Decizia nr. 395/2011 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, soluția prin care parații au fost exonerați de plata cheltuielilor de judecata ocazionate de propria lor culpă, fiind cauzată de o evidentă greșeală de judecată. Soluția acestei instanțe este greșită sub dublu aspect, atât prin prisma neacordării cheltuielilor efectuate în fața instanței de fond (2000 lei), cât și a neacordării cheltuielilor efectuate în fata instanței de apel (1000 lei), cerere în raport de care Curtea nici măcar nu s-a mai pronunțat în mod explicit.

Instanța nu a avut în vedere faptul că pârâții au fost puși în întârziere în vederea soluționării notificării, sens în care recurentele invocă mai multe înscrisuri înregistrate la 23 noiembrie 2007, în dosarul administrativ. În raport de data la care au fost depuse înscrisurile privind punerea în întârziere a entității învestite, s-a născut obligația de a se răspunde la notificare în termen de 60 de zile, neîndeplinită de către intimați. De asemenea, instanța a reținut, în mod greșit, că notificarea nu a putut fi soluționată într-un termen mai scurt din cauza unor plângeri penale cu privire la fals și uz de fals pentru acte aflate în dosarul administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001. În urma verificărilor efectuate de organele de urmărire penală, prin ordonanța 97/P/2004 a P.N.A., s-a stabilit că procura dată mandatarului reclamantelor este valabilă. În intervalul de 60 de zile începând cu data de 23 noiembrie 2007 și până la data expirării lui (23 ianuarie 2008) nu au apărut niciun fel de plângeri sau contestații noi cu privire la procura 155/2002, rămânând valabilă soluționarea dată în legătura cu plângerile sus-menționate, prin actul Parchetului. Mai mult decât atât, nu au apărut niciun fel de elemente noi, de această natură, nici măcar în perioada excedentară termenului scadent obligației primarului, adică între data de 23 ianuarie 2008 (epuizarea celor 60 de zile) și data de 03 martie 2009, data la care primarul a soluționat notificarea.

Instanța de apel nu a observat că unitatea deținătoare este în culpă și pentru că nu și-a îndeplinit obligația prevăzuta de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceea ca, anterior emiterii dispoziției, să-l invite pe notificator să-și susțină cererea de restituire în natură. Prin urmare, dacă entitatea învestita s-ar fi conformat acestor cerințe minimale, ar fi evitat raportul juridic procesual din dosarul de față.

În cauză sunt întrunite cerințele art. 275 teza finală C. proc. civ. față de punerea în întârziere a pârâților anterior introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât recunoașterea pretențiilor reclamantelor prin întâmpinarea depusă de pârâți nu produce efecte în ceea ce privește obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția Curții de Apel este greșită și pentru că nu și-a însușit și nu a aplicat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în spețe similare, sens în care invocă deciziile civile nr. 1172 din 2 februarie 2006, nr. 10241 din 12 decembrie 2006, nr. 10414 din 15 decembrie 2006.

Prin neacordarea cheltuielilor de judecată s-a încălcat și art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană statuând că reprezintă „un bun” și speranța legitimă de valorificare a unui drept, de recuperare a unor cheltuieli, de realizare a unor pretenții, bazată pe dispozițiile legale în vigoare. Or, temeiul pretențiilor reclamantelor îl constituie art. 275 C. proc. civ.

