmat constant, pe parcursul procesului, că dreptul asupra terenului

ar fi fost constituit abia în anul 1991, în urma demersurilor făcute de Primărie,

care s-ar fi ocupat și de operațiunile de întabulare.

În ce privește efectul

anulării certificatului de moștenitor, acesta se repercutează, așa cum corect susține

recurenta, și asupra evidențelor de carte funciară, căci un act nul nu poate constitui

temei pentru o înscriere valabilă.

De aceea, corectă și sub

acest aspect este soluția de primă instanță, iar nu cea din apel care, stabilind

caracterul accesoriu al cererii de rectificare a cărții funciare, a dispus respingerea

acesteia, ca o consecință a constatării lipsei de interes în anularea certificatului

suplimentar de moștenitor.

Pentru considerentele

arătate, se constată că decizia de apel este nelegală, dată cu încălcarea art. 109

C. proc. civ., art. 88 (actualmente art. 119) din Legea nr. 36/1995, ceea ce atrage

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul

căruia recursul reclamantei va fi admis și modificată hotărârea atacată, în sensul

respingerii apelului ca nefondat.

- Analiza motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a impus cu prioritate celorlalte

două motive invocate, reglementate de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., întrucât

argumentele aduse în dezvoltarea acestora fie au vizat, în realitate, aspecte de

nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. [fiind avute în vedere, ca

atare, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], fie nu sunt subsumate unor

critici care să susțină motivele arătate (de exemplu, art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., cu referire la certificatul de moștenitor care nu poate fi asimilat noțiunii

de act juridic ale cărui clauze clare să fi fost denaturate prin interpretarea instanței).

pârâta-reclamantă C.E. este nefondat.

- Astfel, susținând existența

unor motive străine de natura pricinii, recurenta pretinde că instanța de apel reține

o situație juridică eronată cu privire la imobilul care a făcut obiectul exproprierii

de la pretinșii autori ai acesteia (socrii C.T. și C.F.).

Se pretinde că nu terenul

în litigiu (înscris în C.F. X Timișoare) ar fi fost expropriat, ci acela din C.F.

W Timișoara și că cel la care face referire instanța ar fi fost în realitate, oferit

la schimb de către Primăria Timișoara (în locul terenului expropriat).

Contrar susținerii recurentei,

instanța de apel a făcut referire la situația juridică a terenului, așa cum a fost

ea relevată de probele administrate în fața instanțelor fondului, în condițiile

unui comportament procesual inconsecvent al reclamantei.

Astfel, pe parcursul procesului,

aceasta a prezentat mai multe ipoteze în legătură cu modalitatea în care a avut

loc deposedarea de imobil a socrilor.

S-a susținut, într-o primă

variantă, că terenul din C.F. X Timișoara a fost proprietatea defuncților socri,

conform contractului de vânzare-cumpărare din 1948 și că aceștia au rămas proprietari

tabulari din anul 1949 până în anul 2004, când reclamanta s-a înscris ca proprietară

moștenitoare de pe urma acestora; s-a prezentat, în acest sens, și un extras al

C.F. W, cu o mențiune potrivit căreia s-ar fi făcut transformarea acestei cărți

funciare în cartea funciară nouă nr. X.

În același timp, s-a susținut

că terenul înscris în C.F. X n-ar avea nicio legătură cu cel care a aparținut autorilor

(din C.F. W), fiind, în realitate, dat la schimb pentru terenul expropriat.

În legătură cu modalitatea

în care s-ar fi realizat această operațiune de schimb, recurenta a prezentat, de

asemenea, mai multe ipoteze spunând pe de o parte că, în schimbul terenului pe care

urma să se construiască stadionul, socrii săi au primit o casă în str. Ș.S., dar

fără teren - astfel încât, în locul terenului preluat, Primăria i-ar fi înscris

direct proprietari, în anul 1991, cu terenul în suprafață de 9.236 m.p. -, iar pe

de altă parte, că în schimbul terenului preluat în 1962, socrii ar fi primit suprafața

de 1.600 m.p. în str. Ș.S.

