ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 237/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pârâta A.S.I.C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare nr. 3723 din 16 martie 2007, încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurător, și pârâtă, în calitate de asigurat, prin intermediul brokerului Z.S. (Offshore), Beirut Lebanon, din culpa exclusivă a asiguratului. Prin sentința comercială nr. 4019 din 11 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția de necompetență generală a instanțelor de judecată din România și a respins acțiunea reclamantei ca nefiind de competența instanțelor române.

Instanța a reținut că, în urma corespondenței purtate pe e-mail între reclamanta AA. și pârâta A.S.I.C. Dubai, prin intermediul mandatarului Z.S. Beirut, cea de-a doua i-a făcut societății române o propunere fermă, neechivocă și precisă, de încheiere a unui contract de reasigurare. A fost încheiat la distanță, între absenți, contractul de reasigurare nr. 3723. Acest contract avea ca obiect reasigurarea vaporului „Syrena III”, asigurat inițial pentru suma de 500.000 dolari SUA. Perioada pentru care a fost încheiat contractul a fost de 12 luni de la acceptarea ofertei, respectiv de la 16 martie 2007 până la 15 martie 2008. Tribunalul a reținut că a fost încheiată o poliță de asigurare maritimă, în forma MAR 91, ceea ce presupune includerea clauzelor standard în contract, de tipul „Institute Time Clauses”, asigurare ce presupunea, totodată, jurisdicția instanțelor engleze.

În ceea ce privește competența instanțelor engleze, instanța de fond a reținut că, în considerarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 23 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și în raport de art. 154 din Legea nr. 105/1992 dacă părțile au supus, prin convenție, litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, unei anumite instanțe, tot acea instanță va fi investită general cu competența jurisdicțională. Cum polița de asigurare MAR 91, prin această formă specială a ei este supusă jurisdicției exclusive a instanțelor engleze, conform formularului/specimen depus la dosar, Tribunalul a apreciat că atrage competența de apreciere asupra contractului pentru aceeași jurisdicție.

S-a considerat că acest acord de voință al părților întrunește condițiile unei convenții atributive de competență, întrucât a fost încheiată „în scris”, în forma asimilată prevăzută de art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) ca și comunicare electronică, respectiv o consemnare durabilă a convenției, într-o formă MAR 91, conform uzanței părților. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, arătând că în mod greșit a reținut instanța de fond caracterul de adeziune al unui contract de reasigurare, constatând în speță că părțile au acceptat unanim clauzele poliței inițiale. În opinia apelantei este greșită și aprecierea instanței de fond în sensul că părțile au ales competența instanțelor englezești.

Din niciun înscris de la dosar nu rezultă că părțile ar fi ales automat sau explicit jurisdicția prin contract, simpla referire la MAR 91 în polița de asigurare inițială nu implică automat legea engleză în polița de asigurare. Pentru a fi valabil, un asemenea formular trebuie să poarte ștampila Departamentului de Polițe, care lipsește însă, în cauza de față. Prin decizia comercială nr. 223 din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul, s-a desființat sentința apelată și cauza a fost trimisă spre soluționare Tribunalului București. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut următoarele: În corespondența comercială a părților din faza premergătoare încheierii contractului nu există niciun element de natură să releve voința părților în sensul alegerii instanței competente.

Codificările realizate de instituții private (cum este și cazul formularului MAR 91 și al „Institute Time Clauses”), nu sunt susceptibile de a transforma uzanțele comerciale în norme de drept obiectiv, ci le accentuează caracterul contractual. Forța lor juridică nu depășește forța juridică a clauzelor contractuale, întrucât inserarea lor în contract se face de către părți, implicit sau explicit, cu titlu de clauză contractuală și nu cu titlu de normă juridică aparținând sistemului de drept național din țara unde ele s-au format. Referința făcută de părți la un anumit contract tip dintr-o anumită țară nu poate fi determinantă prin ea însăși pentru desemnarea legii aplicabile raportului juridic obligațional existent între ele, ci trebuie interpretată în sensul că vizează prin excelență contractul respectiv spre a împrumuta de la el reglementările pe care le conține și spre a le introduce apoi în contractul lor cu titlu de clauză contractuală.

