ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 664/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 664/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 2

martie 2012 pronunțată în dosarul nr. 1657/2/2012 (661/2012), Curtea de Apel

București, secția I penală, în temeiul art.160

8a

C. proc. pen., a

respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul M.B., arestat în baza MAP nr. 1/U din data de 26

ianuarie 2012, emis de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În baza art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 100 lei cheltuieli

judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța încheierea

susmenționată, instanța de fond a reținut că prin încheierea de ședință nr. 246

din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

dispus arestarea preventivă a inculpatului M.B. cu motivarea că există probe în

sensul art. 143 C. proc. pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că în

perioada iulie 2011 – ianuarie 2012, prin încălcarea dispozițiilor legale privitoare

la incompatibilități, a efectuat operațiuni financiare, ca acte de comerț,

administrând, în fapt, SC E.V.S. SRL București, în scopul obținerii pentru sine

și pentru altul a unor foloase materiale necuvenite.

S-a mai reținut că

există, de asemenea, probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că în

aceeași perioadă de timp susnumitul inculpat, l-a determinat pe învinuitul T.H.P.S.,

vicepreședinte al Biroului Politic Județean al Partidului Național Liberal –

Filiala Ilfov, ca prin influența și autoritatea acestuia, să identifice la un

preț convenabil un spațiu de închiriat pentru punctul de lucru al SC E.V.S. S.R.L.,

în comuna Vidra, județul Ilfov și să-i faciliteze încheierea unor contracte

comerciale cu autoritățile locale în fruntea cărora se aflau membri P.N.L. și,

în fine, că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că în luna

decembrie 2011, inculpatul a exercitat acțiuni de constrângere asupra

reprezentanților SC „C.R.P.S.” SA, N.M. și V.M.S., în scopul continuării

livrării de deșeuri reciclabile către SC E.V.S. S.R.L., fapte prev. de art. 12 lit.

a) teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25

C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 și art. 194 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 17 lit. d)

1

și la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

La momentul

dispunerii măsurii arestării preventive, Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut că inculpatul M.B. se află în situația prevăzută de art. 148 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen. respectiv, a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în

libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Prin ordonanța nr. 220/P/2011

din data de 13 februarie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției a

dispus extinderea cercetărilor și începerea urmăririi penale față de inculpatul

M.B. pentru săvârșirea și a infracțiunilor de trafic de influență, faptă prev.

și ped. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea

nr. 78/2000 și fals intelectual în condițiile participației improprii și în

legătură directă cu o infracțiune de corupție, prevăzută de art. 289 alin. (1) C.

pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) și 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și respectiv,

față de învinuitul D.G.M. (avocat în Baroul București) pentru săvârșirea

infracțiunilor de cumpărare de influență, faptă prev. și ped. de art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000

și de fals intelectual în condițiile participației improprii și în legătură

directă cu o infracțiune de corupție, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) și 18 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Continuarea cercetărilor

în dosarul de urmărire penală 220/P/2011 a relevat că inculpatul M.B., în

cursul anului 2008, în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București, a promis prietenului său, învinuitul D.G.M.,

avocat în cadrul Baroului București, care fusese mandatat de către cetățeanul

american H.G. să efectueze toate demersurile legale în vederea recuperării și

valorificării terenului în suprafață de 8.518 mp, situat în Sector 1 pe care

acesta îl dobândise prin cumpărare în anul 1957, că prin influența pe care o

are asupra numitului G.B.N. – secretar al Subcomisiei locale de aplicare a

Legii fondului funciar din cadrul Primăriei Sector 1 București -, poate obține

cu celeritate reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren,

ceea ce de altfel s-a și obținut ca efect al intervenției sale, prin Hotărârile

nr. 939 din 24 octombrie 2008 și nr. 941 din 05 februarie 2009 emise de Comisia

Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor (comisie care decide în baza propunerilor făcute de Subcomisia de

aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 1, subcomisie din

care făcea parte și inculpatul G.B.). Conform acestor hotărâri reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenului aparținând numitului H.G. s-a

