ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 664/2012

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din data de 2 martie 2012 pronunțată în dosarul nr. 1657/2/2012 (661/2012), Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art.160 8a C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.B., arestat în baza MAP nr. 1/U din data de 26 ianuarie 2012, emis de Înalta Curte de Casație și Justiție. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a pronunța încheierea susmenționată, instanța de fond a reținut că prin încheierea de ședință nr. 246 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului M.B.

cu motivarea că există probe în sensul art. 143 C. proc. pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că în perioada iulie 2011 – ianuarie 2012, prin încălcarea dispozițiilor legale privitoare la incompatibilități, a efectuat operațiuni financiare, ca acte de comerț, administrând, în fapt, SC E.V.S. SRL București, în scopul obținerii pentru sine și pentru altul a unor foloase materiale necuvenite. S-a mai reținut că există, de asemenea, probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că în aceeași perioadă de timp susnumitul inculpat, l-a determinat pe învinuitul T.H.P.S., vicepreședinte al Biroului Politic Județean al Partidului Național Liberal – Filiala Ilfov, ca prin influența și autoritatea acestuia, să identifice la un preț convenabil un spațiu de închiriat pentru punctul de lucru al SC E.V.S.

S.R.L., în comuna Vidra, județul Ilfov și să-i faciliteze încheierea unor contracte comerciale cu autoritățile locale în fruntea cărora se aflau membri P.N.L. și, în fine, că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că în luna decembrie 2011, inculpatul a exercitat acțiuni de constrângere asupra reprezentanților SC „C.R.P.S.” SA, N.M. și V.M.S., în scopul continuării livrării de deșeuri reciclabile către SC E.V.S. S.R.L., fapte prev. de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 și art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. d) 1 și la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

La momentul dispunerii măsurii arestării preventive, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că inculpatul M.B. se află în situația prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. respectiv, a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Prin ordonanța nr. 220/P/2011 din data de 13 februarie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a Corupției a dispus extinderea cercetărilor și începerea urmăririi penale față de inculpatul M.B. pentru săvârșirea și a infracțiunilor de trafic de influență, faptă prev. și ped.

de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 și fals intelectual în condițiile participației improprii și în legătură directă cu o infracțiune de corupție, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) și 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și respectiv, față de învinuitul D.G.M. (avocat în Baroul București) pentru săvârșirea infracțiunilor de cumpărare de influență, faptă prev. și ped. de art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 și de fals intelectual în condițiile participației improprii și în legătură directă cu o infracțiune de corupție, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) și 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Continuarea cercetărilor în dosarul de urmărire penală 220/P/2011 a relevat că inculpatul M.B., în cursul anului 2008, în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, a promis prietenului său, învinuitul D.G.M., avocat în cadrul Baroului București, care fusese mandatat de către cetățeanul american H.G. să efectueze toate demersurile legale în vederea recuperării și valorificării terenului în suprafață de 8.518 mp, situat în Sector 1 pe care acesta îl dobândise prin cumpărare în anul 1957, că prin influența pe care o are asupra numitului G.B.N.

– secretar al Subcomisiei locale de aplicare a Legii fondului funciar din cadrul Primăriei Sector 1 București -, poate obține cu celeritate reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren, ceea ce de altfel s-a și obținut ca efect al intervenției sale, prin Hotărârile nr. 939 din 24 octombrie 2008 și nr. 941 din 05 februarie 2009 emise de Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor (comisie care decide în baza propunerilor făcute de Subcomisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 1, subcomisie din care făcea parte și inculpatul G.B.). Conform acestor hotărâri reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului aparținând numitului H.G.

s-a realizat prin compensare pe un alt amplasament situat în incinta Institutului de Cercetare și Producție pentru Pomicultură Băneasa (această dispoziție fiind ulterior invalidată de către Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința civilă 8942/2011 care a reținut că ,,terenurile agricole aflate în folosința unităților de cercetare și învățământ cu profil agricol, pot fi retrocedate doar persoanelor îndreptățite la restituirea pe vechiul amplasament”). Pentru a-și asigura folosul influenței traficate, inculpatul M.B. a procedat la încheierea cu mandatarul D.G.M.

a unui contract fictiv de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, autentificat sub nr. 88 din 12 iunie 2008 de BNP Gogoneață Elisabeta, potrivit căruia mandatarul îi vindea inculpatului pentru suma de 206.250 Euro, pretins achitată chiar la momentul perfectării tranzacției, suprafața de 2750 mp din terenul pe care urma să-l recupereze prin retrocedare, fie pe vechiul amplasament, fie pe un alt amplasament, iar pentru a putea justifica suma de 206.250 Euro menționată în contractul de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, inculpatul M.B. a procedat la întocmirea unui înscris sub semnătură privată, intitulat contract de împrumut datat 12 iunie 2008, prin care numitul G.I.

