ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2715/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2715/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului comercial de față,

deliberând, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 147 din 15

decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

a fost respinsă ca nefondată acțiunea în anularea sentinței arbitrale nr. 42

din 2 martie 2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de

pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 247/2009

formulată de petenta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI în contradictoriu cu intimata A.F.T.A.

S-a reținut de către Curte că

reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a solicitat obligarea pârâtei A.F.T.A.

la plata sumei de 128.230,08 lei, din care 54.826,16 lei arendă neachitată la

termenele scadente, 4.841,91 lei TVA aferent și 68.562,01 lei penalități de

întârziere, calculate potrivit art. 6.4 din contractul de arendă nr. 32 din 24

octombrie 2001, debit calculat până la data 28 septembrie 2007, precum și plata

penalităților prevăzute de art. 6.4 din contract până la data stingerii

debitului.

Prin sentința arbitrală nr. 42 din 2

martie 2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 247/2009,

cererea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă.

Pentru a pronunța această sentință

Tribunalul arbitral a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1865 punctul 1 C.

civ. și art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întreruperea termenului de

prescripție este condiționată de introducerea unei acțiuni patrimoniale, care

îndeplinește condițiile generale ale cererii de chemare în judecată, pe cale

directă sau incidentă.

Reclamanta, în motivarea întreruperii

prescripției nu a invocat introducerea unei acțiuni civile împotriva pârâtei,

ci o executare silită împotriva căreia pârâta a formulat contestație la

executare, care a fost admisă cu consecința respingerii formelor de executare.

Chiar dacă reclamanta a manifestat diligență și nu i se poate reproșa

pasivitatea în realizarea drepturilor sale, tribunalul arbitral a reținut că se

putea vorbi de întreruperea cursului prescripției numai în situația respingerii

contestației la executare.

Împotriva acestei sentințe a formulat

acțiune în anulare reclamanta Agenția Domeniilor Statului București,

înregistrată sub nr. 5484/2/2010, pe rolul Curții de Apel București, secția a V

a comercială.

În motivare s-a arătat că instanța

arbitrală nu a ținut seama, în soluționarea cererii, că reclamantei nu-i pot fi

aplicate dispozițiile legale privitoare la prescripție, întrucât aceasta și-a

manifestat voința de a acționa în sensul recunoașterii dreptului său de creanță

și a recuperării sumelor de bani datorate de către pârâtă, cu titlu de

redevență. Nu s-a avut în vedere nici faptul că, până la momentul introducerii

cererii de arbitrare, reclamanta a procedat la somarea și la declanșarea

împotriva pârâtei AF T.A. a procedurii de executare silită pentru suma datorată

cu titlu de redevență și penalități de întârziere, în baza contractului de

arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001.

A.D.S. a mai susținut că sumele pe

care le încasează se fac venituri la bugetul de stat, potrivit art. 8 alin. (3)

din O.U.G. nr. 147/2002, iar executarea acestora se prescrie în termen de 5

ani, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Intimata a formulat întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea acțiunii în anulare formulată de A.D.S.

Analizând sentința arbitrală atacată,

în raport de probele administrate, susținerile părților și temeiul de drept

invocat Curtea a apreciat că acțiunea în anulare este nefondată, având în

vedere următoarele considerente:

Prin contractul de arendă nr. 32 din 24

octombrie 2001 părțile au stabilit de comun acord ca în schimbul exploatării

terenului agricol în suprafață de 309,73 ha arendașul să achite reclamantei arenda reprezentând echivalentul în lei a 500 kg grâu STAS/ha/an în cazul terenurilor având categoria de folosință arabil.

Arenda se datora de la data punerii în

posesie, iar termenele și procentele de plată au fost stabilite, prin contract,

astfel: până la 30 august 20%; până la 30 noiembrie - 80%. Potrivit art. 4.2.

lit. a) raportat la art. 6.1. și art. 6.5. neplata arendei în termen de 30 de

zile de la data limită de plată (prima zi lucrătoare ce urmează datei

scadenței) conduce la rezilierea de drept a contractului.

Urmare a neîndeplinirii de către A.F.T.A.

a obligației contractuale de plată a arendei, prin Adresa nr. 16.514 din 28

iunie 2004 A.D.S. a comunicat, potrivit pactului comisoriu expres de gradul IV,

prevăzut în art. 6.5. rezilierea contractului de arendă încheiat între părți.

