ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 458/2012

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

10 februarie 2012, pronunțată în dosarul nr. 1080/2/2012 (429/2012), Curtea de

Apel București secția I penală, pe rol fiind verificarea legalității și

temeiniciei arestării preventive a inculpatului M.V., ocazie cu care, acesta a

formulat și o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, în temeiul art. 300

1

alin. (1) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia arestării

preventive a inculpatului M.V., arestat în baza M.A.P. din 15 decembrie 2011,

emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, iar în temeiul art. 300

1

alin. (3) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a acestuia.

Prin aceeași

încheiere, s-a respins, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea formulată de

inculpatul M.V., prin apărători.

În termen legal,

inculpatul M.V. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând

admiterea acestuia si, în raport de dispozițiile art. 136 C. proc. pen.,

înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea.

În acest sens a

susținut că prin încheierea atacată instanța a motivat menținerea măsurii

arestării sale preventive prin aceea că procesul în fond este abia la început

și nu au fost audiați martori, aspect în raport de care consideră că nu există

nici un principiu de drept care să consfințească necesitatea sau

obligativitatea aflării sale în stare de arest la momentul audierii martorilor,

și câtă vreme în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre nu există indicii temeinice

de săvârșire a faptei.

A mai precizat

totodată, că o dată lăsat în libertate nu ar mai putea comite fapte penale, iar

menținerea sa în stare de arest are un beneficiu absolut minim în speță

raportat la faptul că fost lucrător superior din penitenciar, se află în

prezent în celulă cu o persoană pe care până nu demult o avea în supraveghere.

Nu în ultimul rând a

precizat faptul că orice infracțiune prezintă un grad de pericol social, însă

la acest moment persoana sa nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică

întrucât nu mai are calitatea avută la momentul săvârșirii faptei, astfel că nu

ar mai putea comite asemenea infracțiuni.

Cu privire la

persoana sa a arătat că este fără antecedente penale și că are o situație

familială defavorabilă, având un copil cu probleme de sănătate deosebite și o

situația financiară și familială disperată și dorește să își găsească un loc de

muncă pentru a-și putea întreține familia, precizând că în situația înlocuirii

măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, cunoaște

consecințele încălcării obligării ce se vor dispune în sarcina sa și arată că

se va supune acestora respectându-le întocmai.

Recursul declarat de

inculpat nu este fondat.

Potrivit art. 136

alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu

închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru

a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de

acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând

arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru

care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai

mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol

concret pentru ordinea publică.

Cu referire la

motivele de recurs invocate, se reține că instanța de fond, la 10 februarie

2012, a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au impus inițial

arestarea preventivă a inculpatului nu s-au modificat, fiind îndeplinite

cerințele art. 300 alin. (3) C. proc. pen., arestarea preventiva a acestuia

fiind, în continuare, justificată.

În raport de actele

dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul din data de 7 februarie

2012 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.,

s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului

M.V., alături de alți 10 coinculpați, pentru săvârșirea infracțiunilor de

asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni și luare de mită, în formă agravată

și continuată, prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. de art. 254 alin. (1) și

(2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.,cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen.

Prin actul de

sesizare s-a reținut în fapt, că inculpatul M.V., subcomisar și comandantul

secției a VI-a din penitenciarul Rahova, în mod repetat și în realizarea

aceleiași rezoluții infracționale, în perioada august-decembrie 2011 a pretins

și primit bani și alte foloase de la deținuții aflați în executarea pedepselor

în penitenciarul Rahova, secția a VI-a, pentru a-și îndeplini sau pentru a

nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu respectiv fie pentru soluționarea

favorabilă a unor cereri formulate de deținuți fie pentru a permite încălcarea

de către aceștia a normelor care reglementează obligațiile și interdicțiile ce

se aplică deținuților, precum și neluarea măsurilor corespunzătoare pentru

sancționarea abaterilor constatate. De asemenea, s-a reținut că, în vederea

săvârșirii infracțiunii, inculpatul M.V. s-a asociat cu coinculpații H.A.I. și

H.I.

Prin încheierea de

ședință din Camera de Consiliu din data de 15 decembrie 2011, Curtea de Apel

București, secția a II-a penală a dispus luarea măsurii arestării preventive a

inculpatului M.V. pe o perioadă de 29 de zile, de la 15 decembrie 2011 la 12

ianuarie 2012, reținând că inculpatul se află în situația prevăzută de art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv a săvârșit infracțiuni pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea

sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Prin încheierea de

ședință din Camera de Consiliu din data de 6 ianuarie 2012 Curtea de Apel

București, secția I penală a dispus, în conformitate cu art. 155 C. proc. pen.,

prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului M.V. pe o perioadă de

30 de zile, de la 13 ianuarie 2012 la 11 februarie 2012.

Așa fiind, se

constată că deși în cauză nu s-a pronunțat încă o hotărâre de condamnare inculpatului,

în prezent dosarul fiind în primă instanță la judecata în fond, există rațiuni

temeinice de fapt și de drept de natură să justifice continuarea privării de

libertate a acestuia, în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din C.E.D.O.

Totodată, s-au mai

avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și

urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de

idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea

publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale

inculpatului, cât și cele referitoare la activitatea infracțională de

săvârșirea căreia este învinuit, respectiv pericolul social al faptelor,

împrejurarea că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia

publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul

de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate,

se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a

acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru

ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în

raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de

săvârșire, de circumstanțele reale în care s-a desfășurat activitatea

infracțională, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și

de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

Așa fiind, măsura

arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de

nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii

rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o

executare anticipata a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual,

caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și faptul că până în

prezent nu a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză.

În raport de toate

considerentele arătate, Înalta Curte constată că nu se justifică nici

înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puțin

restrictivă, respectiv măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea.

Ca atare, încheierea

pronunțată la 10 februarie 2012 este legală.

Pentru considerentele

expuse, recursul declarat de inculpatul M.V. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C.

proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva încheierii din 10

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

dosarul nr. 1080/2/2012 (429/2012).

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 16 februarie 2012.