Polița MAR 91 este forma obligatorie pe care trebuie să o îmbrace orice asigurare pe piața londoneză (de aceea e necesară pentru valabilitate, ștampila Departamentului de Polițe) și reprezintă baza contractului de asigurare (elementele esențiale). „Institute Time Clauses” sunt clauze standard ce vin să detalieze contractul și trebuie folosite numai cu forma MAR 91. Intimata nu contestă faptul că atât polița de asigurare inițială, cât și cea de reasigurare fac trimitere la formularul MAR 91 și la anumite „Institute Time Clauses”. Referința făcută de părți la un anumit contract tip dintr-o anumită țară nu poate fi determinantă prin ea însăși pentru desemnarea legii aplicabile raportului juridic obligațional existent între ele, ci trebuie interpretată în sensul că vizează prin excelență contractul respectiv spre a împrumuta de la el reglementările pe care le conține și spre a le introduce apoi în contractul lor cu titlu de clauză contractuală.

Singurul aspect asupra căruia părțile au purtat negocieri în privința reasigurării a fost reprezentat de cota de participare la risc a asigurătorului, așa-zisa poliță de reasigurare reproducând fidel clauzele poliței de asigurare inițiale, inclusiv sub aspectul trimiterii la formularul MAR 91, ceea ce subliniază încă o dată faptul că cele două părți din contractele de reasigurare nu au ales vreo jurisdicție căreia să îi fie supus un eventual litigiu izvorând din contractul de reasigurare. În speță, nu se poate reține că părțile au ales, fie și implicit, jurisdicția engleză, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1992. Potrivit art. 149 pct. 4 1 din Legea nr. 105/1992, instanțele române sunt competente să soluționeze litigiul dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă din contract, se află în România.

Potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența de soluționare a cauzei aparține instanțelor române. Împotriva acestei decizii a formulat recurs A.S.I.C., criticând-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Prin încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91 și prin stabilirea condițiilor de asigurare prin trimitere la „Institute Clauses”, părțile au ales prin convenție, în mod indirect, legea și jurisdicția aplicabile contractului, în speță legea și jurisdicția britanică. Întrucât în contractul de reasigurare părțile nu au stabilit în mod expres legea aplicabilă, se aplică automat legea engleză iar contractul intră sub jurisdicția exclusivă a instanțelor engleze.

În oferta de reasigurare propusă de brokerul Z. în numele A.S.I.C., se face trimitere expresă la formularul MAR 91 al Institute of London Underwriters. Decizia atacată este dată prin îndreptarea greșită a actului juridic dedus judecății, instanța de apel schimbând natura ori înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia. De asemenea, hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii – ambele în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că polița de asigurare lipsește întrucât nu a fost semnată de părțile contractului de asigurare și nu are aplicat sigiliul Departamentul de Polițe de Asigurări al Institutului Asiguratorilor Maritimi din Londra, însă instanța nu a fost investită cu o cerere privind validitatea sau existența poliței de asigurare maritimă, ci cu o cerere în constatarea faptului că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare nr. 3723 din 16 martie 2007. În ceea ce privește obligația ca polița să fie ștampilată de către Departamentul Polițe de Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, aceasta operează doar în ipoteza în care această asigurare este emisă de Institut.

Dispoziția privind aplicarea ștampilei institutului este inaplicabilă, polița urmând să fie semnată și ștampilată de către A.S.I.C., în calitate de emitent al reasigurării. Unicul aspect asupra căruia poartă negocierea dintre broker și reasigurător este cota cedată, iar nu aspectele privind alegerea vreunei jurisdicții în cazul ivirii unui litigiu. Reasigurătorul nu poate modifica condițiile asigurării originare pe care o subscrie, condiții care reglementează și raporturile dintre Reasigurat și Reasigurător cu caracter obligatoriu.

Ca o consecință evidentă este faptul că părțile nu au modificat dispozițiile privitoare la jurisdicția căreia trebuie să îi fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare – de vreme ce nu le-au negociat în mod expres – aplicabilă rămânând norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91. Făcând trimitere directă către această formă de reasigurare, părțile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicția și legea aplicabilă contractului astfel încheiat – legea britanică. Intimata menționează că polița de reasigurare nu respectă condițiile de valabilitate, fiind lipsită de sigiliul și de ștampila societății emitente.

