ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 395/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 395/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Tribunalul Timiș, secția

civilă, prin sentința civilă nr. 1229/PI din 24 aprilie 2009, a respins, ca

rămasă fără obiect, acțiunea formulată de reclamantele P.G.Z.M. și K.G.M., în

contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Timișoara, Primăria

municipiului Timișoara, Consiliul local al municipiului Timișoara, Unitatea

Administrativ Teritorială a municipiului Timișoara, având ca obiect obligarea

acestora să emită dispoziție de soluționare a notificării nr. 125 din 12

februarie 2002, comunicată prin B.E.J. M.S.R., prin care reclamantele au

solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 10, situat în Timișoara, județul

Timiș, cu cheltuieli de judecată.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut că pârâții s-au conformat obligației

legale circumscrise de procedura specială administrativă reglementată de Legea

nr. 10/2001 republicată și au emis dispoziția nr. 564 din 3 martie 2009, prin

care au statuat asupra notificării formulate de reclamante, prin mandatar, cu

obiectul sus-menționat, astfel încât acțiunea formulată de acestea a rămas fără

obiect.

Tribunalul nu a

acordat cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, considerând că nu se

poate identifica vreo culpă procesuală în sarcina pârâților de vreme ce

temporizarea emiterii dispoziției a fost justificată de suspiciunile ce au

planat asupra procurii de reprezentare a mandatarului reclamantelor și chiar de

către reclamante, care, prin mai multe adrese, au solicitat suspendarea

procedurii administrative inițiate (știut fiind și că suportarea cheltuielilor

de judecată se fundamentează pe principiul răspunderii civile delictuale, ce

presupune și existența unei culpe din partea pârâților, ceea ce în speță, nu se

identifică).

Împotriva acestei

decizii au declarat apel reclamantele P.G.Z.M. și K.G.M., criticând-o pentru

greșita soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 277 A din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă,

apelul a fost respins.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut că pârâtul intimat s-a conformat obligației

legale instituită de Legea nr. 10/2001 republicată și a soluționat dosarul de

revendicare pe cale administrativă.

De asemenea, soluționarea

dosarului administrativ nu s-a putut face într-un termen mai scurt din cauza rezolvării

unor plângeri penale cu privire la fals și uz de fals referitor la acte aflate

în dosarul administrativ întocmit conform Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă instituția

competentă în a soluționa notificarea a fost pusă în întârziere pentru

soluționarea revendicării întemeiată pe Legea nr. 10/2001 pe motiv că dosarul

administrativ este complet, aceasta nu era în măsură să se pronunțe prin

emiterea unei dispoziții în baza unor înscrisuri cercetate pentru fals, de

către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. 97/P/2004.

În consecință, în mod

just, s-a apreciat că nu se poate reține vreo culpă procesuală în sarcina

pârâților de vreme ce temporizarea emiterii dispoziției a fost justificată de

existența cercetărilor penale cu privire la procura de reprezentare a mandatarului

petiționarelor, motiv pentru care nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, soluția prin care parații au fost exonerați de plata cheltuielilor de

judecata ocazionate de propria lor culpă, fiind cauzată de o evidentă greșeală

de judecată.

Soluția acestei

instanțe este greșită sub dublu aspect, atât prin prisma neacordării

cheltuielilor efectuate în fața instanței de fond (2000 lei), cât și a neacordării

cheltuielilor efectuate în fata instanței de apel (1000 lei), cerere în raport

de care Curtea nici măcar nu s-a mai pronunțat în mod explicit.

în vedere faptul că pârâții au fost puși în întârziere în vederea soluționării

notificării, sens în care recurentele invocă mai multe înscrisuri înregistrate

la 23 noiembrie 2007, în dosarul administrativ.

În raport de data la

care au fost depuse înscrisurile privind punerea în întârziere a entității

învestite, s-a născut obligația de a se răspunde la notificare în termen de 60 de

zile, neîndeplinită de către intimați.

De asemenea, instanța

a reținut, în mod greșit, că notificarea nu a putut fi soluționată într-un

termen mai scurt din cauza unor plângeri penale cu privire la fals și uz de

fals pentru acte aflate în dosarul administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001.

În urma verificărilor efectuate de organele de urmărire penală, prin ordonanța

97/P/2004 a P.N.A., s-a stabilit că procura dată mandatarului reclamantelor

este valabilă.

