ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 237/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 237/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pârâta A.S.I.C., solicitând ca,

prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că a intervenit rezilierea

contractului de reasigurare nr. 3723 din 16 martie 2007, încheiat între reclamantă,

în calitate de reasigurător, și pârâtă, în calitate de asigurat, prin

intermediul brokerului Z.S. (Offshore), Beirut Lebanon, din culpa exclusivă a

asiguratului.

Prin sentința

comercială nr. 4019 din 11 martie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a admis excepția de necompetență generală a instanțelor de judecată din România

și a respins acțiunea reclamantei ca nefiind de competența instanțelor române.

Instanța a reținut

că, în urma corespondenței purtate pe e-mail între reclamanta AA. și pârâta A.S.I.C.

Dubai, prin intermediul mandatarului Z.S. Beirut, cea de-a doua i-a făcut

societății române o propunere fermă, neechivocă și precisă, de încheiere a unui

contract de reasigurare.

A fost încheiat la

distanță, între absenți, contractul de reasigurare nr. 3723. Acest contract

avea ca obiect reasigurarea vaporului „Syrena III”, asigurat inițial pentru

suma de 500.000 dolari SUA.

Perioada pentru care

a fost încheiat contractul a fost de 12 luni de la acceptarea ofertei,

respectiv de la 16 martie 2007 până la 15 martie 2008.

Tribunalul a reținut

că a fost încheiată o poliță de asigurare maritimă, în forma MAR 91, ceea ce

presupune includerea clauzelor standard în contract, de tipul „Institute Time

Clauses”, asigurare ce presupunea, totodată, jurisdicția instanțelor engleze.

În ceea ce privește

competența instanțelor engleze, instanța de fond a reținut că, în considerarea

dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 23 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001

și în raport de art. 154 din Legea nr. 105/1992 dacă părțile au supus, prin

convenție, litigiile ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, unei

anumite instanțe, tot acea instanță va fi investită general cu competența

jurisdicțională. Cum polița de asigurare MAR 91, prin această formă specială a

ei este supusă jurisdicției exclusive a instanțelor engleze, conform

formularului/specimen depus la dosar, Tribunalul a apreciat că atrage

competența de apreciere asupra contractului pentru aceeași jurisdicție.

S-a considerat că

acest acord de voință al părților întrunește condițiile unei convenții

atributive de competență, întrucât a fost încheiată „în scris”, în forma

asimilată prevăzută de art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) ca și comunicare

electronică, respectiv o consemnare durabilă a convenției, într-o formă MAR 91,

conform uzanței părților.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, arătând că în mod greșit a reținut

instanța de fond caracterul de adeziune al unui contract de reasigurare, constatând

în speță că părțile au acceptat unanim clauzele poliței inițiale.

În opinia apelantei

este greșită și aprecierea instanței de fond în sensul că părțile au ales

competența instanțelor englezești. Din niciun înscris de la dosar nu rezultă că

părțile ar fi ales automat sau explicit jurisdicția prin contract, simpla

referire la MAR 91 în polița de asigurare inițială nu implică automat legea

engleză în polița de asigurare.

Pentru a fi valabil,

un asemenea formular trebuie să poarte ștampila Departamentului de Polițe, care

lipsește însă, în cauza de față.

Prin decizia

comercială nr. 223 din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

a admis apelul, s-a desființat sentința apelată și cauza a fost trimisă spre

soluționare Tribunalului București.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a reținut următoarele:

În corespondența

comercială a părților din faza premergătoare încheierii contractului nu există niciun

element de natură să releve voința părților în sensul alegerii instanței competente.

Codificările

realizate de instituții private (cum este și cazul formularului MAR 91 și al

„Institute Time Clauses”), nu sunt susceptibile de a transforma uzanțele

comerciale în norme de drept obiectiv, ci le accentuează caracterul

contractual. Forța lor juridică nu depășește forța juridică a clauzelor

contractuale, întrucât inserarea lor în contract se face de către părți,

implicit sau explicit, cu titlu de clauză contractuală și nu cu titlu de normă

juridică aparținând sistemului de drept național din țara unde ele s-au format.

Referința făcută de

părți la un anumit contract tip dintr-o anumită țară nu poate fi determinantă

prin ea însăși pentru desemnarea legii aplicabile raportului juridic

obligațional existent între ele, ci trebuie interpretată în sensul că vizează

prin excelență contractul respectiv spre a împrumuta de la el reglementările pe

care le conține și spre a le introduce apoi în contractul lor cu titlu de

clauză contractuală.

Polița MAR 91 este

forma obligatorie pe care trebuie să o îmbrace orice asigurare pe piața

londoneză (de aceea e necesară pentru valabilitate, ștampila Departamentului de

Polițe) și reprezintă baza contractului de asigurare (elementele esențiale).

„Institute Time

Clauses” sunt clauze standard ce vin să detalieze contractul și trebuie

folosite numai cu forma MAR 91.

