ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 449/2014

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 15774/325/2010 la Judecătoria Timișoara, reclamanta C.E. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va da, să oblige pârâții să o despăgubească cu valoarea de circulație a suprafeței de 9.236 m.p. teren arabil înscris în C.F. X Timișoara, teren al cărui proprietar tabular este reclamanta, cu titlu de moștenire. În motivare, a arătat că în baza certificatului suplimentar de moștenitor din 08 ianuarie 2004, a devenit unic moștenitor în cotă de 1/1 părți din imobilul menționat, dobândit cu titlu de cumpărare de către defuncții săi socri, C.T.

și C.F. În baza Legii nr. 247/2005, reclamanta a formulat cerere către Comisia locală de fond funciar Timișoara; cererea fiind respinsă, a formulat contestație, ce nu a fost încă soluționată. Terenul a fost distribuit spre folosință către entități sociale și persoane fizice, iar reclamanta nu a avut niciodată posesia acestuia, astfel că restituirea în natură nu este posibilă. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Rezoluția nr. 1123/1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Ulterior, reclamanta și-a precizat și completat cererea, arătând că revendică terenul în litigiu prin compararea titlurilor de proprietate; terenul fiind preluat abuziv de către stat de la antecesorii săi, titlul pârâtelor este nul.

S-a susținut că, întrucât pe terenul în litigiu autoritățile vremii intenționau să construiască un stadion, casa socrilor săi urmând a fi demolată, socrului său i s-a oferit în anul 1963 o casă pe str. Ș.S., însă fără teren. Dreptul de proprietate al pârâților nu a fost înscris în cartea funciară și nu se cunoaște în baza cărui act normativ a fost preluat terenul. Printr-o nouă precizare de acțiune, reclamanta a chemat în judecată, în calitate de pârât, pe SC I.C.M.T. SA, arătând că revendică suprafața de 3.259 m.p. pe care o folosește această societate și că terenul înscris în C.F. X Timișoara este compus din: suprafața de 3.259 m.p. îngrădită, folosită de societatea pârâtă, 910 m.p. domeniu public și 5.067 m.p.

teren arabil restituit conform Legii nr. 18/1991 către terțe persoane. Prin sentința civilă nr. 31170 din 14 decembrie 2011, Judecătoria Timișoara a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, având în vedere valoarea obiectului pricinii. În fața tribunalului, reclamanta a renunțat la judecata în contradictoriu cu Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara, menționând că doar pârâta SC I.C.M.T. SA folosește terenul, teren pe care îl revendică în baza dreptului comun. La rândul ei, SC I.C.M.T. SA a formulat cererea înregistrată sub nr. dosar 11795/30/2010, prin care a chemat în judecată pe pârâta C.E., solicitând instanței să constate că a dobândit în proprietate imobilul (teren și construcții) înscris în C.F.

X Timișoara prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. Y/1994; să constate că a dobândit același teren și cu titlu de uzucapiune; să dispună anularea certificatului suplimentar de moștenitor din 2004 eliberat de B.N.P. D.C.B., în baza art. 88 din Legea nr. 36/1995, câtă vreme la data eliberării actului, terenul nu se afla în patrimoniul defuncților socrii ai pârâtei; să dispună rectificarea C.F. X Timișoara în sensul înscrierii dreptului său de proprietate.

În subsidiar, a solicitat ca, în situația în care capetele de cerere anterioare vor fi respinse, să se constate că a dobândit dreptul de superficie asupra supraedificatului și terenului în baza art. 1860, 1846, 1847 C. civ., iar, în situația în care și această cerere va fi respinsă, a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând valoarea imobilului pentru care s-au achitat taxe și impozite și pentru care a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate menționat, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 492, 494, 998-999, 1075 C. civ. În motivarea cererii, s-a invocat că, în baza H.G. nr. 834/1991, a fost emis pe numele reclamantei certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor ce au fost ulterior individualizate în C.F.

Z Timișoara. Pe terenul în litigiu este amplasată parțial o hală de producție preluată de la antecesoarele în drepturi ale reclamantei, terenul fiind astfel folosit din anul 1974. A arătat reclamanta, că eliberarea certificatului suplimentar de moștenitor s-a făcut fără verificarea situației de pe teren, existând și neconcordanțe cu privire la numele lui de cujus, bunul neexistând în patrimoniul acestuia, nici el și nici succesorii lui neurmând calea specială prevăzută de legile fondului funciar pentru dobândirea titlului de proprietate. A mai arătat reclamanta că dreptul său de proprietate este opozabil fără înscriere în cartea funciară, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., art. 645 C. civ., art. 1846-1847, 1860 C. civ. Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în litigiu; a solicitat să se dispună demolarea halelor reclamantei aflate pe terenul proprietatea sa, întrucât au fost edificate cu rea credință, precum și obligarea pârâtei să îi plătească despăgubiri pentru folosința terenului. Prin sentința civilă nr. 3232 din 20 noiembrie 2012, Tribunalul Timiș a anulat, ca netimbrată, cererea privind plata despăgubirilor din acțiunea principală formulată în Dosar nr. 11795/30/2010. A admis în parte acțiunea principală precizată formulată în Dosarul nr. 11795/30/2010 de reclamanta SC I.C.M.T.

