ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 236/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 236/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pârâta A.S.A.G.R. I.C., pentru ca

prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate, în conformitate cu

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. că a intervenit rezilierea contractului de

asigurare nr. 376 din 11 ianuarie 2007 încheiat între A.R.D.A.F., în calitate

de asigurător și A.S.A.G.R. I.C., în calitate de asigurat, din culpa exclusivă

a asiguratului.

Prin sentința

comercială nr. 12122 din 12 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis excepția necompetenței instanțelor române și, în

consecință, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a apreciat că litigiul nu este de competența

instanțelor române, deoarece contractul de asigurare încheiat la distanță,

între părțile în cauză este supus legii engleze și jurisdicției engleze.

Aceasta, întrucât contractul a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră, în

mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor engleze și este supusă normelor

legale engleze. Detaliile contractului au fost stabilite de clauze standard

„Institute Clauses”, care sunt, de asemenea, supuse legii și jurisdicției

engleze, fapt consemnat expres în cuprinsul acestora. În contractul de

reasigurare, părțile nu au stabilit, în mod expres, legea aplicabilă, caz în

care se aplică automat legea engleză, iar contractul intră sub jurisdicția

exclusivă a instanțelor engleze. Dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992

prevăd că în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nicio altă

instanță română, instanța respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor

române.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel SC A.R. A.R.D.A.F. SA criticând-o sub următoarele

aspecte:

S-a reținut în mod

eronat că a fost încheiat contractul de asigurare în forma MAR 91. Tribunalul a

menționat doar art. 157 din Legea nr. 105/1992, dar nu și actul normativ în

raport cu care a constatat necompetența instanțelor române, ținând cont doar de

un formular MAR 91, în alb necompletat, care este emis de un alt asigurător,

Institutul Asigurătorilor din Londra ca o poliță de asigurare standard, și care

la dosar a fost depus, oricum nesemnat.

Apelanta nu a agreat

folosirea formularului MAR 91, care este destinat societăților de asigurare

agreate de Institutul Asigurătorilor din Londra. Părțile în cauză nu au

implicat în vreun fel institutul respectiv în contractul lor și au recurs la

condiții de asigurare convenite distinct. Contractul de asigurare nu putea fi

încheiat în forma MAR 91, și deoarece îi lipsește una dintre cerințele de

valabilitate și anume, semnătura departamentului de poliție din cadrul

institutului menționat.

Prin decizia

comercială nr. 403 din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, a admis apelul declarat de SC A.R. A.R.D.A.F. SA, a fost

desființată sentința comercială nr. 12122 din 12 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și s-a trimis cauza spre rejudecare în primă

instanță la Tribunalul București.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a apreciat că, în speță, nu a existat o convenție

expresă a părților de alegere a jurisdicției engleze.

Art. 154 din Legea

nr. 105/1992 nu-și poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabilește voința

fermă și neechivocă a părților de a alege (chiar și indirect), competența

instanței străine (engleze, în speță).

Corespondența

comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu conține niciun

element de natură să releve voința părților în sensul alegerii instanței

engleze.

Polița de reasigurare

nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind condițiile formale de

validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului

Asigurătorilor Maritimi din Londra).

Faptul că în

contractul inițial de asigurare se face referire la formularul MAR 91 nu

prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este distinct de

contractul de asigurare inițial, iar polița de reasigurare nu face nicio

referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din polița

inițială de asigurare.

Referitor la clauzele

ITC, independent de discuția privind încorporarea acestora în contractul de

reasigurare, relevant este faptul că acestea nu includ vreo referire expresă la

jurisdicția engleză, ci doar cuvintele „Asigurarea aceasta este supusă legii și

practicii engleze”.

Instanța de apel a

apreciat că, în speță, nu există elemente de natură să conducă fără echivoc la

concluzia că părțile au ales, fie și implicit, indirect, jurisdicția engleză.

În lipsa incidenței

art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din

această lege privind competența facultativă a instanțelor din România, fiind

evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre

ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă).

Potrivit art. 149

pct. 4

1

din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt

competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în

parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.

Textul se coroborează

cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul

plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății

fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs A.S.A.G.R. I.C., criticând-o sub următoarele aspecte:

proc. civ. - „instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

În mod greșit Curtea

de Apel statuează că, neîndoielnic nu a existat o convenție expresă a părților

de alegere a jurisdicției engleze iar referitor la încheierea contractului de

reasigurare în forma MAR 91, polița de asigurare nu este încheiată în forma MAR

91 neîndeplinind condițiile formale de valabilitate (sigiliul aplicat de către

Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra).