În intervalul de 60

de zile începând cu data de 23 noiembrie 2007 și până la data expirării lui (23

ianuarie 2008) nu au apărut niciun fel de plângeri sau contestații noi cu privire

la procura 155/2002, rămânând valabilă soluționarea dată în legătura cu

plângerile sus-menționate, prin actul Parchetului.

Mai mult decât atât,

nu au apărut niciun fel de elemente noi, de această natură, nici măcar în perioada

excedentară termenului scadent obligației primarului, adică între data de 23

ianuarie 2008 (epuizarea celor 60 de zile) și data de 03 martie 2009, data la

care primarul a soluționat notificarea.

a observat că unitatea deținătoare este în culpă și pentru că nu și-a

îndeplinit obligația prevăzuta de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

aceea ca, anterior emiterii dispoziției, să-l invite pe notificator să-și

susțină cererea de restituire în natură.

Prin urmare, dacă

entitatea învestita s-ar fi conformat acestor cerințe minimale, ar fi evitat

raportul juridic procesual din dosarul de față.

întrunite cerințele art. 275 teza finală C. proc. civ. față de punerea în

întârziere a pârâților anterior introducerii cererii de chemare în judecată,

astfel încât recunoașterea pretențiilor reclamantelor prin întâmpinarea depusă

de pârâți nu produce efecte în ceea ce privește obligarea acestora la plata

cheltuielilor de judecată.

Apel este greșită și pentru că nu și-a însușit și nu a aplicat practica Înaltei

Curți de Casație și Justiție în spețe similare, sens în care invocă deciziile

civile nr. 1172 din 2 februarie 2006, nr. 10241 din 12 decembrie 2006, nr. 10414

din 15 decembrie 2006.

cheltuielilor de judecată s-a încălcat și art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană statuând că reprezintă „un bun” și

speranța legitimă de valorificare a unui drept, de recuperare a unor

cheltuieli, de realizare a unor pretenții, bazată pe dispozițiile legale în

vigoare. Or, temeiul pretențiilor reclamantelor îl constituie art. 275 C. proc.

civ.

termenului rezonabil, Curtea Europeană se raportează la criterii precum complexitatea

cauzei, conduita părților și miza procesului, în speța de față nefiind în prezența

unei cauze complexe.

Surprinde, astfel,

soluția Curții de Apel Timișoara, cu deficiențele și nelegalitățile semnalate mai

sus, determinând ca această cauză, aparent fără miză, să devină un proces

pentru care România este sancționabila la C.E.D.O., prin prisma nerespectării termenului rezonabil.

În concluzie,

recurentele au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate,

admiterea apelului, schimbarea sentinței și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum total de 4000 de lei, respectiv 2000 lei

în fond, 1000 lei în apel și 1000 lei în recurs.

În dosar au depus

întâmpinare intimații pârâți, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții, va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Conform art. 275 din

același cod, „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile

reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară

numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

Rezultă că

fundamentul obligației de restituire a cheltuielilor de judecată îl constituie

culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretenții” și că

excluderea culpei procesuale a pârâtului obligat în raportul juridic dedus

judecății nu este posibilă atunci când acesta a fost pus în întârziere înainte

de chemarea în judecată sau este de drept în întârziere.

În speță, notificarea

formulată de reclamante, înregistrată la B.E.J. M.S.R., sub nr. 125/2002 și la Primăria municipiului Timișoara, sub nr. D06X2000626 din 12 februarie 2002 (filele 47, 48

dosar fond), prin care acestea au solicitat restituirea în natură a

apartamentului nr. 10 situat în Timișoara, județul Timiș, a fost soluționată

prin dispoziția nr. 564 din 3 martie 2009, ulterior sesizării primei instanțe

cu acțiunea de față (8 ianuarie 2009), având ca obiect obligarea pârâților la

emiterea unei dispoziții de rezolvare a notificării indicate.

Soluționarea

notificării pe parcursul procesului desfășurat în primă instanță a determinat

pronunțarea sentinței prin care acțiunea reclamantelor a fost respinsă ca rămasă

fără obiect.

Așa cum s-a mai

arătat, cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată a

fost respinsă, deoarece a fost înlăturată culpa procesuală a părților

respective în declanșarea litigiului, prima instanță considerând că temporizarea

rezolvării pretențiilor reclamantelor în legătură cu imobilul în litigiu și, în

final, declanșarea procesului de față, au fost generate de plângerile penale

formulate în legătură cu procura sub semnătură legalizată nr. S 155/2002, de notarul

german, întocmită în favoarea mandatarului reclamantelor, și de cererile de

suspendare a procedurii administrative formulate de el. Soluția Tribunalului a

fost confirmată de către instanța de apel.