SA. A constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor suplimentar din 08 ianuarie 2004 al B.N.P. D.C.B., cu privire la suprafața de 3.351 m.p., ce face parte din terenul în suprafață totală de 9.236 m.p. înscrisă în C.F. X Timișoara. A dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei C.E. din cartea funciară menționată pentru suprafața de 3.351 m.p. A respins în rest acțiunea principală precizată. A anulat, ca netimbrată, cererea reconvențională formulată de pârâta C.E. în contradictoriu cu reclamanta SC I.C.M.T. SA. A respins acțiunea conexă precizată formulată de reclamanta C.E. în contradictoriu cu pârâta SC I.C.M.T. SA. A luat act de renunțarea reclamantei C.E. la judecata acțiunii conexe în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, după anularea ca netimbrate a cererilor menționate, a rămas învestită cu solicitarea reclamantei SC I.C.M.T. SA de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 9.236 m.p., înscris în C.F. X Timișoara, anularea certificatului de moștenitor suplimentar din 2004; în subsidiar, cu constatarea dreptului de superficie asupra halelor pentru construcții metalice și a terenului aferent construcției. Pentru pârâta C.E., reclamantă în Dosarul nr. 15774/325/2010, a rămas de analizat cererea având ca obiect revendicarea suprafeței de 3.351 m.p. ocupată de reclamanta SC I.C.M.T. SA, pârâtă în dosarul menționat. Analizând probele administrate, tribunalul a reținut că la data de 09 septembrie 1994 s-a emis pe numele reclamantei SC I.C.M.T.

SA, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. Y pentru suprafața de 48.228 m.p., din care în cartea funciară s-a înscris suprafața de 40.989 m.p. (conform extrasului C.F. Z Timișoara). Reclamanta a solicitat recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate asupra suprafeței de 9.236 m.p. înscrisă în altă carte funciară, cu nr. X Timișoara, pe numele pârâtei C.E., cu titlu de moștenire, succesiuni succesive, susținând că acest teren face parte din cel înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, pentru ca în subsidiar să pretindă dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii. La rândul său, pârâta C.E. a pretins dreptul asupra aceluiași teren în baza certificatului suplimentar de moștenitor din anul 2004, întrucât imobilul a aparținut socrilor săi din anul 1949, când l-au cumpărat.

Reclamanta SC I.C.M.T. SA a contestat titlul prezentat de pârâta C.E., invocând nulitatea certificatului prin prisma faptului că imobilul a fost preluat de stat, s-a aflat un timp în patrimoniul Întreprinderii Agricole de Stat, apoi a fost inclus în baza de producție ce i-a fost transmisă de autoarea sa I.C.M. Brașov, posedând imobilul din anul 1974. Reclamanta a făcut referire la lipsa calității de proprietar a autorilor pârâtei, în condițiile în care bunul a fost preluat de stat și folosit de un terț la momentul dezbaterii succesiunii, dar a invocat și nulitatea ca urmare a lipsei calității sale de moștenitor față de autori. Analizând motivele de nulitate, tribunalul a reținut că primul este nefondat, cât timp în cartea funciară au figurat nu statul, ci persoane fizice.

Deși în baza Decretului-lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate se dobândește prin expropriere fără înscrierea în cartea funciară, pentru a dispune de bun, așa cum invocă reclamanta în favoarea sa, era necesară înscrierea în cartea funciară. Deci, pentru a se constata acordarea dreptului reclamantei de către stat, trebuia ca acesta din urmă să se întabuleze ca proprietar în evidențele de publicitate imobiliară, în sensul art. 26 din decretul menționat. S-a constatat însă, ca fiind întemeiat al doilea motiv de nulitate al certificatului de moștenitor, pentru că din însuși conținutul său rezultă că pârâta C.E. a dobândit în mod nelegal dreptul de proprietate în cotă de 1/1 asupra terenului în litigiu.