Referitor la competența de soluționare a cauzei, intimata invocă prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001, care în art. 4 alin. (1) raportat la dispozițiile legii române arată că instanța locului plății este una dintre instanțele deopotrivă competente (locul plății este în România, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995). Critica adusă de recurentă referitoare la caracterul de adeziune al poliței de reasigurare este neîntemeiată. Din definiția contractului de reasigurare elaborată de doctrină nu reiese caracterul de adeziune al contractului de reasigurare. La dosar s-au depus înscrisuri. În ședința publică de la 17 noiembrie 2011 s-au depus înscrisuri din care rezultă că denumirea intimatei s-a schimbat din SC A.R.A.

SA în SC G.R.A.R. SA. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente: Între SC A.R.A. SA, actualmente SC G.R.A.R. și recurenta A.S.I.C. Dubai, prin intermediul mandatarului Z.S. Beirut s-a încheiat un contract de reasigurare, având ca obiect reasigurarea vaporului „Syrena III”, asigurat inițial pentru suma de 500.000 dolari SUA, pentru o perioadă de 12 luni de la acceptarea ofertei, respectiv de la 16 martie 2007 până la 15 martie 2008. Contractul a fost încheiat în forma MAR 91. Formularul MAR 91 reprezintă o formă de poliță de asigurare ale cărei detalii sunt stabilite de clauze standard „Institute Clauses”.

Pe prima pagină a formularului este stabilit în mod expres, faptul că această asigurare intră sub jurisdicția exclusivă a instanțelor judecătorești engleze, exceptând situația în care părțile au hotărât altfel în contractul de asigurare, iar detaliile contractului au fost stabilite de clauze standard „Institute Clauses”, care sunt, de asemenea, supuse legii și jurisdicției engleze, fapt consemnat expres în cuprinsul acestora. În cauză, nu s-a dovedit că părțile au convenit „altfel”, respectiv că ar fi convenit expres să renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române. Nu se poate reține că polița de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91 întrucât nu îndeplinește condițiile formale de validitate, respectiv sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra.

Aceasta deoarece polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea emitentului fiind necesară dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent.

Receptarea contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condițiile generale existente în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care le-au preluat în contractul de reasigurare. Contractul de reasigurare încheiat între părți este un contract de reasigurare facultativă.

În practica instanțelor, aceste contracte de reasigurare sunt cunoscute și cu denumirea contracte de reasigurare „back to back” deoarece, odată acceptată, asigurarea originală se integrează contractului de reasigurare facultativă, iar reasigurătorii nu pot invoca alte practici sau reguli în plus, dacă nu s-au îngrijit să și le includă în contract prin prevederi exprese derogatorii. Art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că, dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 22 și art. 23. Cum ipotezele prevăzute de art. 22 și art. 23 din Regulament nu se aplică în raport cu obiectul cauzei, instanța română își determină competența în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992, pârâta fiind persoană juridică străină din afara spațiului Uniunii Europene.

Art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil, deoarece se prevede că, în cazul în care, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un stat membru este competentă în soluționarea unor acțiuni în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unei nave, instanța în cauză sau orice altă instanță care îi este substituită în acest scop prin legislația internă a statului membru în cauză are, de asemenea, competență cu privire la cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi. Or, instanța română nu este competentă în temeiul regulamentului. În art. 148 și următoarele din Legea nr. 105/1992 sunt expuse limitativ cazurile în care instanța română este competentă. În speță, prezentul litigiu nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele dispozițiilor menționate, astfel încât instanța română nu este competentă.

Norma de competență este o normă de procedură și în ceea ce privește dreptul internațional privat, capitolul XII din Legea nr. 105/1992 reglementează competența jurisdicțională. În speță, art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile deoarece reclamanta nu invocă un raport contractual de asigurare, ci tocmai inexistența unor raporturi juridice dintre părți, fiind incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept internațional. Regulamentul art. 44/2001 – act normativ direct aplicabil – trimite la legislația statului membru, iar în cauza de față, incidentă este Legea nr. 105/1992. Contractul de reasigurare încheiat, la distanță, între părți este supus jurisdicției engleze întrucât a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor judecătorești engleze.

În contractul de reasigurare, părțile nu au convenit expres să renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei, motiv pentru care se va da eficiență dispozițiile art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință se va admite recursul pârâtei formulat împotriva deciziei date de instanța apelului pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.S.I.C. București împotriva deciziei nr. 223 din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică în tot decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2012.