ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 236/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pârâta A.S.A.G.R. I.C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate, în conformitate cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ. că a intervenit rezilierea contractului de asigurare nr. 376 din 11 ianuarie 2007 încheiat între A.R.D.A.F., în calitate de asigurător și A.S.A.G.R. I.C., în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului. Prin sentința comercială nr. 12122 din 12 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția necompetenței instanțelor române și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a apreciat că litigiul nu este de competența instanțelor române, deoarece contractul de asigurare încheiat la distanță, între părțile în cauză este supus legii engleze și jurisdicției engleze. Aceasta, întrucât contractul a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră, în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor engleze și este supusă normelor legale engleze. Detaliile contractului au fost stabilite de clauze standard „Institute Clauses”, care sunt, de asemenea, supuse legii și jurisdicției engleze, fapt consemnat expres în cuprinsul acestora. În contractul de reasigurare, părțile nu au stabilit, în mod expres, legea aplicabilă, caz în care se aplică automat legea engleză, iar contractul intră sub jurisdicția exclusivă a instanțelor engleze.

Dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 prevăd că în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nicio altă instanță română, instanța respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel SC A.R. A.R.D.A.F. SA criticând-o sub următoarele aspecte: S-a reținut în mod eronat că a fost încheiat contractul de asigurare în forma MAR 91. Tribunalul a menționat doar art. 157 din Legea nr. 105/1992, dar nu și actul normativ în raport cu care a constatat necompetența instanțelor române, ținând cont doar de un formular MAR 91, în alb necompletat, care este emis de un alt asigurător, Institutul Asigurătorilor din Londra ca o poliță de asigurare standard, și care la dosar a fost depus, oricum nesemnat.

Apelanta nu a agreat folosirea formularului MAR 91, care este destinat societăților de asigurare agreate de Institutul Asigurătorilor din Londra. Părțile în cauză nu au implicat în vreun fel institutul respectiv în contractul lor și au recurs la condiții de asigurare convenite distinct. Contractul de asigurare nu putea fi încheiat în forma MAR 91, și deoarece îi lipsește una dintre cerințele de valabilitate și anume, semnătura departamentului de poliție din cadrul institutului menționat. Prin decizia comercială nr. 403 din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de SC A.R. A.R.D.A.F. SA, a fost desființată sentința comercială nr. 12122 din 12 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și s-a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul București.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a apreciat că, în speță, nu a existat o convenție expresă a părților de alegere a jurisdicției engleze. Art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-și poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabilește voința fermă și neechivocă a părților de a alege (chiar și indirect), competența instanței străine (engleze, în speță). Corespondența comercială a părților în faza de încheiere a contractului nu conține niciun element de natură să releve voința părților în sensul alegerii instanței engleze. Polița de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind condițiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra).

Faptul că în contractul inițial de asigurare se face referire la formularul MAR 91 nu prezintă relevanță, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare inițial, iar polița de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenței din polița inițială de asigurare. Referitor la clauzele ITC, independent de discuția privind încorporarea acestora în contractul de reasigurare, relevant este faptul că acestea nu includ vreo referire expresă la jurisdicția engleză, ci doar cuvintele „Asigurarea aceasta este supusă legii și practicii engleze”. Instanța de apel a apreciat că, în speță, nu există elemente de natură să conducă fără echivoc la concluzia că părțile au ales, fie și implicit, indirect, jurisdicția engleză.

În lipsa incidenței art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competența facultativă a instanțelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 și art. 151 (privind competența exclusivă). Potrivit art. 149 pct. 4 1 din Legea nr. 105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România. Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plății este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plății fiind în România, competența jurisdicțională aparține instanțelor din România.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A.S.A.G.R. I.C., criticând-o sub următoarele aspecte: 1. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. În mod greșit Curtea de Apel statuează că, neîndoielnic nu a existat o convenție expresă a părților de alegere a jurisdicției engleze iar referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, polița de asigurare nu este încheiată în forma MAR 91 neîndeplinind condițiile formale de valabilitate (sigiliul aplicat de către Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra). Obligația ca poliței să-i fie aplicat sigiliul Departamentului Poliței de Asigurări al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, operează doar în situația în care această asigurare ar fi emisă chiar de către Institut.

În speță, reasigurarea a fost emisă de către A.S.A.G.R. I.C. care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul MAR 91. Prima pagină a poliței prevede faptul că „prezenta asigurare va fi supusă jurisdicției exclusive a instanțelor judecătorești din Anglia, exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel în prezentul document”. În cauză, părțile nu au făcut o discuție expresă asupra alegerii jurisdicției, rămânând în vigoare jurisdicția britanică. În mod incorect instanța de apel a reținut că nu există o voință fermă și neechivocă a părților în a alege competența instanței străine. Curtea de Apel a reținut greșit faptul că, această clauză de jurisdicție ar fi trebuit negociată la încheierea contractului de reasigurare.

Între reclamanta A.R.D.A.F. și intimata A.S.A.G.R. I.C. s-a încheiat un contract de reasigurare, facultativă, încheierea contractului s-a făcut la distanță, prin corespondență. Unicul aspect asupra căruia poartă negocierea dintre broker și reasigurător este cota cedată, astfel cum dovedește corespondența părților și practica reasigurătorilor. Motivul pentru care reasigurarea poartă denumirea de „facultativă” este acela că reasigurătorul poate doar să accepte sau să refuze întreaga afacere așa cum este oferită pe piață. Reasigurătorul nu poate modifica condițiile asigurării originare pe care o subscrie, condiții care reglementează și raporturile dintre reasigurat și reasigurător cu caracter obligatoriu.

Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă decât cea MAR 91, atâta timp cât condițiile asigurării au fost stabilite prin Institute Time Clauses, care prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual, de asigurare MAR, în speța de față MAR 91. Atât formularul MAR 91 cât și „Institute Clauses” prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii și jurisdicției britanice, atâta timp cât părțile nu prevăd altfel. 2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. S-a reținut în mod greșit că în speță, competența aparține instanțelor române, în temeiul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992.

Art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 are în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din executarea unor obligații contractuale, or apelanta SC A.R.A. SA prin chiar cererea introductivă de instanță, solicită constatarea inexistenței unor raporturi juridice între părți. În cauză, intimata SC A.R.A. SA a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Se menționează că polița de reasigurare nu respectă condițiile de valabilitate, fiind lipsită de sigiliu și de ștampila societății emitente. Referitor la competența de soluționare a cauzei, intimata invocă prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001, care în art. 4 alin. (1) raportat la dispozițiile legii române arată că instanța locului plății este una dintre instanțele deopotrivă competente [locul plății este în România, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995].

Se arată că, în ceea ce privește critica adusă de recurentă referitoare la caracterul de adeziune al poliței de reasigurare, aceasta este neîntemeiată. Din definiția contractului de reasigurare elaborată de doctrină nu reiese caracterul de adeziune al contractului de reasigurare. La dosar s-au depus înscrisuri. În ședința publică de la 20 octombrie 2011 s-au depus înscrisuri din care rezultă că denumirea intimatei s-a schimbat din SC A.R.A. SA în SC G.R.A.R. SA. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente. Între SC A.R.A. SA, actualmente SC G.R.A.R. și recurenta A.S.A.G.R. I.C. Dubai, prin intermediul mandatarului Z.S.

Beirut s-a încheiat un contract având ca obiect reasigurarea unui vas „Dredger II”, construit în anul 2006 asigurat inițial pentru suma de 6.680.000 dolari SUA, perioada pentru care a fost încheiat era de 12 luni din data de 11 ianuarie 2007 până la data de 11 februarie 2008. Contractul a fost încheiat în forma MAR 91. Formularul MAR 91 reprezintă o formă de poliță de asigurare ale cărei detalii sunt stabilite de clauze standard „Institute Clauses”. Pe prima pagină a formularului este stabilit în mod expres, faptul că această asigurare intră sub jurisdicția exclusivă a instanțelor judecătorești engleze, exceptând situația în care părțile au hotărât altfel în contractul de asigurare, iar detaliile contractului au fost stabilite de clauze standard „Institute Clauses”, care sunt, de asemenea, supuse legii și jurisdicției engleze, fapt consemnat expres în cuprinsul acestora.

În cauză, nu s-a dovedit că părțile au convenit „altfel”, respectiv că ar fi convenit expres să renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române. Nu se poate reține că polița de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91 întrucât nu îndeplinește condițiile formale de validitate, respectiv sigiliul aplicat de Departamentul de Polițe al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra. Aceasta deoarece polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea emitentului fiind necesară dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent.

Receptarea contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale existente în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care le-au preluat în contractul de reasigurare. Contractul de reasigurare încheiat între părți este un contract de reasigurare facultativă.

În practica instanțelor, aceste contracte de reasigurare sunt cunoscute și cu denumirea contracte de reasigurare „back to back” deoarece, odată acceptată, asigurarea originală se integrează contractului de reasigurare facultativă, iar reasigurătorii nu pot invoca alte practici sau reguli în plus, dacă nu s-au îngrijit să și le includă în contract prin prevederi exprese derogatorii. Art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că, dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 22 și art. 23. Cum ipotezele prevăzute de art. 22 și art. 23 din Regulament nu se aplică în raport cu obiectul cauzei, instanța română își determină competența în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992, pârâta fiind persoană juridică străină din afara spațiului Uniunii Europene.

Art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil, deoarece se prevede că, în cazul în care, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un stat membru este competentă în soluționarea unor acțiuni în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unei nave, instanța în cauză sau orice altă instanță care îi este substituită în acest scop prin legislația internă a statului membru în cauză are, de asemenea, competență cu privire la cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi. Or, instanța română nu este competentă în temeiul regulamentului. În art. 148 și următoarele din Legea nr. 105/1992 sunt expuse limitativ cazurile în care instanța română este competentă. În speță, prezentul litigiu nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele dispozițiilor menționate, astfel încât instanța română nu este competentă.

Norma de competență este o normă de procedură și în ceea ce privește dreptul internațional privat, capitolul XII din Legea nr. 105/1992 reglementează competența jurisdicțională. În speță, art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile deoarece reclamanta nu invocă un raport contractual de asigurare, ci tocmai inexistența unor raporturi juridice dintre părți, fiind incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept internațional. Regulamentul art. 44/2001 – act normativ direct aplicabil – trimite la legislația statului membru, iar în cauza de față, incidentă este Legea nr. 105/1992. Contractul de reasigurare încheiat, la distanță, între părți este supus jurisdicției engleze întrucât a fost încheiat în forma MAR 91, formă ce intră în mod exclusiv, sub jurisdicția instanțelor judecătorești engleze.

În contractul de reasigurare, părțile nu au convenit expres să renunțe la jurisdicția instanțelor engleze în favoarea instanțelor române. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei, motiv pentru care se va da eficiență dispozițiile art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință se va admite recursul pârâtei formulat împotriva deciziei date de instanța apelului pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.S.A.G.R. I.C. București împotriva deciziei nr. 403 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică în tot decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2012.