Proprietarii tabulari, autori ai pârâtei, au fost C.T. și C.F., primul decedând în anul 1984, al doilea în septembrie 1990. Soțul pârâtei a fost fiul proprietarilor tabulari, dar a predecedat mamei, în august 1990. Aceasta înseamnă că moștenitori ai defunctului C.T. au fost soția și fiul, iar după decesul acestuia din urmă au rămas mama sa, decedată și ea ulterior, și soția, pârâta C.E. Cota de proprietate a mamei soțului pârâtei nu se putea însă transmite în patrimoniul acesteia, deoarece nu se află în categoriile de moștenitori legali așa cum aceștia sunt enumerați de art. 1 din Legea nr. 319/1944. Prin urmare, a fost admisă această cerere, în parte, și, deși reclamanta nu poate obține câștig de cauză în privința celorlalte cereri, din cauza modului de promovare a acțiunii, a cadrului procesual format la inițiativa sa, tribunalul a apreciat că în persoana SC I.C.M.T.

SA există interesul actual și personal pentru soluția menționată. Aceasta, întrucât, ca urmare a anulării parțiale a certificatului de moștenitor, se ajunge la situația în care imobilul se întoarce în patrimoniul autorilor, adică al socrilor, cu consecința că succesiunea după aceștia nu este dezbătută, nu se cunoaște cine este îndreptățit la cota de proprietate a soacrei pârâtei. Reclamanta nu a formulat o cerere în acest sens, dar recunoașterea dreptului său de proprietate nu poate avea loc doar în contradictoriu cu pârâta C.E., în privința căreia s-a desființat dreptul de proprietate în cotă de 1/1 asupra terenului. Prin urmare, a considerat instanța, fie că este vorba despre uzucapiune, fie că terenul ar fi înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, aceste aspecte nu pot face obiectul analizei instanței în cadrul procesual de față.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are interes personal pentru a desființa titlul pârâtei și pentru diferența de suprafață, din moment ce ocupă doar o parte din teren. Cum titlul pârâtei-reclamante s-a desființat pentru suprafața de 3.351 m.p., s-a constatat că se impune respingerea acțiunii în revendicare formulată de C.E. Împotriva sentinței a declarat apel pârâta C.E. care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând în principal anularea și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, deoarece aceasta nu a intrat în soluționarea fondului, fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, schimbarea ei în sensul respingerii ca nedovedite a cererii reclamantei și al admiterii acțiunii pârâtei astfel cum a fost formulată și precizată în dosarul conexat.

În motivare, s-a invocat greșita interpretare a dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active, reclamanta neputând invoca nici calitatea de moștenitor al defuncților și nici vreun drept de proprietate asupra terenului. De asemenea, s-a susținut nepronunțarea asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, petiția de ereditate putând fi formulată în termen de 3 ani de la data la care reclamanta și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, precum și faptul că sentința nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază. Prin decizia civilă nr. 62/A din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta C.E., a schimbat în parte sentința în sensul că a respins cererea de constatare a nulității absolute a certificatului suplimentar de moștenitor din 08 ianuarie 2004 formulată de reclamanta SC I.C.M.T.

SA și cererea în rectificare C.F. X Timișoara formulată de aceeași reclamantă. A fost menținută în rest sentința. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, solicitând anularea certificatului suplimentar de moștenitor eliberat pe numele pârâtei, reclamanta a invocat dispozițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii.

Reclamanta nu a invocat propria calitate de moștenitor de pe urma defuncților C., ci a invocat un drept propriu asupra imobilului (unei părți din acesta) inclus în masa succesorală conform certificatului contestat, ceea ce înseamnă că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei apelante referitoare la natura acțiunii reclamantei ca fiind una în petiție de ereditate, cu consecința inadmisibilității acțiunii și, respectiv a intervenirii prescripției dreptului la acțiune. La fel, contrar susținerilor apelantei, s-a apreciat că o eventuală admitere a cererii în anulare formulată - dat fiind specificul acesteia, nu ar avea ca efect obligatoriu eliberarea unui certificat de moștenitor (și) pe numele reclamantei ci excluderea din masa succesorală al cărei beneficiar este pârâta - moștenitor al bunului asupra căruia reclamanta invocă un drept propriu.

S-a constatat, însă, ca având caracter întemeiat, susținerile apelantei pârâte vizând lipsa interesului reclamantei în a solicita anularea certificatului suplimentar de moștenitor. Aceasta întrucât, pentru a fi parte în proces, cel ce a sesizat instanța cu acțiunea civilă trebuie să dovedească existența interesului (a folosului urmărit prin declanșarea demersului judiciar) care trebuie să fie legitim, născut, actual, personal și direct. Având în vedere specificul acțiunii cu care reclamanta a sesizat instanța, interesul acesteia ar consta în aceea că, efect al anulării certificatului de calitate de moștenitor și al efectuării operațiunilor de carte funciară solicitate, dreptul de proprietate propriu al reclamantei să fie înscris în cartea funciară, conform propriei cereri.