realizat prin compensare pe un alt amplasament situat în incinta Institutului

de Cercetare și Producție pentru Pomicultură Băneasa (această dispoziție fiind

ulterior invalidată de către Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința

civilă 8942/2011 care a reținut că ,,terenurile agricole aflate în folosința

unităților de cercetare și învățământ cu profil agricol, pot fi retrocedate doar

persoanelor îndreptățite la restituirea pe vechiul amplasament”). Pentru a-și

asigura folosul influenței traficate, inculpatul M.B. a procedat la încheierea

cu mandatarul D.G.M. a unui contract fictiv de vânzare-cumpărare de bunuri

viitoare, autentificat sub nr. 88 din 12 iunie 2008 de BNP Gogoneață Elisabeta,

potrivit căruia mandatarul îi vindea inculpatului pentru suma de 206.250 Euro,

pretins achitată chiar la momentul perfectării tranzacției, suprafața de 2750

mp din terenul pe care urma să-l recupereze prin retrocedare, fie pe vechiul

amplasament, fie pe un alt amplasament, iar pentru a putea justifica suma de

206.250 Euro menționată în contractul de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare,

inculpatul M.B. a procedat la întocmirea unui înscris sub semnătură privată,

intitulat contract de împrumut datat 12 iunie 2008, prin care numitul G.I. (decedat

la data de 09 octombrie 2010) îi împrumuta suma de 200.000 Euro, înscris în

legătură cu care prin raportul de constatare tehnico-științifică grafoscopică

nr. 442311 din 13 februarie 2012 s-a stabilit că semnăturile aplicate la

rubrica „ÎMPRUMUTĂTOR” pe toate cele trei exemplare ale contractului supuse

examinării nu au fost executate de către numitul G.I.

Prin încheierea de

ședință din data de 17 februarie 2012 Curtea de Apel București, secția I penală,

- a dispus în conformitate cu art. 155 C. proc. pen., prelungirea măsurii

arestării preventive a inculpatului M.B. pe o perioadă de 30 de zile, de la 25

februarie 2012 la 25 martie 2012.

Prin prisma

existenței datelor și a indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea că

inculpatul a comis infracțiunile pentru care este cercetat instanța de fond a

apreciat că cererea acestuia de liberare provizorie sub control judiciar este

neîntemeiată.

În jurisprudența CEDO

au fost dezvoltate patru motive acceptabile de a se refuza eliberarea sub

control judiciar: riscul ca inculpatul să nu se prezinte la proces,

probabilitatea ca în cazul liberării, acesta să încerce să împiedice

desfășurarea procesului, să comită alte infracțiuni, ori să tulbure ordinea

publică (cauzele SBC c. Regatului Unit – 19 iunie 2001, Smirnova c. Rusiei 25.07.2003,

Stogmuler c. Austriei, 10.11.1969, Wemhoff c. Germaniei – 27 iunie 1968,

Metznetter c. Austriei – 10.11.1969 și Lettelier c. Franței – 26 iunie 1991).

Raportat la aceste

criterii, având în vedere pericolul social al faptelor presupus comise de

inculpat, impactul negativ produs asupra ordinii sociale, Curtea a apreciat în

acest moment procesual, și în pofida împrejurării că, formal, cererea inculpatului

îndeplinește condițiile legale că se impune cercetarea sa în continuare în

detenție preventivă.

Liberarea provizorie

sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în

esență, o restrângere a libertății, mai puțin gravă decât arestarea preventivă instituită

pentru a se asigura buna administrare a justiției, precum și pentru a împiedica

comiterea de fapte periculoase.

La fel ca și măsura

privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,

presupune existența temeiurilor de fapt și de drept care o justifică, iar

scopul vizat de această măsură extremă poate fi realizat și prin liberarea

provizorie sub control judiciar.

De aici, rezultă că

aplicarea dispozițiilor legale care reglementează liberarea provizorie se poate

justifica în cazul unor infracțiuni mai puțin grave, luându-se în considerare

încrederea pe care o poate oferi inculpatul că lăsat în libertate, nu va mai

săvârși și alte infracțiuni, că va îndeplini obligațiile ce i se impun și că nu

va exista riscul de fugă, de natură să împiedice desfășurarea urmăririi penale,

fază importantă care presupune strângerea tuturor probelor necesare în vederea

aflării adevărului.