Prin prisma termenului rezonabil, Curtea Europeană se raportează la criterii precum complexitatea cauzei, conduita părților și miza procesului, în speța de față nefiind în prezența unei cauze complexe. Surprinde, astfel, soluția Curții de Apel Timișoara, cu deficiențele și nelegalitățile semnalate mai sus, determinând ca această cauză, aparent fără miză, să devină un proces pentru care România este sancționabila la C.E.D.O., prin prisma nerespectării termenului rezonabil. În concluzie, recurentele au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea sentinței și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 4000 de lei, respectiv 2000 lei în fond, 1000 lei în apel și 1000 lei în recurs. În dosar au depus întâmpinare intimații pârâți, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Conform art. 275 din același cod, „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”. Rezultă că fundamentul obligației de restituire a cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretenții” și că excluderea culpei procesuale a pârâtului obligat în raportul juridic dedus judecății nu este posibilă atunci când acesta a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată sau este de drept în întârziere. În speță, notificarea formulată de reclamante, înregistrată la B.E.J. M.S.R., sub nr. 125/2002 și la Primăria municipiului Timișoara, sub nr. D06X2000626 din 12 februarie 2002 (filele 47, 48 dosar fond), prin care acestea au solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 10 situat în Timișoara, județul Timiș, a fost soluționată prin dispoziția nr. 564 din 3 martie 2009, ulterior sesizării primei instanțe cu acțiunea de față (8 ianuarie 2009), având ca obiect obligarea pârâților la emiterea unei dispoziții de rezolvare a notificării indicate. Soluționarea notificării pe parcursul procesului desfășurat în primă instanță a determinat pronunțarea sentinței prin care acțiunea reclamantelor a fost respinsă ca rămasă fără obiect. Așa cum s-a mai arătat, cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, deoarece a fost înlăturată culpa procesuală a părților respective în declanșarea litigiului, prima instanță considerând că temporizarea rezolvării pretențiilor reclamantelor în legătură cu imobilul în litigiu și, în final, declanșarea procesului de față, au fost generate de plângerile penale formulate în legătură cu procura sub semnătură legalizată nr. S 155/2002, de notarul german, întocmită în favoarea mandatarului reclamantelor, și de cererile de suspendare a procedurii administrative formulate de el. Soluția Tribunalului a fost confirmată de către instanța de apel. Soluția acestei instanțe este nelegală față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 275 teza finală din același cod. Astfel, Curtea a reținut, în mod greșit, că pârâții nu se află în culpă procesuală în declanșarea litigiului de față. Termenul de răspuns la notificarea formulată de persoana care se consideră îndreptățită de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prevăzut inițial în art. 23 alin. (1) din această lege, devenit ulterior art. 25, după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, este un termen imperativ, care obligă unitatea deținătoare la respectarea lui. Acest aspect rezultă, în mod neîndoielnic, din modalitatea de redactare a textului legal sus menționat, care arată că: „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură” (forma actuală a dispoziției legale). În egală măsură, art. 26 din actul normativ menționat prevede obligația, pentru deținătorul imobilului sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, să acorde persoanei îndreptățite măsurile reparatorii prin echivalent, în cazul imposibilității restituirii bunului solicitat în natură, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1). Fiind un termen imperativ, era necesar ca pârâții să se conformeze respectării lui și să soluționeze notificarea în 60 de zile de la înregistrare sau, în cazul în care considerau că actele depuse de reclamante erau insuficiente pentru rezolvarea solicitării de restituire a imobilului în litigiu, să le încunoștințeze în scris în legătură cu completarea lor. Această atitudine a unității deținătoare, de a nu rezolva cererea cu care a fost învestită de reclamante, o perioada de aproximativ 7 ani, a generat promovarea demersului judiciar al părților, soluționarea notificării având loc ulterior sesizării instanței. Este real că plângerile penale formulate în legătură cu mandatul acordat lui F.L.V. și I.P. au dus la temporizarea soluționării cererii reclamantelor, dar nu până la nivelul anului 2009, când a fost emisă decizia nr. 564, ci până la soluționarea acestor plângeri, respectiv până în anul 2004. Astfel, după cum rezultă chiar din conținutul dispoziției nr. 564/2009, prin două adrese emise la 11 iunie 2002 și la 21 noiembrie 2002 (care nu se regăsesc în dosar), i s-a adus la cunoștință mandatarului reclamantelor, F.L.V., să depună procura sus menționată în original, acesta depunând traducerea legalizată a procurii, la data de 5 mai 2003 (filele 51-59 dosar fond). Conform ordonanței emise de Parchetul Național Anticorupție, în