Or, radierea din evidențele funciare a dreptului pârâtei neurmată de înscrierea vreunui drept al reclamantei (astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței, necontestat de reclamantă) ar avea ca efect reînscrierea persoanelor de pe urma cărora a fost eliberat certificatul de calitate de moștenitor contestat. Pe de altă parte, conform probelor administrate în cauză, reclamanta nu a justificat vreun drept de proprietate propriu asupra vreunei porțiuni de teren din cel înscris în certificatul de calitate de moștenitor a cărui anulare s-a cerut. S-a concluzionat că reclamanta nu justifică vreun interes născut și actual, personal și direct în promovarea acțiunii, deși corespunde realității că aceasta tinde la obținerea, în baza H.G.

nr. 834/1991, a unui certificat de atestare și cu privire la terenul în litigiu, însă intenția sa ca ulterior să urmeze o altă procedură pentru a deveni beneficiara unui act constitutiv de drepturi, nu face ca, în prezenta cauză, interesul în promovarea acțiunii să îndeplinească menționatele condiții. De aceea, s-a apreciat că anulând în parte certificatul de calitate de moștenitor contestat, prima instanță a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 109 C. proc. civ., art. 88 din Legea nr. 36/1995, sentința urmând fi schimbată sub acest aspect, în sensul respingerii cererii în anulare. În privința cererii de rectificare a cărții funciare, s-a constatat că aceasta are caracter accesoriu în raport cu cererea în anulare, astfel încât se impune schimbarea sentinței și în sensul respingerii cererii în rectificare.

În ceea ce privește cererea în revendicare și, respectiv în pretenții formulată de pârâtă, instanța a reținut că terenul în litigiu, înscris inițial în C.F. W Timișoara, a fost expropriat de la antecesorii (socrii) reclamantei în vederea construirii unui stadion. Ulterior, terenul a fost înscris în C.F. X Timișoara pe numele acelorași persoane. Pentru a obține restituirea terenului, reclamanta a demarat procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005, procedură ce nu a fost finalizată până în prezent. Această situație nu a fost contestată în cauză ci, din perspective diferite, susținută de ambele părți. S-a reținut că terenul apare ca fiind înscris în cartea funciară pe numele defuncților socri ai pârâtei, însă, așa cum aceasta însăși susține, urmare a exproprierii din anul 1960, aceștia nu au mai exercitat asupra imobilului niciunul dintre atributele dreptului de proprietate.

În consecință, imobilul a fost preluat de stat anterior anului 1989 (omisiunea înscrierii dreptului în cartea funciară nefiind impediment la dobândire față de dispozițiile art. 26 din Decret-lege nr. 115/1938 în vigoare la acea dată), persoanele expropriate fiind lipsite de atributele recunoscute de art. 480 C. civ. De aceea, pentru a putea beneficia de aceste atribute, titularii dreptului de proprietate (în speță, succesoarea lor) nu au la îndemână calea dreptului comun, ci calea reglementată de legea specială de reparație, în patrimoniul lor nemaiexistând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și având în vedere interpretarea dată noțiunii de bun de instanța de contencios european în cauza Atanasiu ș.a.

contra României. Având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin deciziile nr. 33/2008 și 27/2011 date în interesul legii, reclamanta este ținută să urmeze calea specială (pe care a și declanșat-o), promovarea prezentei acțiuni de drept comun echivalând cu încălcarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram. În consecință, sentința a fost menținută sub aspectul respingerii cererii în revendicare și pretenții. Totodată, s-a constatat că hotărârea primei instanțe nu a fost criticată sub aspectul respingerii celorlalte cereri formulate de părți în dosarele conexate și nici sub aspectul reținerii incidenței dispozițiilor art. 246 C. proc. civ. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta SC I.C.M.T.

SA și pârâta-reclamantă C.E. 1. Recurenta SC I.C.M.T. SA a pretins nelegalitatea deciziei din apel, susținând următoarele: - Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât, în pofida recunoașterii pârâtei, a documentației cadastrale întocmite pentru aplicarea H.G. nr. 834/1991, a constatărilor expertizei privind supraedificatul de pe teren (hala de producție a reclamantei), concluzionează asupra lipsei de interes a acesteia în solicitarea de anulare a certificatului de moștenitor.