S-a afirmat, tot nedemonstrat

în cauză, că actul de schimb s-ar fi întocmit în anul 1991 (fără a se putea prezenta

un înscris constatator care ar fi fost oricum, ulterior decesului socrilor și soțului

recurentei și deci, în favoarea unor persoane lipsite de capacitate de folosință).

Or, în prezența acestor

elemente, instanța de apel nu-și putea fundamenta soluția pe susținerile contradictorii

și nedovedite ale părții, ci pe starea de fapt relevată de probele administrate,

respectiv existența unei C.F. W Timișoara, în care numiții C.T. și C.F. au figurat

ca proprietari tabulari, în baza unui contract de vânzare-cumpărare din 1948 și,

ulterior, deschiderea unei alte cărți funciare nr. X Timișoara pe numele acelorași

persoane.

De aceea, sub aspectul

stării de fapt relevate de probele administrate, considerentele deciziei nu sunt

contradictorii, ci dimpotrivă, susținerile părții pe parcursul producerii judiciare

au avut acest caracter.

- În ce privește nelegalitatea

deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pretinde în mod

eronat că instanța de apel ar fi trebuit să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare

pentru administrarea de probe suplimentare în vederea identificării terenului, față

de împrejurarea că s-a reținut nedovedirea dreptului de proprietate.

Nedovedirea dreptului

subiectiv afirmat în cadrul unei acțiuni petitorii, cum este cea promovată de reclamantă,

impune însă consecința respingerii pretenției ca neîntemeiate, iar nu desființarea

soluției „pentru identificarea terenului”.

Întrucât imobilul a făcut

obiect al preluării de către stat anterior anului 1989, în mod corect instanța de

apel a constatat că, pentru a fi un drept actual, posibil de valorificat prin intermediul

acțiunii în revendicare, trebuia să fie supus procedurilor de reconstituire conform

legilor speciale de reparație.

Or, reclamanta însăși

a precizat că a format cerere de reconstituire conform Legii nr. 247/2005, dar că

a primit un rezultat nefavorabil (inclusiv în urma formulării contestației împotriva

hotărârii Comisiei județene), ceea ce înseamnă, așa cum corect a reținut instanța

de apel, că aceasta nu se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție.

Aceasta întrucât, imobilul

fiind preluat de stat în anul 1962, socrii reclamantei n-au mai exercitat asupra

bunului nicio prerogativă a dreptului de proprietate și nici nu au obținut ulterior

reconstituirea dreptului.

Împrejurarea susținută,

că reclamanta figurează ca proprietar tabular în baza certificatului suplimentar

de moștenitor nu este de natură să-i susțină pretenția, având în vedere modalitatea

în care a fost obținut acest certificat de moștenitor - fără valorificarea unei

vocații succesorale, conform considerentelor expuse anterior, în cadrul recursului

SC I.C.M.T. SA.

Susținerea că prin anularea

certificatului de moștenitor nu s-ar fi dat o soluție asupra fondului cererii în

revendicare este eronată, întrucât, în opinia recurentei-reclamante, transmisiunea

pe cale succesorală este cea care i-ar fi justificat dreptul și ca atare, acesta

nefiind dovedit, consecința este a lipsei temeiniciei pretențiilor.

Reclamanta nu s-a prevalat

de un drept propriu, altul decât cel derivat din succesiune, pentru a putea susține

că ar fi rămas în afara analizei instanței altă modalitate de dobândire a proprietății,

ceea ce ar fi putut echivala cu o necercetare a fondului cauzei.

Pentru toate aceste considerente,

criticile deduse judecății au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins

în consecință.

Văzând dispozițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă C.E. va fi obligată la plata

cheltuielilor de judecata efectuate în această fază procesuală, de către recurenta-reclamantă

SC I.C.M.T. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurenta pârâta C.E. împotriva deciziei civile nr. 62/A din

17 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Admite recursul declarat

de către recurenta reclamanta SC I.C.M.T. SA.

Modifică decizia în sensul

că respinge apelul ca nefondat.

Obligă pe recurenta pârâtă

C.E. să plătească recurentei reclamante SC I.C.M.T. SA 6.436 RON cheltuieli de judecată

în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 februarie 2014.