La data rezilierii, pentru perioada 29 noiembrie 2001-28 iunie 2004, debitul

calculat în procent de 100% a fost în valoare de 128.230,08 lei din care

54.826,16 lei arendă neachitată la termenele scadente, 4.841,91 lei TVA aferent

și 68.562,01 lei penalități de întârziere calculate până la data de 28

septembrie 2007.

În temeiul art. 1 alin. (2) din O.U.G.

nr. 64/2005 coroborate cu dispozițiile art. VIII și art. X din O.U.G. nr.

51/1998, republicată, reclamanta a emis somația de plată în temeiul titlului

executoriu, iar pârâta a formulat contestație la executare.

Prin sentința comercială nr. 151 din

15 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială,

în dosarul nr. 5482/2005 contestația pârâtei a fost admisă, instanța constatând

că A.D.S. a procedat la executarea silită în baza unul titlu executoriu

nevalabil - contractul de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001, modificat prin

actul adițional nr. 1 din 17 aprilie 2003 și reziliat unilateral de către

A.D.S. (în baza pactului comisoriu prevăzut la articolul 6.5. din contract).

S-a constatat, așadar, că declanșarea procedurii executării silite, prin

comunicarea nr. 38963 din 5 septembrie 2005, la peste 1 an de la data

rezilierii unilaterale a contractului de arendă este nelegală. Această sentință

a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2536 din 20 septembrie 2006 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 151/1/2006, prin care s-a

respins recursul declarat de A.D.S. (conform certificatului de grefă aflat la

fila 51 dosar arbitral).

Pe lângă acest aspect relevant - lipsa

unui titlu executoriu valabil, Curtea constată că în mod judicios instanța

arbitrală a apreciat că cererea reclamantei a fost formulată după împlinirea

termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 16 din Decretul

nr. 167/1954.

Susținerile reclamantei în sensul că

demersurile sale judiciare ar fi avut ca efect întreruperea termenelor de

prescripție au fost înlăturate de către instanța de control, întrucât nici una

din acțiunile întreprinse de petentă nu s-a finalizat prin pronunțarea unei

sentințe care să-i fie favorabilă.

Și afirmația potrivit căreia suma

pretinsă în cauză ar fi creanță bugetară și s-ar prescrie în termenul special

de 5 ani a fost înlăturată, constatându-se că redevențele, amenzile și alte

venituri proprii rezultate din raporturi juridice contractuale (încheiate de instituții

publice cum este și cazul petentei) nu sunt creanțe bugetare cărora să li se

aplice termenul de executare silită de 5 ani prevăzut de art. 131 alin. (1) din

O.U.G. nr. 92/2003.

Constatând că în cauză nu este

incident nici unul din motivele care să determine desființarea hotărârii

arbitrale, prevăzute de art. 364 C. proc. civ., Curtea a respins acțiunea în

anulare ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen

legal, a declarat recurs AGENTIA DOMENIILOR STATULUI care a solicitat

modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în anularea

sentinței arbitrale nr. 42 din 2 martie 2010.

Recurenta a solicitat să se constate

că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește admiterea

excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere următoarele

dispoziții legale:

Conform art. 4, alin. (1) din Legea

nr. 268/2001: «Se înființează Agenția Domeniilor Statului, instituție de

interes public cu personalitate juridică, cu caracter financiar și comercial,

în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.», având ca

atribuții cele menționate în acest articol.

Potrivit H.G. nr. 1503/2009 privind

reorganizarea Agenției Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii

nr. 329/2009, publicată în Monitorul Oficial în data de 09 decembrie 2009,

Agenției Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanțare. respectiv

din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată

integral de la bugetul de stat.

Potrivit art. 1 alin. (2) C. proc.

fisc. ,,Prezentul cod se aplică si pentru administrarea drepturilor vamale,

precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și

alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit

legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel".

S-a precizat ca Legea 500/2002,

privind finanțele publice, la art. 2, pct. 7, definește bugetul general

consolidat ca fiind ,,ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar,

agregate și consolidate pentru a forma un întreg

”.