Tot astfel, considerentul deciziei conform căruia „radierea din evidențele funciare a dreptului pârâtei neurmată de înscrierea vreunui drept al reclamantei ar duce la reînscrierea persoanelor de pe urma cărora a fost eliberat certificatul de moștenitor” este contrazis de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, potrivit căruia, pentru înscrierea imobilelor dobândite în baza legilor de restituire, se va întocmi o documentație cadastrală în vederea deschiderii unei noi cărți funciare. Așadar, interesul reclamantei era acela al deschiderii unei noi cărți funciare, tocmai pentru a nu coexista două cărți funciare în același timp; odată cu radierea dreptului pârâtei, cartea funciară veche urma să fie sistată, pentru a putea fi deschisă o nouă carte funciară.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanța însăși recunoaște dreptul extratabular al statului român, pe temeiul art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, ceea ce înseamnă că radierea dreptului intimatei nu putea avea drept consecință reînscrierea persoanelor de pe urma cărora fusese emis certificat de moștenitor. Dacă s-ar admite teza că socrii pârâtei au dobândit după anul 1990 un drept de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. X - pe care se află hala de producție a reclamantei și curte betonată de 3.000 m.p. pentru care aceasta plătește impozit la Primăria Timișoara - atunci dreptul pretins tabular al acestora nu a existat anterior anului 1989, pentru a face obiectul legilor fondului funciar.

Cu privire la terenul asupra căruia s-a emis certificatul de moștenitor există posesia reclamantei și construcția edificată de aceasta, în suprafață de 88 m.p., iar în tabelul de situație juridică aferent documentației întocmite în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, este cuprinsă și suprafața de 3.259 m.p., purtând avizul de conformitate al Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timiș, ceea ce înseamnă că documentațiile cadastrale recunosc apartenența imobilului (hală de producție și curte betonată) reclamantei. În ce privește radierea din evidențele funciare a drepturilor pârâtei C.E., aceasta nu poate avea ca efect reînscrierea pretinșilor autori (socrii) ai acesteia, câtă vreme ei au decedat în 1984 și respectiv 1990, așa încât nu se putea reconstitui dreptul de proprietate pe numele lor în anul 1991, cum a susținut intimata-pârâtă.

- Decizia este nelegală și din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța a interpretat eronat actul dedus judecății, respectiv certificatul suplimentar de moștenitor și, fără a aduce niciun argument care să justifice de ce ar trebui considerat valid, invocând principiul nou reformatio in pejus, a pronunțat o hotărâre nelegală. - Decizia din apel este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece în mod greșit reține că nu ar exista interesul reclamantei în obținerea anulării certificatului de moștenitor, deși efectul radierii dreptului pârâtei - ca efect al anulării certificatului de moștenitor - nu este reînscrierea dreptului în favoarea socrilor acesteia, ci sistarea cărții funciare, respectiv deschiderea unei cărți funciare noi.

2. În memoriul de recurs al pârâtei-reclamante C.E. s-a susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte: - Decizia este nelegală întrucât cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Aceasta, în condițiile în care în considerente se reține că terenul din litigiu, de 9.236 m.p., înscris în C.F. X Timișoara, pe care recurenta este proprietară tabulară, a fost expropriat de la antecesorii socri ai acesteia, C.T. și C.F. și că ulterior, același teren a fost transcris pe numele acelorași persoane în C.F. X Timișoara. Or, recurenta a precizat pe parcursul procesului că nu terenul din litigiu (de 9.236 m.p.) a fost expropriat, ci terenul în suprafață de 9.256 m.p., înscris în C.F.

W Timișoara, deținut conform contractului de vânzare-cumpărare din 1949. În anul 1991, din proprie inițiativă, Primăria Timișoara a oferit, în schimbul terenului expropriat, terenul în suprafață de 9.236 m.p. socrilor recurentei și i-a înscris direct proprietari tabulari în C.F. X Timișoara. Recurenta a devenit proprietară tabulară, ca unica moștenitoare rămasă, în condițiile în care socrul C.T. a decedat în 1985, soțul C.E.T. a decedat în august 1990, iar soacra C.F. a decedat în data de 02 septembrie 1990. - Decizia este nelegală, dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanța de apel motivează în mod greșit că partea nu avea la îndemână calea dreptului comun, ci doar procedura legii speciale de reparație întrucât a formulat cerere în baza Legii nr. 247/2005 pentru restituirea terenului, deși recurenta este proprietară tabulară, pe baza certificatului suplimentar de moștenitor (din 08 ianuarie 2004) eliberat de pe urma socrilor.

Instanța de apel trebuia să trimită cauza spre rejudecare pentru administrarea de probe suplimentare în vederea identificării terenului, ținând seama de faptul că însăși instanța motivează că intimata nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului. Cu multă ușurință, instanța de apel consideră acțiunea în revendicare ca inadmisibilă pe considerentul că a fost formulată o cerere de restituire pe baza Legii nr. 247/2005, fără a verifica dacă terenul în litigiu este unul și același cu cel pe care statul l-a preluat de la socrii recurentei. - În realitate, acțiunea în revendicare este admisibilă, întrucât recurenta este proprietară tabulară asupra terenului, iar SC I.C.M.T. SA doar folosește acest imobil, fătă a-l avea înscris în certificatul de atestare.