Întrucât cercetările

sunt încă în cursul urmăririi penale și, în plus, au fost relevate noi date din

care rezultă că presupusa activitate infracțională a inculpatului ar putea fi

mult mai amplă, Curtea a apreciat că liberarea provizorie sub control judiciar

a inculpatului nu este oportună la acest moment procesual, în condițiile în

care a trecut o perioadă scurtă de timp de la luarea măsurii arestării

preventive, iar urmărirea penală nu este finalizată.

În aprecierea asupra

oportunității dispunerii liberării provizorii, Curtea a avut în vedere

circumstanțele factuale nou reținute, astfel cum rezultă din probatoriul

administrat în completarea cercetărilor, după luarea măsurii arestării

preventive, dar și datele privitoare la fapta și persoana inculpatului, evaluate

prin prisma modului de comitere a infracțiunilor care dezvăluie,în fapt,

organizarea unui adevărat sistem creat pe baza funcției de procuror deținută de

inculpat, pentru realizarea de avantaje și foloase necuvenite în folosul

său,prin traficarea influenței ori prin eludarea legii în folosul unor persoane

de la care inculpatul putea specula, în contra serviciu, diverse alte avantaje

de natură patrimonială,elemente care sunt de natură să erodeze încrederea

publică în justiție ca pilon fundamental al unui stat de drept.

Măsura liberării

provizorii trebuie să fie subordonată scopului bunei desfășurări a urmăririi

penale și, așa cum s-a arătat, cercetările penale impun administrarea de noi

probe în sprijinul unor noi date care susțin presupunerea participației

inculpatului la alte fapte de corupție.

În acest sens, apărarea

invocată, în mod nemijlocit de inculpat în fața Curții cu ocazia audierii sale,

respectiv referințele excelente ale activității desfășurate în funcția de prim

procuror, păstrarea conștiinței de magistrat și nevoia de a acorda sprijin

viitoarei sale soții,pe cale de a deveni mama copilului său, nu este de natură

să aducă elemente în favoarea punerii sale în libertate sub control judiciar, la

momentul analizat.

Pentru buna

desfășurare a procesului penal, Curtea a apreciat că se impune privarea de

libertate a inculpatului și că eliberarea sa – chiar subordonată unor garanții

ori obligații – în acest moment, poate fi de natură să provoace o tulburare a

ordinii publice, concluzie care este în acord și cu jurisprudența instanței de

contencios European (deciziile Skrobol contra Poloniei din 13 decembrie 2005 și

Georgieva împotriva Bulgariei din 3 iulie 2008).

Împotriva încheierii

a declarat recurs inculpatul care prin apărătorul ales a solicitat casarea

încheierii și, în rejudecare, admiterea cererii de liberare provizorie sub

control judiciar.

Invocând decizia în

interesul legii nr. XVII din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin care s-a statuat cu privire la etapele pe care

trebuie să le parcurgă magistratul care are spre analiză o cerere de liberare

provizorie și anume, admisibilitatea, temeinicia și oportunitatea, apărarea a arătat

că din lecturarea încheierii atacate rezultă că judecătorul fondului confundă

instituția liberării provizorii cu instituția arestării preventive și că în

cauză s-au extins cercetările cu privire la M.B. în calitate de învinuit și nu

de inculpat, deoarece din ordonanța de extindere a cercetărilor nu rezultă

punerea în mișcare a acțiunii penale cu privire la săvârșirea de către acesta a

infracțiunilor de fals intelectual, trafic de influență și fals în înscrisuri

sub semnătură privată comise în condițiile participației improprii.

Ori, în cauză,

discutându-se despre arestarea inculpatului, nu a învinuitului, extinderea

cercetărilor cu privire la alte fapte nu trebuia luată în considerare de

judecător deoarece respectivele fapte nu au fost avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive.

În ce privește

oportunitatea admiterii cererii, apărarea a susținut, invocând dispozițiile

art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., că urmărirea penală este

terminată, probele sunt în custodia parchetului și nu există date sau

informații care să ducă la concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar

prezenta pericol pentru ordinea publică.