Soluția acestei

instanțe este nelegală față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cu

referire la art. 275 teza finală din același cod.

Astfel, Curtea a

reținut, în mod greșit, că pârâții nu se află în culpă procesuală în

declanșarea litigiului de față.

Termenul de răspuns

la notificarea formulată de persoana care se consideră îndreptățită de a

beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prevăzut

inițial în art. 23 alin. (1) din această lege, devenit ulterior art. 25, după

modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, este un termen imperativ, care

obligă unitatea deținătoare la respectarea lui.

Acest aspect rezultă,

în mod neîndoielnic, din modalitatea de redactare a textului legal sus

menționat, care arată că: „în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit

art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”

(forma actuală a dispoziției legale).

În egală măsură, art.

26 din actul normativ menționat prevede obligația, pentru deținătorul

imobilului sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, să acorde

persoanei îndreptățite măsurile reparatorii prin echivalent, în cazul

imposibilității restituirii bunului solicitat în natură, în termenul prevăzut

la art. 25 alin. (1).

Fiind un termen

imperativ, era necesar ca pârâții să se conformeze respectării lui și să

soluționeze notificarea în 60 de zile de la înregistrare sau, în cazul în care

considerau că actele depuse de reclamante erau insuficiente pentru rezolvarea

solicitării de restituire a imobilului în litigiu, să le încunoștințeze în

scris în legătură cu completarea lor.

Această atitudine a unității

deținătoare, de a nu rezolva cererea cu care a fost învestită de reclamante, o

perioada de aproximativ 7 ani, a generat promovarea demersului judiciar al părților,

soluționarea notificării având loc ulterior sesizării instanței.

Este real că plângerile

penale formulate în legătură cu mandatul acordat lui F.L.V. și I.P. au dus la

temporizarea soluționării cererii reclamantelor, dar nu până la nivelul anului

2009, când a fost emisă decizia nr. 564, ci până la soluționarea acestor

plângeri, respectiv până în anul 2004.

Astfel, după cum

rezultă chiar din conținutul dispoziției nr. 564/2009, prin două adrese emise

la 11 iunie 2002 și la 21 noiembrie 2002 (care nu se regăsesc în dosar), i s-a

adus la cunoștință mandatarului reclamantelor, F.L.V., să depună procura sus

menționată în original, acesta depunând traducerea legalizată a procurii, la

data de 5 mai 2003 (filele 51-59 dosar fond).

Conform ordonanței

emise de Parchetul Național Anticorupție, în dosarul nr. 97/P/2004 (fila 149

dosar fond), aceste plângeri au fost formulate la 12 mai 2003 și 30 iunie 2003,

fiind soluționate parțial, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor care

interesează autenticitatea procurii, respectiv de fals și uz de fals în

legătură cu infracțiuni de corupție, la data de 20 decembrie 2004.Prin această ordonanță

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamante și de mandatarii

acestora sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 17 lit. c) din

Legea nr. 78/2000 (

falsul

și uzul de fals săvârșite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre

infracțiunile prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a sau săvârșite în

realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune ale acestei legi).

Față de momentul

emiterii ordonanței Parchetului, soluționarea notificării privind imobilul în

litigiu (la 3 martie 2009) a avut loc cu depășirea majoră a termenului de 60 de

zile.

În ceea ce privește suspendarea

procedurii administrative, care ar fi influențat, la rândul său, soluționarea

notificării, din cuprinsul aceleiași dispoziții nr. 564/2009, reiese că mandatarul

reclamantelor ar fi formulat o asemenea cerere de suspendare a procedurii

administrative, în temeiul art. 46 și art. 48 din Legea nr. 10/2001, în

concluzie, pentru apartamentele înstrăinate din imobil. Trebuie menționat că

reclamantele au formulat mai multe notificări distincte pentru diverse părți

din imobil, pentru apartamentul nr. 10, din litigiul de față, fiind formulată,

după cum s-a arătat, notificarea nr. 125 din 12 februarie 2002, apartamentul

solicitat prin această notificare nefiind, însă, înstrăinat.