- Prima instanță a respins acțiunea în revendicare a reclamantei pe motiv că i s-a anulat certificatul de moștenitor, pronunțându-se pe fondul cauzei fără a fi administrată vreo probă, așa încât instanța de apel trebuia să trimită dosarul spre rejudecare pentru administrarea probatoriului. - Nelegalitatea deciziei decurge și din aceea că se reține că dosarul format în baza Legii nr. 247/2005 nu este soluționat de Primăria Timișoara, deși din actele depuse la dosar (adresa Comisiei municipale de fond funciar) rezultă că a fost respinsă contestația, deoarece imobilul nu face obiectul Legii nr. 247/2005. La fel, în mod eronat s-a reținut că societatea-intimată urmează să facă procedurile administrative pentru dobândirea terenului în litigiu prin eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în condițiile în care pe parcursul procesului aceasta a susținut că are deja terenul inclus în certificatul de atestare.

Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul declarat de SC I.C.M.T. SA este fondat în limitele considerentelor ce se vor arăta în continuare. - Admițând apelul pârâtei C.E., instanța anterioară a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a respins cererea vizând constatarea nulității certificatului suplimentar de moștenitor eliberat pe numele pârâtei și cererea de rectificare a C.F. X Timișoara, apreciind că reclamanta SC I.C.M.T. SA nu justifică interesul în formularea unei astfel de pretenții. Analizând cerința interesului în promovarea acțiunii, instanța de apel a constatat că ea nu se regăsește în cauză întrucât reclamanta „nu justifică vreun drept de proprietate propriu asupra vreunei porțiuni de teren din cel înscris în certificatul de calitate de moștenitor a cărui anulare se cere”.

O asemenea accepțiune dată interesului - condiție de exercițiu a acțiunii, nesocotește însă împrejurarea că o acțiune nu se promovează întotdeauna și în mod exclusiv pentru protejarea unui drept subiectiv, ci ea poate fi promovată și pentru protejarea unei situații juridice ocrotite de lege. În sens procedural civil, acțiunea include ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură atât protecția dreptului subiectiv civil, atunci când este încălcat sau contestat, cât și a situațiilor juridice legal reglementate, atunci când sunt nesocotite. În speță, instanța de apel trebuia să observe că reclamanta se prevalează de o asemenea situație juridică, respectiv posesia pe care o exercită asupra terenului (pe care a edificat și o construcție), ceea ce era apt să-i justifice demersul vizând anularea certificatului de moștenitor.

Conform celor relevate în fața instanțelor fondului prin probele administrate, societatea-reclamantă deține posesia asupra terenului din anul 1974 și a edificat o hală de producție asupra ei, împrejurarea că imobilul nu a fost inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate neputând constitui un impediment în interesul acesteia de a păstra stăpânirea bunului și de a-și conserva posesia, pe care să o poată opune celui care se va dovedi adevăratul proprietar. Or, sub acest aspect, reclamanta justifica interesul în a demonstra viciul nulității care afecta certificatul de moștenitor (eliberat unei persoane fără vocație succesorală) de care se prevala partea adversă pentru a demonstra că este proprietar și din această calitate, a-i solicita predarea imobilului.

Instanța de apel a omis faptul că prin acțiunea promovată societatea reclamantă nu s-a pretins proprietar deposedat de bun, ci a solicitat să se constate că a devenit proprietar ca efect al certificatului de atestare eliberat în 1994 sau, în subsidiar, ca efect al uzucapiunii. Așadar, nu era vorba de promovarea unei acțiuni petitorii, a proprietarului deposedat care vrea să reintre în stăpânirea bunului, ci de o acțiune prin care se tindea la constatarea/constituirea dreptului de proprietate.

Deși aceste două capete de cerere n-au mai ajuns să fie analizate de către tribunal care, anulând certificatul de moștenitor, a considerat că a devenit inadecvat cadrul procesual pentru a se realiza această analiză (necunoscându-se cine sunt ceilalți moștenitori, pentru a le putea fi opuse pretențiile), situația de fapt fusese deja conturată de probele administrate, relevând posesia exercitată de societate începând cu anul 1974. De altfel, pârâta însăși a arătat că nu a avut niciodată posesia terenului, că n-a știut unde se află și că l-a identificat, ca atare, după ce expertul la care a apelat a precizat că este situat în Calea B. Fiind demonstrată posesia exercitată de către reclamantă asupra terenului, analiza interesului acesteia în a solicita și obține anularea certificatului de moștenitor a celei care, pe temeiul lui se pretindea proprietar și revendica bunul, trebuia făcută luându-se în considerare această situație juridică legală.