(decedat la data de 09 octombrie 2010) îi împrumuta suma de 200.000 Euro, înscris în legătură cu care prin raportul de constatare tehnico-științifică grafoscopică nr. 442311 din 13 februarie 2012 s-a stabilit că semnăturile aplicate la rubrica „ÎMPRUMUTĂTOR” pe toate cele trei exemplare ale contractului supuse examinării nu au fost executate de către numitul G.I. Prin încheierea de ședință din data de 17 februarie 2012 Curtea de Apel București, secția I penală, - a dispus în conformitate cu art. 155 C. proc. pen., prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului M.B. pe o perioadă de 30 de zile, de la 25 februarie 2012 la 25 martie 2012. Prin prisma existenței datelor și a indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea că inculpatul a comis infracțiunile pentru care este cercetat instanța de fond a apreciat că cererea acestuia de liberare provizorie sub control judiciar este neîntemeiată.

În jurisprudența CEDO au fost dezvoltate patru motive acceptabile de a se refuza eliberarea sub control judiciar: riscul ca inculpatul să nu se prezinte la proces, probabilitatea ca în cazul liberării, acesta să încerce să împiedice desfășurarea procesului, să comită alte infracțiuni, ori să tulbure ordinea publică (cauzele SBC c. Regatului Unit – 19 iunie 2001, Smirnova c. Rusiei 25.07.2003, Stogmuler c. Austriei, 10.11.1969, Wemhoff c. Germaniei – 27 iunie 1968, Metznetter c. Austriei – 10.11.1969 și Lettelier c. Franței – 26 iunie 1991). Raportat la aceste criterii, având în vedere pericolul social al faptelor presupus comise de inculpat, impactul negativ produs asupra ordinii sociale, Curtea a apreciat în acest moment procesual, și în pofida împrejurării că, formal, cererea inculpatului îndeplinește condițiile legale că se impune cercetarea sa în continuare în detenție preventivă.

Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în esență, o restrângere a libertății, mai puțin gravă decât arestarea preventivă instituită pentru a se asigura buna administrare a justiției, precum și pentru a împiedica comiterea de fapte periculoase. La fel ca și măsura privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., presupune existența temeiurilor de fapt și de drept care o justifică, iar scopul vizat de această măsură extremă poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar.

De aici, rezultă că aplicarea dispozițiilor legale care reglementează liberarea provizorie se poate justifica în cazul unor infracțiuni mai puțin grave, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul că lăsat în libertate, nu va mai săvârși și alte infracțiuni, că va îndeplini obligațiile ce i se impun și că nu va exista riscul de fugă, de natură să împiedice desfășurarea urmăririi penale, fază importantă care presupune strângerea tuturor probelor necesare în vederea aflării adevărului. Întrucât cercetările sunt încă în cursul urmăririi penale și, în plus, au fost relevate noi date din care rezultă că presupusa activitate infracțională a inculpatului ar putea fi mult mai amplă, Curtea a apreciat că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului nu este oportună la acest moment procesual, în condițiile în care a trecut o perioadă scurtă de timp de la luarea măsurii arestării preventive, iar urmărirea penală nu este finalizată.

În aprecierea asupra oportunității dispunerii liberării provizorii, Curtea a avut în vedere circumstanțele factuale nou reținute, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în completarea cercetărilor, după luarea măsurii arestării preventive, dar și datele privitoare la fapta și persoana inculpatului, evaluate prin prisma modului de comitere a infracțiunilor care dezvăluie,în fapt, organizarea unui adevărat sistem creat pe baza funcției de procuror deținută de inculpat, pentru realizarea de avantaje și foloase necuvenite în folosul său,prin traficarea influenței ori prin eludarea legii în folosul unor persoane de la care inculpatul putea specula, în contra serviciu, diverse alte avantaje de natură patrimonială,elemente care sunt de natură să erodeze încrederea publică în justiție ca pilon fundamental al unui stat de drept.