În fine, invocând și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la cele patru

pericole ce trebuie avute în vedere în analiza măsurii arestării preventive,

apărarea a arătat, în ce privește pericolul de tulburare a ordinii publice că

nu trebuie confundat cu pericolul pentru ordinea publică ce poate exista în

două ipoteze: o tulburare emoțională ce poate avea loc în situația săvârșirii

unor fapte extrem de grave și tulburarea efectivă, nesiguranța marcată prin

manifestații de stradă, în fața instituțiilor statului.

Raportat la

considerentele mai sus expuse, în opinia apărării, arestarea preventivă nu

trebuie să constituie o ripostă sau o condamnare anticipată, pentru că

raționând astfel, ar trebui ca inculpatul să rămână arestat până la pronunțarea

hotărârii definitive în cadrul unui proces care va fi de durată.

Examinând hotărârea

atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu în conformitate

cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor

preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau

împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală,

de la judecată sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins și prin

liberarea provizorie sub control judiciar.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevăd că persoana

arestată sau reținută beneficiază, printre altele, de dreptul de a putea fi

liberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unor

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Dispozițiile art. 160

6

și art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen. care constituie

reglementările interne în materie prevăd condițiile concrete în care liberarea

provizorie sub control judiciar poate fi acordată.

Astfel, liberarea

provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură procesuală alternativă la

măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este lăsată la

latitudinea instanței de judecată, concluzie ce se desprinde din art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. potrivit căruia „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda … „ și care presupune îndeplinirea unor condiții

expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzute de lege

pentru infracțiunea presupus comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost

săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l

împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni ori că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

Totodată,

dispozițiile art. 160

6

alin. (2) C. proc. pen., reglementează

condițiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, condiții care privesc elementele de conținut ale cererii.

De asemenea, din

interpretarea coroborată a dispozițiilor legale care reglementează instituția

liberării provizorii sub control judiciar se reține că o condiție esențială și

prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit

din conținutul normelor în materie, o constituie preexistența măsurii arestării

preventive luată legal, după caz, prelungită sau menținută, față de învinuit

sau inculpat.

Îndeplinirea

condițiilor de admisibilitate ale unei cereri de liberare provizorie sub

control judiciar determină posibilitatea instanței de a acorda sau nu liberarea

provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia.

Pentru a stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanța trebuie să

verifice, pe lângă îndeplinirea condițiilor formale și îndeplinirea condițiilor

de fond, respectiv temeinicia cererii, condiție prevăzută în art.160

8a

C. proc. pen.

Așadar, prevederile

legale incidente permit concluzia că acordarea liberării provizorii sub control

judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al învinuitului sau inculpatului,

doar instanța de judecată fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității

dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al

cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea

învinuitului sau inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârșire a faptei,

natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana

învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu instituie o

obligație de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare,

iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în

mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.

Raportând

dispozițiile legale susmenționate la speța dedusă judecății, Înalta Curte

constată că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen., deoarece infracțiunile pentru care recurentul inculpat a

fost arestat preventiv și anume, cele prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 C. pen.

raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 și art. 194 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 17 lit. d)

1

și la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

sunt pedepsite de lege cu închisoarea ce nu depășește 18 ani.

În absența unor

criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar

asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a

inculpatului, instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc

faptele pentru care acesta este cercetat, cât și la datele care circumstanțiază

persoana inculpatului.

Recurentul inculpat

este cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni grave, constând în esență, în

aceea că în perioada iulie 2011 – ianuarie 2012, prin încălcarea dispozițiilor

legale referitoare la incompatibilități a efectuat operațiuni financiare, ca

acte de comerț, administrând, în fapt, SC E.V.S. SRL București, în scopul

obținerii pentru sine sau pentru altul de foloase materiale necuvenite, l-a

determinat pe învinuitul T.H.P.S., vicepreședinte al Biroului Politic Județean

al Partidului Național Liberal – Filiala Ilfov, ca prin influența și

autoritatea acestuia, să identifice la un preț convenabil un spațiu de

închiriat pentru punctul de lucru al SC E.V.S. SRL în comuna Vidra, județul

Ilfov și să-i faciliteze încheierea unor contracte comerciale cu autoritățile locale

în fruntea cărora se aflau membrii PNL, iar în luna decembrie 2011 a exercitat acțiuni de constrângere asupra reprezentanților SC „C.R.P.S.” SA în scopul livrării

de deșeuri reciclabile către SC E.V.S. SRL București.