dosarul nr. 97/P/2004 (fila 149 dosar fond), aceste plângeri au fost formulate la 12 mai 2003 și 30 iunie 2003, fiind soluționate parțial, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor care interesează autenticitatea procurii, respectiv de fals și uz de fals în legătură cu infracțiuni de corupție, la data de 20 decembrie 2004.Prin această ordonanță s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamante și de mandatarii acestora sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 ( falsul și uzul de fals săvârșite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a sau săvârșite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune ale acestei legi). Față de momentul emiterii ordonanței Parchetului, soluționarea notificării privind imobilul în litigiu (la 3 martie 2009) a avut loc cu depășirea majoră a termenului de 60 de zile. În ceea ce privește suspendarea procedurii administrative, care ar fi influențat, la rândul său, soluționarea notificării, din cuprinsul aceleiași dispoziții nr. 564/2009, reiese că mandatarul reclamantelor ar fi formulat o asemenea cerere de suspendare a procedurii administrative, în temeiul art. 46 și art. 48 din Legea nr. 10/2001, în concluzie, pentru apartamentele înstrăinate din imobil. Trebuie menționat că reclamantele au formulat mai multe notificări distincte pentru diverse părți din imobil, pentru apartamentul nr. 10, din litigiul de față, fiind formulată, după cum s-a arătat, notificarea nr. 125 din 12 februarie 2002, apartamentul solicitat prin această notificare nefiind, însă, înstrăinat. Cum cererile prin care s-a solicitat suspendarea procedurii administrative nu se regăsesc la dosar, iar în cererea formulată de L.I., „de redeschidere și reluare a procedurii administrative”, se arată, în mod expres, că reclamantele au solicitat suspendarea procedurii inițiate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele înstrăinate, din care nu face parte și apartamentul din procesul de față, nu se poate verifica și, cu atât mai puțin, reține în mod cert că cererile de suspendare ar fi avut în vedere și apartamentul nr. 10, în litigiu. În orice caz, cum prin cererea sus-menționată, înregistrată la 23 noiembrie 2007 (fila 7 dosar fond), s-a solicitat „redeschiderea și reluarea procedurii administrative” pentru acest apartament, cel mai târziu de la această dată curge termenul de răspuns la notificare, care s-a împlinit la 23 ianuarie 2008, cu mențiunea că hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru diferite apartamente din imobilul situat în str. P. nr. 1, nu au relevanță din moment ce nu vizează și apartamentul în litigiu. De la 23 ianuarie 2008 și până la data emiterii dispoziției nr. 564, respectiv 3 martie 2009 a trecut peste un an, fiind, astfel, depășit termenul de răspuns la notificare. În concluzie, pârâții sunt culpabili de declanșarea procesului și cum și-au îndeplinit obligația de a soluționa notificarea după pornirea lui, sunt răspunzători și pentru sumele de bani avansate de reclamante în legătură cu demersul lor judiciar. În ceea ce privește incidența art. 275 C. proc. civ., care ar exclude obligația de plată a cheltuielilor de judecată de către pârâți în cazul în care aceștia ar fi recunoscut, la prima zi de înfățișare, pretențiile reclamantelor, cu excepția cazului în care au fost puși în întârziere înainte de chemare în judecată, trebuie menționat că, în dosarul instanței de fond, prima zi de înfățișare echivalează cu primul termen de judecată acordat în cauză, 27 februarie 2009, termen la care instanța a încuviințat completarea probatoriului, prin depunerea dosarului administrativ. Prin întâmpinarea depusă de pârâți la 18 februarie 2009, aceștia nu au recunoscut, în sensul art. 275 teza I C. proc. civ., pretențiile reclamantelor, ci au susținut că nu pot soluționa notificarea față de contestarea valabilității mandatului acordat de reclamante lui F.L.V., sens în care au făcut vorbire despre plângerile penale soluționate prin ordonanța P.N.A., în dosarul nr. 97/P/2004. În plus, și o eventuală recunoaștere nu ar avea efectul de a înlătura obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată întrucât aceștia sunt de drept în întârziere în raport de momentul expirării termenului de soluționare a notificării, care se plasează anterior sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată (cel târziu, la 23 ianuarie 2008, potrivit argumentelor prezentate în precedent). Termenul de răspuns la notificare, fiind un termen imperativ, nerespectarea lui atrage de drept punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate, astfel încât nu mai este necesară îndeplinirea niciunei alte formalități pentru avizarea pârâților în legătură cu chemarea lor în judecată pentru a fi obligați, pe această cale, la îndeplinirea obligației respective. Din această perspectivă, înscrisurile înregistrate la Primăria municipiului Timișoara, la 23 noiembrie 2007 (filele 7-18 dosar fond), care ar materializa voința reclamantelor de reluare a procesului și care ar echivala cu punerea în întârziere a pârâților pentru soluționarea notificării, nu au relevanță în acest sens, față de faptul că