Pentru a se valorifica această situație juridică, inclusiv dreptul subiectiv căreia îi poate da naștere, este necesar ca ea să poată fi opusă celui care este adevăratul proprietar, singurul care poate efectua acte de tulburare sau de întrerupere a posesiei. De aceea, instanța de apel a greșit atunci când a legat analiza cerinței interesului de dovada dreptului de proprietate asupra vreunei porțiuni de teren din cel înscris în certificatul de moștenitor a cărui anulare s-a cerut, ignorând că, pentru a se produce efectele posesiei, ele trebuie să poată fi opuse adevăratului proprietar, iar nu celui care se pretinde proprietar aparent (în baza unui certificat de moștenitor anulabil, ca în speță).

Or, sub acest ultim aspect, instanța de apel trebuia să observe, așa cum corect a constatat tribunalul, că certificatul de moștenitor a fost nelegal emis, fără a valorifica o vocație succesorală a pârâtei (în calitate de noră față de cei pe care i-a indicat ca fiind titularii dreptului de proprietate). Faptul că soțul pârâtei a fost fiul proprietarilor tabulari (decedați în 1983 și respectiv septembrie 1990) nu o îndreptățește pe aceasta la culegerea vreunei părți din moștenire, în condițiile în care soțul său a predecedat (în august 1990) mamei acestuia. În plus, nu ar putea fi vorba de preluarea părții din moștenirea soțului său (pe care acesta ar fi moștenit-o de la tatăl decedat în 1984) câtă vreme pârâta însăși a afirmat constant, pe parcursul procesului, că dreptul asupra terenului ar fi fost constituit abia în anul 1991, în urma demersurilor făcute de Primărie, care s-ar fi ocupat și de operațiunile de întabulare.

În ce privește efectul anulării certificatului de moștenitor, acesta se repercutează, așa cum corect susține recurenta, și asupra evidențelor de carte funciară, căci un act nul nu poate constitui temei pentru o înscriere valabilă. De aceea, corectă și sub acest aspect este soluția de primă instanță, iar nu cea din apel care, stabilind caracterul accesoriu al cererii de rectificare a cărții funciare, a dispus respingerea acesteia, ca o consecință a constatării lipsei de interes în anularea certificatului suplimentar de moștenitor. Pentru considerentele arătate, se constată că decizia de apel este nelegală, dată cu încălcarea art. 109 C. proc. civ., art. 88 (actualmente art. 119) din Legea nr. 36/1995, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în temeiul căruia recursul reclamantei va fi admis și modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii apelului ca nefondat. - Analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a impus cu prioritate celorlalte două motive invocate, reglementate de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., întrucât argumentele aduse în dezvoltarea acestora fie au vizat, în realitate, aspecte de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. [fiind avute în vedere, ca atare, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], fie nu sunt subsumate unor critici care să susțină motivele arătate (de exemplu, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la certificatul de moștenitor care nu poate fi asimilat noțiunii de act juridic ale cărui clauze clare să fi fost denaturate prin interpretarea instanței).

2. Recursul declarat de pârâta-reclamantă C.E. este nefondat. - Astfel, susținând existența unor motive străine de natura pricinii, recurenta pretinde că instanța de apel reține o situație juridică eronată cu privire la imobilul care a făcut obiectul exproprierii de la pretinșii autori ai acesteia (socrii C.T. și C.F.). Se pretinde că nu terenul în litigiu (înscris în C.F. X Timișoare) ar fi fost expropriat, ci acela din C.F. W Timișoara și că cel la care face referire instanța ar fi fost în realitate, oferit la schimb de către Primăria Timișoara (în locul terenului expropriat). Contrar susținerii recurentei, instanța de apel a făcut referire la situația juridică a terenului, așa cum a fost ea relevată de probele administrate în fața instanțelor fondului, în condițiile unui comportament procesual inconsecvent al reclamantei.

Astfel, pe parcursul procesului, aceasta a prezentat mai multe ipoteze în legătură cu modalitatea în care a avut loc deposedarea de imobil a socrilor. S-a susținut, într-o primă variantă, că terenul din C.F. X Timișoara a fost proprietatea defuncților socri, conform contractului de vânzare-cumpărare din 1948 și că aceștia au rămas proprietari tabulari din anul 1949 până în anul 2004, când reclamanta s-a înscris ca proprietară moștenitoare de pe urma acestora; s-a prezentat, în acest sens, și un extras al C.F. W, cu o mențiune potrivit căreia s-ar fi făcut transformarea acestei cărți funciare în cartea funciară nouă nr. X. În același timp, s-a susținut că terenul înscris în C.F. X n-ar avea nicio legătură cu cel care a aparținut autorilor (din C.F.