Măsura liberării provizorii trebuie să fie subordonată scopului bunei desfășurări a urmăririi penale și, așa cum s-a arătat, cercetările penale impun administrarea de noi probe în sprijinul unor noi date care susțin presupunerea participației inculpatului la alte fapte de corupție. În acest sens, apărarea invocată, în mod nemijlocit de inculpat în fața Curții cu ocazia audierii sale, respectiv referințele excelente ale activității desfășurate în funcția de prim procuror, păstrarea conștiinței de magistrat și nevoia de a acorda sprijin viitoarei sale soții,pe cale de a deveni mama copilului său, nu este de natură să aducă elemente în favoarea punerii sale în libertate sub control judiciar, la momentul analizat.

Pentru buna desfășurare a procesului penal, Curtea a apreciat că se impune privarea de libertate a inculpatului și că eliberarea sa – chiar subordonată unor garanții ori obligații – în acest moment, poate fi de natură să provoace o tulburare a ordinii publice, concluzie care este în acord și cu jurisprudența instanței de contencios European (deciziile Skrobol contra Poloniei din 13 decembrie 2005 și Georgieva împotriva Bulgariei din 3 iulie 2008). Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul care prin apărătorul ales a solicitat casarea încheierii și, în rejudecare, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Invocând decizia în interesul legii nr. XVII din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat cu privire la etapele pe care trebuie să le parcurgă magistratul care are spre analiză o cerere de liberare provizorie și anume, admisibilitatea, temeinicia și oportunitatea, apărarea a arătat că din lecturarea încheierii atacate rezultă că judecătorul fondului confundă instituția liberării provizorii cu instituția arestării preventive și că în cauză s-au extins cercetările cu privire la M.B. în calitate de învinuit și nu de inculpat, deoarece din ordonanța de extindere a cercetărilor nu rezultă punerea în mișcare a acțiunii penale cu privire la săvârșirea de către acesta a infracțiunilor de fals intelectual, trafic de influență și fals în înscrisuri sub semnătură privată comise în condițiile participației improprii.

Ori, în cauză, discutându-se despre arestarea inculpatului, nu a învinuitului, extinderea cercetărilor cu privire la alte fapte nu trebuia luată în considerare de judecător deoarece respectivele fapte nu au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. În ce privește oportunitatea admiterii cererii, apărarea a susținut, invocând dispozițiile art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., că urmărirea penală este terminată, probele sunt în custodia parchetului și nu există date sau informații care să ducă la concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

În fine, invocând și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la cele patru pericole ce trebuie avute în vedere în analiza măsurii arestării preventive, apărarea a arătat, în ce privește pericolul de tulburare a ordinii publice că nu trebuie confundat cu pericolul pentru ordinea publică ce poate exista în două ipoteze: o tulburare emoțională ce poate avea loc în situația săvârșirii unor fapte extrem de grave și tulburarea efectivă, nesiguranța marcată prin manifestații de stradă, în fața instituțiilor statului. Raportat la considerentele mai sus expuse, în opinia apărării, arestarea preventivă nu trebuie să constituie o ripostă sau o condamnare anticipată, pentru că raționând astfel, ar trebui ca inculpatul să rămână arestat până la pronunțarea hotărârii definitive în cadrul unui proces care va fi de durată.

Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins și prin liberarea provizorie sub control judiciar. În acest sens sunt și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevăd că persoana arestată sau reținută beneficiază, printre altele, de dreptul de a putea fi liberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unor garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Dispozițiile art. 160 6 și art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. care constituie reglementările interne în materie prevăd condițiile concrete în care liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată. Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței de judecată, concluzie ce se desprinde din art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen.

potrivit căruia „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda … „ și care presupune îndeplinirea unor condiții expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracțiunea presupus comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Totodată, dispozițiile art. 160 6 alin. (2) C. proc. pen., reglementează condițiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar, condiții care privesc elementele de conținut ale cererii.

De asemenea, din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale care reglementează instituția liberării provizorii sub control judiciar se reține că o condiție esențială și prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din conținutul normelor în materie, o constituie preexistența măsurii arestării preventive luată legal, după caz, prelungită sau menținută, față de învinuit sau inculpat. Îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar determină posibilitatea instanței de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia. Pentru a stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanța trebuie să verifice, pe lângă îndeplinirea condițiilor formale și îndeplinirea condițiilor de fond, respectiv temeinicia cererii, condiție prevăzută în art.160 8a C. proc.

pen. Așadar, prevederile legale incidente permit concluzia că acordarea liberării provizorii sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanța de judecată fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului sau inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârșire a faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu instituie o obligație de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.