ei sunt de drept în întârziere, pentru argumentele menționate. Efectele nerespectării termenelor legale imperative privind îndeplinirea anumitor obligații în materia răspunderii pentru încălcarea lor este reflectată și în hotărârile menționate de reclamante în cererea de recurs și care exprimă, într-adevăr, o jurisprudență constantă la nivelul Înaltei Curți. Chiar dacă susținerile recurentelor legate de necesitatea respectării practicii în materie nu se subsumează, în mod strict, cerințelor unui motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), nu pot fi ignorate, având în vedere că reclamantele au făcut referire la hotărârile judecătorești respective și în fazele procesuale anterioare, iar necesitatea unificării practicii judiciare, cu consecințe asupra previzibilității și coerenței sale în litigii de același fel, pentru părțile implicate, reprezintă un deziderat al actului de justiție și o garanție pentru asigurarea unui proces echitabil, în condițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cât privește critica referitoare la nerespectarea obligației unității deținătoare de a le invita pe reclamante să-și susțină cererea de restituire în natură, ceea ce a condus la întârzierea soluționării acesteia, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, o asemenea susținere este corectă, în principiu, respectarea textului menționat fiind de natură să rezolve, într-un termen mai rapid, pretențiile părților, dar fără relevanță directă în soluționarea recursului, dreptul reclamantelor la cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces fiind stabilit deja pentru argumentele arătate mai sus. Reclamantele au mai invocat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma existenței, în favoarea lor, a „unui bun” în sensul documentului european, constând în dreptul lor la obținerea cheltuielilor avansate într-un proces pe care l-au câștigat și de dispozițiile art. 274-275 C. proc. civ. Cum dreptul lor la cheltuieli de judecată se justifică chiar în dreptul național, față de soluția pronunțată de prima instanță, care le este favorabilă, și de normele sus-menționate din Cod, nu mai este necesară verificarea aceluiași drept din perspectiva Convenției, nepunându-se problema ca legislația internă să intre în dezacord cu cea europeană sub acest aspect și, ca atare, nici a aplicării prioritare a celei din urmă, în condițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României. De asemenea, susținerile privind eventualitatea generării unui litigiu pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, determinat de nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a notificării ce a format și obiectul prezentului proces, acestea nu se pot transpune într-o critică de nelegalitate a deciziei atacate, sub aspectul cheltuielilor de judecată, astfel încât nu va fi examinată de Curte. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată este nelegală sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale anterioare, atât la instanța de fond, unde trebuia ca pârâții să le suporte față de emiterea notificării cu depășirea culpabilă a termenului de 60 de zile, iar la instanța de apel ca urmare a soluției greșite, de confirmare a sentinței, ceea ce va determina modificarea deciziei astfel pronunțate și, prin urmare, și dreptul apelantelor la cheltuielile avansate în apel. În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamante împotriva deciziei atacate, pe care o va modifica în tot, în sensul că, pentru aceleași argumente, în baza art. 296 din Cod, va admite apelul declarat de reclamante împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va schimba în parte, în senul că, potrivit art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe pârâți, ca părți căzute în pretenții, la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamante, datorate în dosarul de fond, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanțelor nr. 462 și 463 din 8 ianuarie 2009 emise de Cabinet Avocat L.M. (filele 20-21 dosar fond). Va menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În baza art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe intimații pârâți la plata sumei de 1000 de lei cheltuieli de judecată către apelantele reclamante (față de soluția de admitere a apelului), reprezentând onorariu de avocat conform chitanței nr. 573 din 30 septembrie 2009 emisă de același cabinet de avocatură (fila 34 dosar apel). În baza art. 316 cu referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe intimații pârâți, ca părți căzute în pretenții, la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către recurentele reclamante, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanței nr. 618 din 28 decembrie 2009 emisă de același cabinet de avocatură (fila 38 dosar recurs). Motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu au fost avute în vedere de instanță deoarece criticile recurentelor nu se încadrează în acestea, nepunând în discuție nici aspecte legate de motivarea deciziei recurate și nici de interpretarea greșită a vreunui act juridic, cu consecința schimbării naturii sau înțelesului vădit neîndoielnic al acestuia.