Gravitatea faptelor

de săvârșirea cărora este bănuit recurentul inculpat și pericolul pe care l-ar

prezenta lăsarea în libertate a acestuia sunt cu atât mai evidente cu cât

infracțiunile de corupție presupus a fi comise, în concret, prezintă o

gravitate sporită, raportat la împrejurările în care se reține că au fost

comise (prin folosirea de către inculpat a prerogativelor funcției de prim

procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, funcție

care prin influența și autoritatea pe care i-o conferea în cadrul comunității,

i-a permis mijlocirea și încheierea în condiții avantajoase a unor contracte

comerciale menite să asigure profitabilitatea firmei pe care o administra în

fapt), la modalitatea de concepere și punere în aplicare a rezoluției

infracționale, la modul de operare utilizat, folosind în acest scop persoane

apropiate interpuse care nu se aflau sub incidența vreunor incompatibilități

legale, la perseverența și insistența inculpatului în realizarea activităților

comerciale menite să îi asigure suplimentarea veniturilor, în acest scop

reținându-se că ar fi recurs inclusiv la mijloace de constrângere împotriva

partenerilor de afaceri care sub presiunea măsurilor coercitive ce ar fi putut

veni din partea inculpatului – cum ar fi periclitarea normalei derulări a

contractelor pe care aceștia le aveau încheiate pentru prestarea de servicii de

salubritate cu Primăria Sectorului 1 București unde coinculpatul G.B.N. deținea

funcția de secretar general – se vedeau nevoite a accepta încheierea cu firma

administrată în fapt de recurent a unor contracte comerciale, având ca obiect

livrarea de deșeuri reciclabile, uneori chiar în condiții dezavantajoase pentru

ei din punct de vedere financiar, asumându-și totodată și riscul de a fi

pasibili de anumite sancțiuni penale sau administrative, în condițiile în care

activitățile de livrare de deșeuri către SC E.V.S. SRL București se desfășurau

cu încălcarea unor norme legale, precum și la perioada relativ îndelungată de

timp și la dezinvoltura cu care inculpatul, deși în virtutea funcției publice

deținute avea responsabilitatea de a veghea la respectarea legii, s-a implicat

în activități din sfera ilicitului penal.

Nu lipsită de

relevanță în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar

prezenta recurentul inculpat dacă ar fi lăsat în libertate, cel puțin la acest

moment procesual, este împrejurarea că la data de 13 februarie 2012, prin

ordonanța nr. 220/P/2011, procurorul a dispus extinderea cercetărilor penale și

începerea urmăririi penale față de acesta pentru infracțiunile de trafic de

influență prev. și ped. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin.

(3) din Legea nr. 78/2000 și de fals intelectual în condițiile participației

improprii și în legătură directă cu o infracțiune de corupție, prev. și ped. de

art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la

art. 17 lit. c) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În esență, s-a

reținut că în anul 2008, în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe

lângă Judecătoria Sectorului 1 București, recurentul a promis învinuitului D.G.M.,

avocat în cadrul Baroului București, care fusese mandatat de către cetățeanul

american H.G. să facă demersuri legale în vederea recuperării și valorificării

suprafeței de teren pe care o cumpărase în anul 1957, că prin influența pe care

o are asupra inculpatului G.B.N., secretar al subcomisiei locale de aplicare a

Legii fondului funciar din cadrul Primăriei Sector 1 București, poate obține cu

celeritate reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului respectiv,

ceea ce s-a și realizat ca efect al intervenției sale, prin Hotărârile nr. 939

din 24 octombrie 2008 și nr. 941 din 5 februarie 2009, emise de Comisia

municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor.