Raportând dispozițiile legale susmenționate la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., deoarece infracțiunile pentru care recurentul inculpat a fost arestat preventiv și anume, cele prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 și art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. d) 1 și la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sunt pedepsite de lege cu închisoarea ce nu depășește 18 ani. În absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care acesta este cercetat, cât și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

Recurentul inculpat este cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni grave, constând în esență, în aceea că în perioada iulie 2011 – ianuarie 2012, prin încălcarea dispozițiilor legale referitoare la incompatibilități a efectuat operațiuni financiare, ca acte de comerț, administrând, în fapt, SC E.V.S. SRL București, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de foloase materiale necuvenite, l-a determinat pe învinuitul T.H.P.S., vicepreședinte al Biroului Politic Județean al Partidului Național Liberal – Filiala Ilfov, ca prin influența și autoritatea acestuia, să identifice la un preț convenabil un spațiu de închiriat pentru punctul de lucru al SC E.V.S.

SRL în comuna Vidra, județul Ilfov și să-i faciliteze încheierea unor contracte comerciale cu autoritățile locale în fruntea cărora se aflau membrii PNL, iar în luna decembrie 2011 a exercitat acțiuni de constrângere asupra reprezentanților SC „C.R.P.S.” SA în scopul livrării de deșeuri reciclabile către SC E.V.S. SRL București.

Gravitatea faptelor de săvârșirea cărora este bănuit recurentul inculpat și pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a acestuia sunt cu atât mai evidente cu cât infracțiunile de corupție presupus a fi comise, în concret, prezintă o gravitate sporită, raportat la împrejurările în care se reține că au fost comise (prin folosirea de către inculpat a prerogativelor funcției de prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, funcție care prin influența și autoritatea pe care i-o conferea în cadrul comunității, i-a permis mijlocirea și încheierea în condiții avantajoase a unor contracte comerciale menite să asigure profitabilitatea firmei pe care o administra în fapt), la modalitatea de concepere și punere în aplicare a rezoluției infracționale, la modul de operare utilizat, folosind în acest scop persoane apropiate interpuse care nu se aflau sub incidența vreunor incompatibilități legale, la perseverența și insistența inculpatului în realizarea activităților comerciale menite să îi asigure suplimentarea veniturilor,

în acest scop reținându-se că ar fi recurs inclusiv la mijloace de constrângere împotriva partenerilor de afaceri care sub presiunea măsurilor coercitive ce ar fi putut veni din partea inculpatului – cum ar fi periclitarea normalei derulări a contractelor pe care aceștia le aveau încheiate pentru prestarea de servicii de salubritate cu Primăria Sectorului 1 București unde coinculpatul G.B.N. deținea funcția de secretar general – se vedeau nevoite a accepta încheierea cu firma administrată în fapt de recurent a unor contracte comerciale, având ca obiect livrarea de deșeuri reciclabile, uneori chiar în condiții dezavantajoase pentru ei din punct de vedere financiar, asumându-și totodată și riscul de a fi pasibili de anumite sancțiuni penale sau administrative, în condițiile în care activitățile de livrare de deșeuri către SC E.V.S.

SRL București se desfășurau cu încălcarea unor norme legale, precum și la perioada relativ îndelungată de timp și la dezinvoltura cu care inculpatul, deși în virtutea funcției publice deținute avea responsabilitatea de a veghea la respectarea legii, s-a implicat în activități din sfera ilicitului penal. Nu lipsită de relevanță în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta recurentul inculpat dacă ar fi lăsat în libertate, cel puțin la acest moment procesual, este împrejurarea că la data de 13 februarie 2012, prin ordonanța nr. 220/P/2011, procurorul a dispus extinderea cercetărilor penale și începerea urmăririi penale față de acesta pentru infracțiunile de trafic de influență prev. și ped.

de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 și de fals intelectual în condițiile participației improprii și în legătură directă cu o infracțiune de corupție, prev. și ped. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În esență, s-a reținut că în anul 2008, în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, recurentul a promis învinuitului D.G.M., avocat în cadrul Baroului București, care fusese mandatat de către cetățeanul american H.G.