Cum cererile prin

care s-a solicitat suspendarea procedurii administrative nu se regăsesc la

dosar, iar în cererea formulată de L.I., „de redeschidere și reluare a

procedurii administrative”, se arată, în mod expres, că reclamantele au

solicitat suspendarea procedurii inițiate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru

imobilele înstrăinate, din care nu face parte și apartamentul din procesul de

față, nu se poate verifica și, cu atât mai puțin, reține în mod cert că

cererile de suspendare ar fi avut în vedere și apartamentul nr. 10, în litigiu.

În orice caz, cum

prin cererea sus-menționată, înregistrată la 23 noiembrie 2007 (fila 7 dosar

fond), s-a solicitat „redeschiderea și reluarea procedurii administrative”

pentru acest apartament, cel mai târziu de la această dată curge termenul de

răspuns la notificare, care s-a împlinit la 23 ianuarie 2008, cu mențiunea că

hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru

diferite apartamente din imobilul situat în str. P. nr. 1, nu au relevanță din

moment ce nu vizează și apartamentul în litigiu.

De la 23 ianuarie 2008

și până la data emiterii dispoziției nr. 564, respectiv 3 martie 2009 a trecut

peste un an, fiind, astfel, depășit termenul de răspuns la notificare.

În concluzie, pârâții

sunt culpabili de declanșarea procesului și cum și-au îndeplinit obligația de a

soluționa notificarea după pornirea lui, sunt răspunzători și pentru sumele de

bani avansate de reclamante în legătură cu demersul lor judiciar.

În ceea ce privește

incidența art. 275 C. proc. civ., care ar exclude obligația de plată a

cheltuielilor de judecată de către pârâți în cazul în care aceștia ar fi

recunoscut, la prima zi de înfățișare, pretențiile reclamantelor, cu excepția

cazului în care au fost puși în întârziere înainte de chemare în judecată, trebuie

menționat că, în dosarul instanței de fond, prima zi de înfățișare echivalează

cu primul termen de judecată acordat în cauză, 27 februarie 2009, termen la

care instanța a încuviințat completarea probatoriului, prin depunerea dosarului

administrativ.

Prin întâmpinarea

depusă de pârâți la 18 februarie 2009, aceștia nu au recunoscut, în sensul art.

275 teza I C. proc. civ., pretențiile reclamantelor, ci au susținut că nu pot

soluționa notificarea față de contestarea valabilității mandatului acordat de

reclamante lui F.L.V., sens în care au făcut vorbire despre plângerile penale

soluționate prin ordonanța P.N.A., în dosarul nr. 97/P/2004.

În plus, și o

eventuală recunoaștere nu ar avea efectul de a înlătura obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată întrucât aceștia sunt de drept în întârziere în

raport de momentul expirării termenului de soluționare a notificării, care se

plasează anterior sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată (cel

târziu, la 23 ianuarie 2008, potrivit argumentelor prezentate în precedent).

Termenul de răspuns

la notificare, fiind un termen imperativ, nerespectarea lui atrage de drept punerea

în întârziere a debitorului obligației neexecutate, astfel încât nu mai este

necesară îndeplinirea niciunei alte formalități pentru avizarea pârâților în

legătură cu chemarea lor în judecată pentru a fi obligați, pe această cale, la

îndeplinirea obligației respective.

Din această

perspectivă, înscrisurile înregistrate la Primăria municipiului Timișoara, la 23 noiembrie 2007 (filele 7-18 dosar fond), care ar materializa voința

reclamantelor de reluare a procesului și care ar echivala cu punerea în

întârziere a pârâților pentru soluționarea notificării, nu au relevanță în

acest sens, față de faptul că ei sunt de drept în întârziere, pentru

argumentele menționate.

Efectele

nerespectării termenelor legale imperative privind îndeplinirea anumitor

obligații în materia răspunderii pentru încălcarea lor este reflectată și în hotărârile

menționate de reclamante în cererea de recurs și care exprimă, într-adevăr, o

jurisprudență constantă la nivelul Înaltei Curți.

Chiar dacă

susținerile recurentelor legate de necesitatea respectării practicii în materie

nu se subsumează, în mod strict, cerințelor unui motiv de nelegalitate (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.), nu pot fi ignorate, având în vedere că reclamantele au

făcut referire la hotărârile judecătorești respective și în fazele procesuale

anterioare, iar necesitatea unificării practicii judiciare, cu consecințe

asupra previzibilității și coerenței sale în litigii de același fel, pentru

părțile implicate, reprezintă un deziderat al actului de justiție și o garanție

pentru asigurarea unui proces echitabil, în condițiile art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cât privește critica

referitoare la nerespectarea obligației unității deținătoare de a le invita pe

reclamante să-și susțină cererea de restituire în natură, ceea ce a condus la

întârzierea soluționării acesteia, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 25

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, o asemenea susținere este corectă, în

principiu, respectarea textului menționat fiind de natură să rezolve, într-un

termen mai rapid, pretențiile părților, dar fără relevanță directă în

soluționarea recursului, dreptul reclamantelor la cheltuielile de judecată

ocazionate de acest proces fiind stabilit deja pentru argumentele arătate mai

sus.