Obligația ca poliței

să-i fie aplicat sigiliul Departamentului Poliței de Asigurări al Institutului

Asigurătorilor Maritimi din Londra, operează doar în situația în care această

asigurare ar fi emisă chiar de către Institut. În speță, reasigurarea a fost

emisă de către A.S.A.G.R. I.C. care a făcut trimitere la prevederile cuprinse

în formularul MAR 91.

Prima pagină a

poliței prevede faptul că „prezenta asigurare va fi supusă jurisdicției

exclusive a instanțelor judecătorești din Anglia, exceptând cazul în care se

prevede în mod expres altfel în prezentul document”.

În cauză, părțile nu

au făcut o discuție expresă asupra alegerii jurisdicției, rămânând în vigoare

jurisdicția britanică.

În mod incorect

instanța de apel a reținut că nu există o voință fermă și neechivocă a părților

în a alege competența instanței străine.

Curtea de Apel a

reținut greșit faptul că, această clauză de jurisdicție ar fi trebuit negociată

la încheierea contractului de reasigurare.

Între reclamanta A.R.D.A.F.

și intimata A.S.A.G.R. I.C. s-a încheiat un contract de reasigurare,

facultativă, încheierea contractului s-a făcut la distanță, prin corespondență.

Unicul aspect asupra

căruia poartă negocierea dintre broker și reasigurător este cota cedată, astfel

cum dovedește corespondența părților și practica reasigurătorilor. Motivul

pentru care reasigurarea poartă denumirea de „facultativă” este acela că

reasigurătorul poate doar să accepte sau să refuze întreaga afacere așa cum

este oferită pe piață.

Reasigurătorul nu

poate modifica condițiile asigurării originare pe care o subscrie, condiții

care reglementează și raporturile dintre reasigurat și reasigurător cu caracter

obligatoriu.

Reasigurarea nici nu

putea fi încheiată într-o altă formă decât cea MAR 91, atâta timp cât

condițiile asigurării au fost stabilite prin Institute Time Clauses, care

prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul

actual, de asigurare MAR, în speța de față MAR 91.

Atât formularul MAR

91 cât și „Institute Clauses” prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că

sunt supuse legii și jurisdicției britanice, atâta timp cât părțile nu prevăd

altfel.

proc. civ. – „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

S-a reținut în mod

greșit că în speță, competența aparține instanțelor române, în temeiul art. 149

pct. 4 din Legea nr. 105/1992.

Art. 149 pct. 4 din

Legea nr. 105/1992 are în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din executarea

unor obligații contractuale, or apelanta SC A.R.A. SA prin chiar cererea

introductivă de instanță, solicită constatarea inexistenței unor raporturi

juridice între părți.

În cauză, intimata SC

A.R.A. SA a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Se menționează că

polița de reasigurare nu respectă condițiile de valabilitate, fiind lipsită de

sigiliu și de ștampila societății emitente.

Referitor la

competența de soluționare a cauzei, intimata invocă prevederile Regulamentului

(CE) nr. 44/2001, care în art. 4 alin. (1) raportat la dispozițiile legii

române arată că instanța locului plății este una dintre instanțele deopotrivă

competente [locul plății este în România, conform art. 15 alin. (2) din Legea

nr. 136/1995].

Se arată că, în ceea

ce privește critica adusă de recurentă referitoare la caracterul de adeziune al

poliței de reasigurare, aceasta este neîntemeiată.

Din definiția

contractului de reasigurare elaborată de doctrină nu reiese caracterul de

adeziune al contractului de reasigurare.

La dosar s-au depus

înscrisuri.

În ședința publică de

la 20 octombrie 2011 s-au depus înscrisuri din care rezultă că denumirea

intimatei s-a schimbat din SC A.R.A. SA în SC G.R.A.R. SA.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat și

urmează a fi admis pentru următoarele considerente.

Între SC A.R.A. SA,

actualmente SC G.R.A.R. și recurenta A.S.A.G.R. I.C. Dubai, prin intermediul

mandatarului Z.S. Beirut s-a încheiat un contract având ca obiect reasigurarea unui

vas „Dredger II”, construit în anul 2006 asigurat inițial pentru suma de

6.680.000 dolari SUA, perioada pentru care a fost încheiat era de 12 luni din

data de 11 ianuarie 2007 până la data de 11 februarie 2008.