W), fiind, în realitate, dat la schimb pentru terenul expropriat. În legătură cu modalitatea în care s-ar fi realizat această operațiune de schimb, recurenta a prezentat, de asemenea, mai multe ipoteze spunând pe de o parte că, în schimbul terenului pe care urma să se construiască stadionul, socrii săi au primit o casă în str. Ș.S., dar fără teren - astfel încât, în locul terenului preluat, Primăria i-ar fi înscris direct proprietari, în anul 1991, cu terenul în suprafață de 9.236 m.p. -, iar pe de altă parte, că în schimbul terenului preluat în 1962, socrii ar fi primit suprafața de 1.600 m.p. în str. Ș.S. S-a afirmat, tot nedemonstrat în cauză, că actul de schimb s-ar fi întocmit în anul 1991 (fără a se putea prezenta un înscris constatator care ar fi fost oricum, ulterior decesului socrilor și soțului recurentei și deci, în favoarea unor persoane lipsite de capacitate de folosință).

Or, în prezența acestor elemente, instanța de apel nu-și putea fundamenta soluția pe susținerile contradictorii și nedovedite ale părții, ci pe starea de fapt relevată de probele administrate, respectiv existența unei C.F. W Timișoara, în care numiții C.T. și C.F. au figurat ca proprietari tabulari, în baza unui contract de vânzare-cumpărare din 1948 și, ulterior, deschiderea unei alte cărți funciare nr. X Timișoara pe numele acelorași persoane. De aceea, sub aspectul stării de fapt relevate de probele administrate, considerentele deciziei nu sunt contradictorii, ci dimpotrivă, susținerile părții pe parcursul producerii judiciare au avut acest caracter. - În ce privește nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta pretinde în mod eronat că instanța de apel ar fi trebuit să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe suplimentare în vederea identificării terenului, față de împrejurarea că s-a reținut nedovedirea dreptului de proprietate. Nedovedirea dreptului subiectiv afirmat în cadrul unei acțiuni petitorii, cum este cea promovată de reclamantă, impune însă consecința respingerii pretenției ca neîntemeiate, iar nu desființarea soluției „pentru identificarea terenului”. Întrucât imobilul a făcut obiect al preluării de către stat anterior anului 1989, în mod corect instanța de apel a constatat că, pentru a fi un drept actual, posibil de valorificat prin intermediul acțiunii în revendicare, trebuia să fie supus procedurilor de reconstituire conform legilor speciale de reparație.

Or, reclamanta însăși a precizat că a format cerere de reconstituire conform Legii nr. 247/2005, dar că a primit un rezultat nefavorabil (inclusiv în urma formulării contestației împotriva hotărârii Comisiei județene), ceea ce înseamnă, așa cum corect a reținut instanța de apel, că aceasta nu se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aceasta întrucât, imobilul fiind preluat de stat în anul 1962, socrii reclamantei n-au mai exercitat asupra bunului nicio prerogativă a dreptului de proprietate și nici nu au obținut ulterior reconstituirea dreptului. Împrejurarea susținută, că reclamanta figurează ca proprietar tabular în baza certificatului suplimentar de moștenitor nu este de natură să-i susțină pretenția, având în vedere modalitatea în care a fost obținut acest certificat de moștenitor - fără valorificarea unei vocații succesorale, conform considerentelor expuse anterior, în cadrul recursului SC I.C.M.T.

SA. Susținerea că prin anularea certificatului de moștenitor nu s-ar fi dat o soluție asupra fondului cererii în revendicare este eronată, întrucât, în opinia recurentei-reclamante, transmisiunea pe cale succesorală este cea care i-ar fi justificat dreptul și ca atare, acesta nefiind dovedit, consecința este a lipsei temeiniciei pretențiilor. Reclamanta nu s-a prevalat de un drept propriu, altul decât cel derivat din succesiune, pentru a putea susține că ar fi rămas în afara analizei instanței altă modalitate de dobândire a proprietății, ceea ce ar fi putut echivala cu o necercetare a fondului cauzei. Pentru toate aceste considerente, criticile deduse judecății au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

Văzând dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă C.E. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecata efectuate în această fază procesuală, de către recurenta-reclamantă SC I.C.M.T. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta pârâta C.E. împotriva deciziei civile nr. 62/A din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Admite recursul declarat de către recurenta reclamanta SC I.C.M.T. SA. Modifică decizia în sensul că respinge apelul ca nefondat. Obligă pe recurenta pârâtă C.E. să plătească recurentei reclamante SC I.C.M.T. SA 6.436 RON cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2014.