ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 777/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 777/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 1 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Cluj,

reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

solicitând despăgubiri morale și materiale în cuantum de 200.000 euro pentru

torturile și suferințele pe care le-a îndurat în perioada de detenție politică

efectuată sub regimul comunist în anii 1948 – 1949, precum și a tracasărilor și

urmăririi cu consecințe personale și familiale nefaste în toată perioada

regimului comunist, fiind invocate prevederile Legii nr. 221/2009, art. 5 alin.

(4), art. 3 și art. 4 alin. (2), arătând că faptele pentru care a fost

condamnat se încadrează în art. 209 C. pen. 1936 (anexa nr. 6), art. 147 C.J.M.

(anexa nr. 7), art. 165 lit. d) din C.J.M. (anexa nr. 8, pag.1), „delictul de

omisiunea denunțării” p.p. de art. 228 C. pen. combinat cu art. 1 C. pen. și

Decretul-lege nr. 856/1938 (anexa nr. 8, pag. 2, nr. crt.26 și anexa nr. 9,

pag.11, poziția 26 și pag.12 alin. (7), precum și anexa nr. 10 „Extras din

Hotărârea Penală nr. 580/4 aprilie 1949”), precum și Hotărârea nr. 841 din 20

martie 1991 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 (anexa nr.

3).

Prin sentința nr. 753 din 21 septembrie 2010,

Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamantul C.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și, în

consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000

euro, cu titlu de daune morale. A fost respinsă cererea pentru diferența sumei solicitate

ca daune materiale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în

esență, că prin condamnarea politică suferită, reclamantului i s-a produs un

prejudiciu deosebit de grav, consecințele condamnării vizând sănătatea sa

fizică și psihică, precum și situația familială, profesională și socială,

cursul vieții acestuia fiind schimbat în mod esențial datorită condamnării.

Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 110/ A

din 17 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a înlăturat dispoziția referitoare la obligarea

pârâtului la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro în echivalent în lei

la data plății, cu titlu de daune morale, cu consecința respingerii în

întregime a acestui petit. Au fost menținute restul dispozițiilor din sentință.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași

sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că

reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Ulterior sesizării instanței de judecată, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin art. 1 pct.

1 din O.U.G. nr. 62/2010.

Art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat

și completat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - adică pct. 1-3

referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri - a fost declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția

de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat

că dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 - prin care se plafonează

despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010 și prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată

de Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. Constanța și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Legea fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică

legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate,

contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, reținându-se în considerentele

deciziei și faptul că Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind

adoptată de Parlament cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1)

din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr.

1358/2010, aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a

priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.

Instanța de apel a reținut că, din interpretarea art. 147

din Constituția României cu art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992

republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a

fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă

parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.

Așadar, Deciziile Curții Constituționale pronunțate în

cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte

relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția

de neconstituționalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute,

opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, inclusiv

pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce

înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

În speță, s-a reținut că în termenul de 45 de zile

prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, nu au fost puse de acord

prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 cu dispozițiile constituționale, astfel încât textul art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele juridice.

Drept urmare, s-a constatat că nu mai există un temei

juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de

chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect

acordarea de despăgubiri morale.

Însă, în ceea ce privește persoanele condamnate

politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, curtea a

constatat că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de

persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru

anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere

moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în

regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea

legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive

politice și etnice, edificatoare în acest sens fiind prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie

2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea

Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite

de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea

prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație

similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea

instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin

moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină

concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea Constituțională apreciază că nu poate exista

decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri

persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva

Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri

Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație

specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Totodată, instanța de la Strasbourg are o

jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în

Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza

Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva

contra Letoniei).

În materia reglementărilor privind reabilitarea,

restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru

acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele

contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de

implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a

despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și

alții contra Greciei).

Prin urmare, Curtea Constituțională constată, în

deplin acord cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene că, a

fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele

morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista

vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul

român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990

și Legea nr. 221/2009, având acest scop, contravenind astfel dispozițiilor

Legii nr. 24/2000.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune

morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din

Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul

reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a

țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de

acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a

țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative

de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele

suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor

Constituției.

Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru

daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte,

echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse

prin aceste condamnări sau măsuri administrative.

Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege

criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Pe de altă parte – așa cum a statuat și Curtea

Constituțională - prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II

de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele

persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile

care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și

dreptății.

Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează

scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate

considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri

pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și

acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a

stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât

intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20

ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de

drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din

Constituție.

În cauză, s-a reținut că reclamantul a beneficiat de

măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, drepturile

cuvenite în temeiul acestui act normativ fiind stabilite prin Hotărârea nr. 841

din 20 martie 1991 (f. 11 dosar fond).

Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce

privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea

vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza

Padalevicius contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o

"speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor

morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu,

prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -,

atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci

când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele

naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în

dobândirea proprietății.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2

decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de

contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită

faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost

anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate

al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că

reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea

compensațiilor respective.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea

Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale

suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3)

din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care

dreptatea este valoare supremă.

Curtea Constituțională a statuat că - în domeniul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din

motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume,

pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste

despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor

nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar

nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare,

reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.

Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este

redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)) referitoare la acordarea despăgubirilor

din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele

de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce

reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2

din O.U.G. nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a

despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de

timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic,

psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, curtea a constatat că acestea sunt insuficiente

pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă.

Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept

intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel

cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei,

Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra

Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra

Turciei).

Curtea a observat că în materia reparațiilor trebuie

să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea

naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea

ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare

la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de claritate și

previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de

judecată acordând despăgubiri în valori foarte mari, ceea ce reprezintă o

aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a

principiului legalității.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept și

având în vedere că în prezent nu există o normă juridică în Legea nr. 221/2009,

legea specială, care să servească drept temei juridic al cererii reclamantului,

de acordare a despăgubirilor morale, instanța de apel a admis apelul declarat

de pârât împotriva sentinței civile nr. 753 din 21 septembrie 2010 a

Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat

dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei

de 5.000 euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, cu

consecința respingerii în întregime a acestui petit, menținând restul

dispozițiilor din sentință și, totodată, a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul C.V., fără să indice vreunul din motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul, după o

prezentare succintă a situației de fapt, a arătat că cererea sa de chemare în

judecată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 221/2009, iar declararea

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege a avut

loc după cca. 1 an de la sesizarea instanței, ceea ce conduce la concluzia că

în cazul său s-a născut un drept legitim la acțiune pentru a solicita

despăgubiri, inclusiv în baza acestui temei juridic.

Recurentul a mai susținut că a formulat acțiunea cu

bună-credință, considerând că Legea nr. 221/2009 vine să complinească legile

reparatorii anterioare, având în vedere de Decretul-lege nr. 118/1990 a acordat

indemnizații proporționale cu timpul petrecut ca deținut politic, fără a

cuantifica torturile și suferințele, astfel că nu există reparații „paralele”.

Recurentul a invocat și principiul neretroactivității,

susținând că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

De asemenea, a arătat că instanța de apel nu a

respectat principiul egalității și interzicerea discriminării, de vreme ce o

parte din foștii deținuți politici au obținut, în mod irevocabil, despăgubiri

în baza Legii nr. 221/2009, chiar și ulterior intrării în vigoare a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

În plus, a arătat că, în cauză, pe lângă dispozițiile

Legii nr. 221/2009, mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale a

Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art.

13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenției Europene a Drepturilor

Omului art. 3, art. 5, art. 7 (Anexa 1), Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996

și Rezoluția nr. 1481 din 2006 etc., potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României.

Recurentul a arătat că în apel sau în recurs nu se

poate schimba temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și a susținut

că decizia Curții Constituționale este obligatorie, însă numai pentru viitor și

nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la acea dată, ci numai acțiunilor

înregistrate ulterior publicării ei în M. Of.

Recurentul a mai arătat că, faptul că legiuitorul nu a

intervenit pentru a modifica legea, nu le este imputabil petenților și a

apreciat că cererile trebuie soluționate în acord cu prevederile

constituționale și internaționale în vigoare la data depunerii lor.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către

instanța de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată

următoarele:

Problema de drept care se pune în speță este dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi

aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, se constată că Decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza

celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1)C.

proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul C.V. împotriva Deciziei nr. 110/ A din 17 februarie 2011 a Curții

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie

2012.