Intimata nu contestă

faptul că atât polița de asigurare inițială, cât și cea de reasigurare fac

trimitere la formularul MAR 91 și la anumite „Institute Time Clauses”.

Referința făcută de părți la un anumit contract tip dintr-o anumită țară nu

poate fi determinantă prin ea însăși pentru desemnarea legii aplicabile

raportului juridic obligațional existent între ele, ci trebuie interpretată în

sensul că vizează prin excelență contractul respectiv spre a împrumuta de la el

reglementările pe care le conține și spre a le introduce apoi în contractul lor

cu titlu de clauză contractuală.

Singurul aspect

asupra căruia părțile au purtat negocieri în privința reasigurării a fost

reprezentat de cota de participare la risc a asigurătorului, așa-zisa poliță de

reasigurare reproducând fidel clauzele poliței de asigurare inițiale, inclusiv

sub aspectul trimiterii la formularul MAR 91, ceea ce subliniază încă o dată

faptul că cele două părți din contractele de reasigurare nu au ales vreo

jurisdicție căreia să îi fie supus un eventual litigiu izvorând din contractul

de reasigurare.

În speță, nu se poate

reține că părțile au ales, fie și implicit, jurisdicția engleză, astfel încât

nu sunt incidente dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1992.

Potrivit art. 149

pct. 4

1

din Legea nr. 105/1992, instanțele române sunt competente să

soluționeze litigiul dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie

chiar în parte, o obligație izvorâtă din contract, se află în România.

Potrivit

dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 locul plății este cel de

la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România,

competența de soluționare a cauzei aparține instanțelor române.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs A.S.I.C., criticând-o pentru nelegalitate sub

următoarele aspecte:

Prin încheierea

contractului de reasigurare în forma MAR 91 și prin stabilirea condițiilor de

asigurare prin trimitere la „Institute Clauses”, părțile au ales prin

convenție, în mod indirect, legea și jurisdicția aplicabile contractului, în

speță legea și jurisdicția britanică. Întrucât în contractul de reasigurare

părțile nu au stabilit în mod expres legea aplicabilă, se aplică automat legea

engleză iar contractul intră sub jurisdicția exclusivă a instanțelor engleze.

În oferta de

reasigurare propusă de brokerul Z. în numele A.S.I.C., se face trimitere

expresă la formularul MAR 91 al Institute of London Underwriters.

Decizia atacată este

dată prin îndreptarea greșită a actului juridic dedus judecății, instanța de

apel schimbând natura ori înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia. De

asemenea, hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii – ambele

în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a

reținut că polița de asigurare lipsește întrucât nu a fost semnată de părțile

contractului de asigurare și nu are aplicat sigiliul Departamentul de Polițe de

Asigurări al Institutului Asiguratorilor Maritimi din Londra, însă instanța nu

a fost investită cu o cerere privind validitatea sau existența poliței de

asigurare maritimă, ci cu o cerere în constatarea faptului că a intervenit

rezilierea contractului de reasigurare nr. 3723 din 16 martie 2007.

În ceea ce privește

obligația ca polița să fie ștampilată de către Departamentul Polițe de

Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, aceasta operează

doar în ipoteza în care această asigurare este emisă de Institut.

Dispoziția privind aplicarea

ștampilei institutului este inaplicabilă, polița urmând să fie semnată și

ștampilată de către A.S.I.C., în calitate de emitent al reasigurării.

Unicul aspect asupra

căruia poartă negocierea dintre broker și reasigurător este cota cedată, iar nu

aspectele privind alegerea vreunei jurisdicții în cazul ivirii unui litigiu.

Reasigurătorul nu

poate modifica condițiile asigurării originare pe care o subscrie, condiții

care reglementează și raporturile dintre Reasigurat și Reasigurător cu caracter

obligatoriu.

Ca o consecință

evidentă este faptul că părțile nu au modificat dispozițiile privitoare la

jurisdicția căreia trebuie să îi fie supuse litigiile legate de contractul de

reasigurare – de vreme ce nu le-au negociat în mod expres – aplicabilă rămânând

norma de alegere a competenței cuprinsă în polița MAR 91.

Făcând trimitere

directă către această formă de reasigurare, părțile au avut în vedere toate

aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicția și legea

aplicabilă contractului astfel încheiat – legea britanică.

Intimata menționează

că polița de reasigurare nu respectă condițiile de valabilitate, fiind lipsită

de sigiliul și de ștampila societății emitente.

Referitor la

competența de soluționare a cauzei, intimata invocă prevederile Regulamentului

(CE) nr. 44/2001, care în art. 4 alin. (1) raportat la dispozițiile legii

române arată că instanța locului plății este una dintre instanțele deopotrivă

competente (locul plății este în România, conform art. 15 alin. (2) din Legea

nr. 136/1995).

Critica adusă de

recurentă referitoare la caracterul de adeziune al poliței de reasigurare este

neîntemeiată.

Din definiția

contractului de reasigurare elaborată de doctrină nu reiese caracterul de

adeziune al contractului de reasigurare.