Reclamantele au mai

invocat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma existenței, în favoarea lor, a „unui

bun” în sensul documentului european, constând în dreptul lor la obținerea

cheltuielilor avansate într-un proces pe care l-au câștigat și de dispozițiile

art. 274-275 C. proc. civ.

Cum dreptul lor la

cheltuieli de judecată se justifică chiar în dreptul național, față de soluția

pronunțată de prima instanță, care le este favorabilă, și de normele

sus-menționate din Cod, nu mai este necesară verificarea aceluiași drept din

perspectiva Convenției, nepunându-se problema ca legislația internă să intre în

dezacord cu cea europeană sub acest aspect și, ca atare, nici a aplicării

prioritare a celei din urmă, în condițiile art. 20 alin. (2) din Constituția

României.

De asemenea, susținerile

privind eventualitatea generării unui litigiu pe rolul Curții Europene a

Drepturilor Omului, determinat de nerespectarea termenului rezonabil de

soluționare a notificării ce a format și obiectul prezentului proces, acestea

nu se pot transpune într-o critică de nelegalitate a deciziei atacate, sub

aspectul cheltuielilor de judecată, astfel încât nu va fi examinată de Curte.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia atacată este nelegală sub

aspectul neacordării cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale

anterioare, atât la instanța de fond, unde trebuia ca pârâții să le suporte

față de emiterea notificării cu depășirea culpabilă a termenului de 60 de zile,

iar la instanța de apel ca urmare a soluției greșite, de confirmare a

sentinței, ceea ce va determina modificarea deciziei astfel pronunțate și, prin

urmare, și dreptul apelantelor la cheltuielile avansate în apel.

În concluzie, în baza

art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite

recursul declarat de reclamante împotriva deciziei atacate, pe care o va

modifica în tot, în sensul că, pentru aceleași argumente, în baza art. 296 din Cod,

va admite apelul declarat de reclamante împotriva hotărârii primei instanțe, pe

care o va schimba în parte, în senul că, potrivit art. 274 C. proc. civ., îi va

obliga pe pârâți, ca părți căzute în pretenții, la plata sumei de 2000 lei

cheltuieli de judecată către reclamante, datorate în dosarul de fond,

reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanțelor nr. 462 și 463 din 8

ianuarie 2009 emise de Cabinet Avocat L.M. (filele 20-21 dosar fond).

Va menține celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

În baza art. 298 cu

referire la art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe intimații pârâți la plata

sumei de 1000 de lei cheltuieli de judecată către apelantele reclamante (față

de soluția de admitere a apelului), reprezentând onorariu de avocat conform

chitanței nr. 573 din 30 septembrie 2009 emisă de același cabinet de avocatură

(fila 34 dosar apel).

În baza art. 316 cu

referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe intimații

pârâți, ca părți căzute în pretenții, la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de

judecată către recurentele reclamante, reprezentând onorariu de avocat potrivit

chitanței nr. 618 din 28 decembrie 2009 emisă de același cabinet de avocatură

(fila 38 dosar recurs).

Motivele de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu au fost avute în

vedere de instanță deoarece criticile recurentelor nu se încadrează în acestea,

nepunând în discuție nici aspecte legate de motivarea deciziei recurate și nici

de interpretarea greșită a vreunui act juridic, cu consecința schimbării

naturii sau înțelesului vădit neîndoielnic al acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantele P.G.Z.M. și K.G.M. împotriva deciziei civile nr. 277/A

din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică, în tot, decizia

atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamante împotriva sentinței

civile nr. 1229/PI din 24 aprilie 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Schimbă, în parte, sentința, în

sensul că dispune obligarea pârâților la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de

judecată datorate în dosarul de fond, către reclamante.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Obligă pe intimații-pârâți

la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, către apelantele-reclamante,

datorate în dosarul instanței de apel și la 1000 lei cheltuieli de judecată

datorate în dosarul de recurs, către recurentele-reclamante.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.