să facă demersuri legale în vederea recuperării și valorificării suprafeței de teren pe care o cumpărase în anul 1957, că prin influența pe care o are asupra inculpatului G.B.N., secretar al subcomisiei locale de aplicare a Legii fondului funciar din cadrul Primăriei Sector 1 București, poate obține cu celeritate reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, ceea ce s-a și realizat ca efect al intervenției sale, prin Hotărârile nr. 939 din 24 octombrie 2008 și nr. 941 din 5 februarie 2009, emise de Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Conform acestor hotărâri, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului aparținând lui H.G.

s-a realizat prin compensare pe un alt amplasament situat în incinta Institutului de Cercetare și Producție pentru Pomicultură Băneasa (această dispoziție fiind ulterior validată de către Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 8942/2011 care a reținut că „terenurile agricole aflate în folosința unităților de cercetare și învățământ cu profil agricol, pot fi retrocedate doar persoanelor îndreptățite la restituirea pe vechiul amplasament). Pentru a-și asigura folosul influenței traficate, recurentul inculpat a încheiat cu mandatarul D.G.M.

un contract fictiv de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, potrivit căruia mandatarul îi vindea inculpatului pentru suma de 206250 Euro, pretins achitată chiar la momentul perfectării tranzacției, suprafața de 2.750 mp din terenul pe care urma să-l recupereze prin retrocedare, iar pentru a putea justifica suma de 206250 Euro menționată în contractul de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, inculpatul a întocmit un înscris sub semnătură privată intitulat contract de împrumut și datat 12 iunie 2008 prin care numitul G.I. (decedat la 9 octombrie 2010) îi împrumuta suma de 200.000 Euro în legătură cu care, prin raportul de constatare tehnico-științifică grafoscopică întocmit în cauză s-a stabilit că semnăturile aplicate la rubrica „împrumutător” pe toate cele trei exemplare ale contractului supuse examinării nu au fost executate de G.I.

Din perspectiva oportunității admiterii cererii, Înalta Curte constată că în prezent, urmărirea penală nu este terminată, iar temeiurile care au determinat arestarea inițială a recurentului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia pentru finalizarea cercetărilor. Astfel, numărul mare al actelor materiale presupus a fi comise, intervalul de timp în care se reține că au fost săvârșite și implicarea unui mare număr de persoane în aceste activități, justifică un interval mai mare de timp pentru finalizarea urmăririi penale și, în consecință, și necesitatea menținerii măsurii preventive luate în cauză.

Faptul că împotriva recurentului inculpat nu s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunile pentru care la data de 13 februarie 2012 s-a dispus extinderea cercetărilor nu are relevanță, întrucât la aprecierea temeiniciei cererii instanța are în vedere, întreaga activitate infracțională presupus a fi desfășurată de inculpat sau învinuit, indiferent de calitatea procesuală a acestuia. Împrejurarea că recurentul nu și-ar fi întrerupt pretinsele activități ilicite – decât urmare intervenției organelor de urmărire penală constituie un argument în plus în a aprecia că lăsarea sa în libertate nu este oportună, cel puțin la acest moment procesual. De asemenea, contribuția sa la comiterea faptelor – așa cum a fost reținută de organul de urmărire penală – nu apare ca fiind una minoră, ci dimpotrivă.

În ceea ce privește circumstanțele personale ale recurentului inculpat, acestea au fost avute în vedere la momentul dispunerii față de el a măsurii preventive privative de libertate și nu justifică prin ele însele o soluție de admitere a cererii față de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care este cercetat. De asemenea, durata arestării preventive nu poate fi apreciată ca fiind excesivă, raportat la complexitatea cauzei ce a impus administrarea unui probatoriu complex, inculpatul fiind arestat preventive din data de 27 ianuarie 2012. În consecință, reținând în acord cu concluzia la care a ajuns judecătorul fondului că pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal se impune menținerea în continuare în stare de arest preventiv a inculpatului M.B., nefiind oportună punerea în libertate a acestuia, chiar și sub control judiciar, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și se va respinge ca atare în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Potrivit art.192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuieli judiciare către stat, în cuantum de 125 lei din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial datorat avocatului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat M.B. împotriva încheierii din 2 martie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 1657/2/2012(661/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 martie 2012.