Conform acestor

hotărâri, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului aparținând

lui H.G. s-a realizat prin compensare pe un alt amplasament situat în incinta

Institutului de Cercetare și Producție pentru Pomicultură Băneasa (această

dispoziție fiind ulterior validată de către Judecătoria Sectorului 1 București

prin sentința civilă nr. 8942/2011 care a reținut că „terenurile agricole

aflate în folosința unităților de cercetare și învățământ cu profil agricol,

pot fi retrocedate doar persoanelor îndreptățite la restituirea pe vechiul

amplasament). Pentru a-și asigura folosul influenței traficate, recurentul

inculpat a încheiat cu mandatarul D.G.M. un contract fictiv de

vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, potrivit căruia mandatarul îi vindea

inculpatului pentru suma de 206250 Euro, pretins achitată chiar la momentul

perfectării tranzacției, suprafața de 2.750 mp din terenul pe care urma să-l

recupereze prin retrocedare, iar pentru a putea justifica suma de 206250 Euro

menționată în contractul de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, inculpatul a

întocmit un înscris sub semnătură privată intitulat contract de împrumut și

datat 12 iunie 2008 prin care numitul G.I. (decedat la 9 octombrie 2010) îi

împrumuta suma de 200.000 Euro în legătură cu care, prin raportul de constatare

tehnico-științifică grafoscopică întocmit în cauză s-a stabilit că semnăturile

aplicate la rubrica „împrumutător” pe toate cele trei exemplare ale

contractului supuse examinării nu au fost executate de G.I.

Din perspectiva

oportunității admiterii cererii, Înalta Curte constată că în prezent, urmărirea

penală nu este terminată, iar temeiurile care au determinat arestarea inițială

a recurentului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a

acestuia pentru finalizarea cercetărilor. Astfel, numărul mare al actelor

materiale presupus a fi comise, intervalul de timp în care se reține că au fost

săvârșite și implicarea unui mare număr de persoane în aceste activități,

justifică un interval mai mare de timp pentru finalizarea urmăririi penale și,

în consecință, și necesitatea menținerii măsurii preventive luate în cauză.

Faptul că împotriva

recurentului inculpat nu s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru

infracțiunile pentru care la data de 13 februarie 2012 s-a dispus extinderea

cercetărilor nu are relevanță, întrucât la aprecierea temeiniciei cererii

instanța are în vedere, întreaga activitate infracțională presupus a fi desfășurată

de inculpat sau învinuit, indiferent de calitatea procesuală a acestuia.

Împrejurarea că

recurentul nu și-ar fi întrerupt pretinsele activități ilicite – decât urmare

intervenției organelor de urmărire penală constituie un argument în plus în a

aprecia că lăsarea sa în libertate nu este oportună, cel puțin la acest moment

procesual. De asemenea, contribuția sa la comiterea faptelor – așa cum a fost

reținută de organul de urmărire penală – nu apare ca fiind una minoră, ci

dimpotrivă.

În ceea ce privește

circumstanțele personale ale recurentului inculpat, acestea au fost avute în

vedere la momentul dispunerii față de el a măsurii preventive privative de libertate

și nu justifică prin ele însele o soluție de admitere a cererii față de natura și

gravitatea infracțiunilor pentru care este cercetat.

De asemenea, durata

arestării preventive nu poate fi apreciată ca fiind excesivă, raportat la

complexitatea cauzei ce a impus administrarea unui probatoriu complex,

inculpatul fiind arestat preventive din data de 27 ianuarie 2012.

În consecință,

reținând în acord cu concluzia la care a ajuns judecătorul fondului că pentru a

se asigura buna desfășurare a procesului penal se impune menținerea în

continuare în stare de arest preventiv a inculpatului M.B., nefiind oportună

punerea în libertate a acestuia, chiar și sub control judiciar, recursul

declarat în cauză se privește ca nefondat și se va respinge ca atare în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art.192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuieli

judiciare către stat, în cuantum de 125 lei din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul parțial datorat avocatului din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

recurentul inculpat M.B. împotriva încheierii din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 1657/2/2012(661/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 9 martie 2012.