La dosar s-au depus

înscrisuri.

În ședința publică de

la 17 noiembrie 2011 s-au depus înscrisuri din care rezultă că denumirea

intimatei s-a schimbat din SC A.R.A. SA în SC G.R.A.R. SA.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat și

urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Între SC A.R.A. SA,

actualmente SC G.R.A.R. și recurenta A.S.I.C. Dubai, prin intermediul

mandatarului Z.S. Beirut s-a încheiat un contract de reasigurare, având ca

obiect reasigurarea vaporului „Syrena III”, asigurat inițial pentru suma de 500.000

dolari SUA, pentru o perioadă de 12 luni de la acceptarea ofertei, respectiv de

la 16 martie 2007 până la 15 martie 2008.

Contractul a fost

încheiat în forma MAR 91.

Formularul MAR 91

reprezintă o formă de poliță de asigurare ale cărei detalii sunt stabilite de

clauze standard „Institute Clauses”.

Pe prima pagină a

formularului este stabilit în mod expres, faptul că această asigurare intră sub

jurisdicția exclusivă a instanțelor judecătorești engleze, exceptând situația

în care părțile au hotărât altfel în contractul de asigurare, iar detaliile

contractului au fost stabilite de clauze standard „Institute Clauses”, care

sunt, de asemenea, supuse legii și jurisdicției engleze, fapt consemnat expres în

cuprinsul acestora.

În cauză, nu s-a

dovedit că părțile au convenit „altfel”, respectiv că ar fi convenit expres să

renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române.

Nu se poate reține că

polița de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91 întrucât nu

îndeplinește condițiile formale de validitate, respectiv sigiliul aplicat de

Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra.

Aceasta deoarece

polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și

alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar

trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului

internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea

emitentului fiind necesară dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil,

ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea

contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să

trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la

un contract tip, la un formular deja elaborat, la condițiile generale existente

în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum

sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le,

modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului

formularului MAR 91 pe care le-au preluat în contractul de reasigurare.

Contractul de

reasigurare încheiat între părți este un contract de reasigurare facultativă.

În practica instanțelor, aceste contracte de reasigurare sunt cunoscute și cu

denumirea contracte de reasigurare „back to back” deoarece, odată acceptată,

asigurarea originală se integrează contractului de reasigurare facultativă, iar

reasigurătorii nu pot invoca alte practici sau reguli în plus, dacă nu s-au

îngrijit să și le includă în contract prin prevederi exprese derogatorii.

Art. 4 din

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că, dacă pârâtul nu este domiciliat pe

teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat

membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării

dispozițiilor art. 22 și art. 23.

Cum ipotezele

prevăzute de art. 22 și art. 23 din Regulament nu se aplică în raport cu

obiectul cauzei, instanța română își determină competența în raport de

dispozițiile Legii nr. 105/1992, pârâta fiind persoană juridică străină din

afara spațiului Uniunii Europene.

Art. 7 din

Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil, deoarece se prevede că, în cazul în

care, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un stat membru este

competentă în soluționarea unor acțiuni în răspundere pentru utilizarea sau

exploatarea unei nave, instanța în cauză sau orice altă instanță care îi este

substituită în acest scop prin legislația internă a statului membru în cauză

are, de asemenea, competență cu privire la cererile referitoare la limitarea

acestei răspunderi. Or, instanța română nu este competentă în temeiul

regulamentului.

În art. 148 și

următoarele din Legea nr. 105/1992 sunt expuse limitativ cazurile în care

instanța română este competentă.

În speță, prezentul

litigiu nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele dispozițiilor menționate,

astfel încât instanța română nu este competentă.

Norma de competență

este o normă de procedură și în ceea ce privește dreptul internațional privat,

capitolul XII din Legea nr. 105/1992 reglementează competența jurisdicțională.

În speță, art. 15 din

Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin. (2) C. proc.

civ. nu sunt aplicabile deoarece reclamanta nu invocă un raport contractual de

asigurare, ci tocmai inexistența unor raporturi juridice dintre părți, fiind

incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept

internațional.

Regulamentul art. 44/2001

– act normativ direct aplicabil – trimite la legislația statului membru, iar în

cauza de față, incidentă este Legea nr. 105/1992.

Contractul de

reasigurare încheiat, la distanță, între părți este supus jurisdicției engleze

întrucât a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră în mod exclusiv, sub

jurisdicția instanțelor judecătorești engleze.

În contractul de

reasigurare, părțile nu au convenit expres să renunțe la jurisdicția

instanțelor engleze în favoarea instanțelor române.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei, motiv

pentru care se va da eficiență dispozițiile art. 312 alin. (3) raportat la art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință

se va admite recursul pârâtei formulat împotriva deciziei date de instanța

apelului pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta A.S.I.C. București împotriva deciziei nr. 223 din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Modifică în tot decizia atacată

în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 26 ianuarie 2012.