Astfel, chiar dacă recurenta este o

instituție de interes public finanțată din surse bugetare, veniturile încasate

de Agenția Domeniilor Statului se fac venituri la bugetul de stat [art. 8 alin.

(3) din O.U.G. nr. 147/2002], iar sumele încasate din exploatarea terenurilor

agricole proprietate a statului reprezintă contribuție la bugetul de stat,

fiind aplicabile în cauză termene speciale de prescripție, respectiv termenul

de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Recurenta a apreciat că aspectele

legale referitoare la prescripția extinctivă nu sunt aplicabile în speța de

față, întrucât A.D.S., și-a manifestat voința de a acționa în sensul

recunoașterii dreptului său de creanță și a recuperării sumelor de bani datorate

de A.F.T.A. După rezilierea contractului de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001,

pentru nerespectarea obligațiilor contractuale asumate de către A.F.T.A.

referitoare la plata contravalorii exploatării suprafeței de teren cu

destinație agricolă, A.D.S. a procedat la comunicarea titlului executoriu și la

somarea pârâtei de a-și onora obligațiile de plată angajate contractual, în

cadrul unei proceduri de executare silită prevăzută de norme legale speciale,

instituite în acest sens, și anume Legea nr. 190/2004, O.U.G. nr. 51/1998 și O.U.G.

nr. 64/2005, cu modificările și completările lor ulterioare.

Recurenta a învederat și că instanța

de fond a înlăturat susținerile A.D.S. în sensul că demararea procedurii de

executare silită ar fi avut ca efect întreruperea termenelor de prescripție,

motivat de faptul că "nici una din acțiunile întreprinse de petentă nu s-a

finalizat prin pronunțarea unei sentințe care să îi fie favorabilă ".

Față de prevederile legale, respectiv

art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, A.D.S. a arătat că a procedat la

comunicarea titlului executoriu și la somarea pârâtei de a-și îndeplini

obligațiile de plată angajate contractual.

Referitor la lipsa unui titlu

executoriu, recurenta a arătat următoarele:

Contractul de arendă reprezintă un

contract cu executare succesivă, iar rezilierea reprezintă sancțiunea

contractuală rezultată din neexecutarea culpabilă a obligațiilor ce-i revin de

către una din părțile contractante.

În speță, în culpă contractuală este

contestatoarea care nu și-a îndeplinit obligațiile de plată a arendei potrivit

contractului pe care și 1-a asumat, iar sancțiunea rezilierii nu presupune

repunerea părților în situația anterioară.

Având în vedere faptul că instanța de

judecată a reținut în motivarea hotărârii pronunțate neexistența unui titlu

executoriu valabil, există posibilitatea ca partea care și-a îndeplinit

obligațiile contractuale, să nu mai poată obține îndeplinirea obligațiilor

celeilalte părți, situație care ar încălca

disciplina contractuală și dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ.

Nu este evident echitabil, a arătat

recurenta și nici în conformitate cu dispozițiile legale ca partea care și-a

îndeplinit obligațiile, în speță ADS, să suporte consecințele culpei celeilalte

părți, în speță A.F.T.A., respectiv imposibilitatea obținerii

contraprestațiilor corespunzătoare prestațiilor executate de subscrisa de la

cocontractant. Mai mult, potrivit art. 1073 C. civ., creditorul (ADS) are

dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are

dreptul la dezdăunare.

Prin urmare, întrucât obligațiile de

plată ale A.F.T.A., rezultând din contract nu au fost stinse prin plata, iar

procedura executării silite declanșată de ADS nu s-a finalizat cu recuperarea

sumelor de bani datorate, recurenta a solicitat admiterea recursului.

În conformitate cu dispozițiile O.U.G.

nr. 4/2006, precum și în baza Legii nr. 94/2010, cu aplicarea art. 86 din O.U.G.

nr. 51/1998, cu modificările și

completările

ulterioare, Agenția Domeniilor Statului este scutită de plata taxelor judiciare

de timbru .

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Deși legal

citată, intimata nu a formulat întâmpinare.

Analizând cauza

sub aspectul motivelor de recurs invocate și în lumina dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce

privește greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la

acțiune, recurenta a invocat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001,

H.G. nr. 1503/2009 și art. 1 alin. (2) C. proc. fisc., precum și dispozițiile

art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 și a arătat că veniturile încasate de

AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI se fac venituri la bugetul de stat, situație în

care este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 121 alin.