Contractul a fost

încheiat în forma MAR 91.

Formularul MAR 91

reprezintă o formă de poliță de asigurare ale cărei detalii sunt stabilite de

clauze standard „Institute Clauses”.

Pe prima pagină a

formularului este stabilit în mod expres, faptul că această asigurare intră sub

jurisdicția exclusivă a instanțelor judecătorești engleze, exceptând situația

în care părțile au hotărât altfel în contractul de asigurare, iar detaliile

contractului au fost stabilite de clauze standard „Institute Clauses”, care

sunt, de asemenea, supuse legii și jurisdicției engleze, fapt consemnat expres

în cuprinsul acestora.

În cauză, nu s-a

dovedit că părțile au convenit „altfel”, respectiv că ar fi convenit expres să

renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române.

Nu se poate reține că

polița de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91 întrucât nu

îndeplinește condițiile formale de validitate, respectiv sigiliul aplicat de

Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra.

Aceasta deoarece

polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și

alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar

trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului

internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea

emitentului fiind necesară dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil,

ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea

contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să

trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la

un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale existente

în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum

sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le,

modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului formularului

MAR 91 pe care le-au preluat în contractul de reasigurare.

Contractul de

reasigurare încheiat între părți este un contract de reasigurare facultativă.

În practica instanțelor, aceste contracte de reasigurare sunt cunoscute și cu

denumirea contracte de reasigurare „back to back” deoarece, odată acceptată,

asigurarea originală se integrează contractului de reasigurare facultativă, iar

reasigurătorii nu pot invoca alte practici sau reguli în plus, dacă nu s-au

îngrijit să și le includă în contract prin prevederi exprese derogatorii.

Art. 4 din

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că, dacă pârâtul nu este domiciliat pe

teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat

membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării

dispozițiilor art. 22 și art. 23.

Cum ipotezele

prevăzute de art. 22 și art. 23 din Regulament nu se aplică în raport cu

obiectul cauzei, instanța română își determină competența în raport de

dispozițiile Legii nr. 105/1992, pârâta fiind persoană juridică străină din afara

spațiului Uniunii Europene.

Art. 7 din

Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil, deoarece se prevede că, în cazul în

care, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un stat membru este

competentă în soluționarea unor acțiuni în răspundere pentru utilizarea sau

exploatarea unei nave, instanța în cauză sau orice altă instanță care îi este

substituită în acest scop prin legislația internă a statului membru în cauză

are, de asemenea, competență cu privire la cererile referitoare la limitarea

acestei răspunderi. Or, instanța română nu este competentă în temeiul regulamentului.

În art. 148 și

următoarele din Legea nr. 105/1992 sunt expuse limitativ cazurile în care

instanța română este competentă.

În speță, prezentul

litigiu nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele dispozițiilor menționate,

astfel încât instanța română nu este competentă.

Norma de competență

este o normă de procedură și în ceea ce privește dreptul internațional privat,

capitolul XII din Legea nr. 105/1992 reglementează competența jurisdicțională.

În speță, art. 15 din

Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin. (2) C. proc.

civ. nu sunt aplicabile deoarece reclamanta nu invocă un raport contractual de

asigurare, ci tocmai inexistența unor raporturi juridice dintre părți, fiind

incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept

internațional.

Regulamentul art. 44/2001

– act normativ direct aplicabil – trimite la legislația statului membru, iar în

cauza de față, incidentă este Legea nr. 105/1992.

Contractul de

reasigurare încheiat, la distanță, între părți este supus jurisdicției engleze

întrucât a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră în mod exclusiv, sub

jurisdicția instanțelor judecătorești engleze.

În contractul de

reasigurare, părțile nu au convenit expres să renunțe la jurisdicția

instanțelor engleze în favoarea instanțelor române.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei, motiv

pentru care se va da eficiență dispozițiile art. 312 alin. (3) raportat la art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință

se va admite recursul pârâtei formulat împotriva deciziei date de instanța

apelului pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta A.S.A.G.R. I.C. București împotriva deciziei nr. 403 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Modifică în tot decizia atacată

în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 26 ianuarie 2012.