(1) din O.G. nr. 92/2003.

Criticile

recurentei, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează,

pe de-o parte întreruperea termenului de prescripție printr-un act începător de

executare conform art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, iar pe de altă

parte împrejurarea că dreptul material la acțiune nu este prescris, fiind

aplicabile termenele speciale de prescripție prevăzute de Codul de procedură

fiscală întrucât creanța ADS este o creanță bugetară.

În ceea ce privește

împrejurarea că veniturile încasate de Agenția Domeniilor Statului se fac

venituri la bugetul de stat, curtea reține că aceasta rezultă din dispozițiile

art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 care prevăd că

veniturile încasate de Agenția

Domeniilor Statului din celelalte activități pe care le desfășoară conform

atribuțiilor stabilite prin legi (n. b. cu excepția activităților decurgând din

privatizare), rămase după deducerea cheltuielilor efectuate pentru realizarea

activităților respective, se fac venituri la bugetul de stat.

Susținerea recurentei referitoare la

calificarea redevenței ca și creanță bugetară, întrucât reprezintă o

“contribuție “la bugetul de stat, urmează însă a fi înlăturată.

Se va reține că definiția creanței

bugetare se raportează la taxele, impozitele, contribuțiile, amenzile și alte

sume ce reprezintă resurse financiare publice, potrivit legii. De asemenea,

potrivit art. 21 C. proc. fisc., drepturile care alcătuiesc creanțele fiscale

sunt:

- dreptul la perceperea taxelor și

impozitelor, ca și dreptul la restituirea taxelor și impozitelor, denumite

creanțe fiscale principale;

- dreptul la perceperea dobânzilor și

penalităților de întârziere, denumite creanțe fiscale accesorii.

În conformitate cu dispozițiile

Codului de procedură fiscală, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală

corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le

generează.

De altfel,

potrivit art. 1 din O.G. nr. 92/2003 republicată,

“prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor

și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul

activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea

și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate

bugetului general consolidat;

c) soluționarea contestațiilor

împotriva actelor administrative fiscale.”

Analizând coroborat dispozițiile

legale enunțate mai sus, curtea reține că redevențele la care este îndrituită

recurenta în temeiul contractului, chiar dacă reprezintă venituri publice, nu

întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi calificate ca fiind creanțe

bugetare.

Chiar dacă art. 1 a fost modificat

ulterior introducerii acțiunii, prin O.G. nr. 29/2011, curtea va reține că în

prezent sfera creanțelor fiscale este delimitată mult mai clar, fiind prevăzut

în alin. (4) al textului că O.G. nr. 92/2003 nu se aplică pentru administrarea

creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi

juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere și a redevențelor

petroliere.

În consecință,

având în vedere considerentele expuse și excluderea explicită din sfera de

aplicare a normelor fiscale a administrării creanțelor bugetare rezultate din

raporturi juridice contractuale, ca și împrejurarea că redevențele încasate în

temeiul contractului de concesiune nu se încadrează în excepțiile la care se

referă alin. (4) al art. 1 din O.G. nr. 92/2003, curtea apreciază că în cauză

nu este aplicabil termenul special de prescripție de 5 ani prevăzut pentru

creanțele fiscale, ci termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de

art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la

motivul de recurs care privește întreruperea termenului de prescripție, curtea

constată că, într-adevăr, potrivit art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958,

prescripția se întrerupe printr-un act începător de executare, dar

conform alin. (2) al aceluiași text

prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă

cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă

s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Întrucât din

actele dosarului rezultă că prin sentința comercială nr. 151 din 15 noiembrie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin respingerea

recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție contestația pârâtei a

fost admisă, instanța constatând că ADS a procedat la executarea silită în baza

unui titlu executoriu nevalabil, rezultă că procedura executării silite

declanșată de recurentă nu poate avea ca efect întreruperea termenului de

prescripție.

În consecință,

apreciind că nici unul dintre motivele de modificare sau casare a hotărârii

invocate de recurentă nu subzistă, curtea, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de recurenta reclamantă AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREȘTI împotriva

sentinței comerciale nr. 147 din 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, în contradictoriu cu intimata A.F.T.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 septembrie 2011.