ÎCCJ, Decizia nr. 36/2005

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 201 din 8

septembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins,

ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.V. împotriva rezoluției din 10

aprilie 2000, dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția

parchetelor militare, în dosarul nr. 19/P/2000.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că prin sentința civilă nr. 202 din 6 martie 1995, Tribunalul București a

obligat Consiliul General al municipiului București, să restituie reclamantului

D.P., în deplină proprietate, terenul în suprafață de 589 m

2

, situat

în str. Intrarea Proverbului.

Primirea-predarea terenului

menționat a avut loc prin procesul-verbal nr. 1767 din 11 octombrie 1995.

Prin H.G. nr. 258/1996 s-a aprobat

trecerea în administrarea Serviciului de Telecomunicații Speciale, a unui teren

în suprafață de 26.000 m

2

, proprietate publică, situat în zona

Șoseaua Virtuții-Splaiul Independenței din municipiul București.

În data de 4 septembrie 1996,

Primarul General a emis dispoziția nr. 1351 privind predarea terenului în

suprafață de 26.000 m

2

, conform hotărârii de guvern menționate.

Motivat de împrejurarea că suprafața

de 589 m

2

, aparținând petentului, este înglobată în suprafața de

teren transmisă Serviciului de Telecomunicații Speciale, petentul a depus o

plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 220 C. pen.

Prin sentința penală nr. 650 din 19

mai 1999, Judecătoria sectorului 6 București a încetat procesul penal pornit

împotriva Serviciului de Telecomunicații Speciale, reținând că persoana juridică

nu poate fi subiect activ al infracțiunii.

Urmare a admiterii recursului

declarat de partea vătămată D.P., împotriva hotărârii primei instanțe, cauza a

fost trimisă la parchet, pentru identificarea făptuitorilor militari și

efectuarea cercetărilor sub aspectul infracțiunii reclamate.

Prin rezoluția nr. 19/P/2000 din 10

aprilie 2000, secția parchetelor militare a dispus neînceperea urmăririi penale

față de generalul de brigadă S.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 220 C.

pen., urmare a constatării împrejurării că preluarea terenului menționat, de

către Serviciul de Telecomunicații Speciale, a avut loc în temeiul unei

hotărâri de guvern, astfel că fapta acestuia nu este prevăzută de legea penală.

Procurorul militar șef al secției parchetelor

militare, prin rezoluția nr. 667/2003 din 30 martie 2004, a respins plângerea

petentului D.P., formulată împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Petentul a formulat plângere

împotriva acestei din urmă rezoluții, arătând că greșit s-a reținut că terenul

în suprafață de 589,95 m

2

, proprietatea sa, preluat și faptic de

Serviciul de Telecomunicații Speciale, face parte din suprafața de 26.000 m

2

transmisă serviciului menționat. S-a mai criticat soluția primei instanțe, sub

aspectul neverificării și nestabilirii temeiului legal al preluării terenului

său.

Or, din adresa nr. 369 din 10 martie

2004, a Primăriei municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidență

Proprietăți Cadastru, rezultă neechivoc că terenul aparținând petentului,

reprezintă o secțiune din terenul transmis în administrarea Serviciului de

Telecomunicații Speciale.

Ca atare, acțiunii de ocupare a

terenului reclamat îi lipsește cerința esențială de a fi preluat fără drept,

pentru a întregi elementul material al infracțiunii de tulburare de posesie.

Este, însă, la fel de evident că

transmiterea terenului în administrarea serviciului menționat, sub aspectul

suprafeței al cărei proprietar este petentul, este consecința unei erori în

actul guvernamental.

Însă, în contextul menționat,

restabilirea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate al petentului,

este de competența instanței civile.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 17 alin. (2) C. pen.,

infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Prin alin. (1) al aceluiași articol

s-a stabilit că infracțiunea este acea faptă care constituie o manifestare a

făptuitorului în sfera relațiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor

ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.

Sesizat în unul din modurile reglementate

în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și

de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența

infracțiunilor cu a căror săvârșire organele de urmărire penală au fost

sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile, reglementate

în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii

penale este împiedicată.

În această împrejurare,

nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

În cauză, organul de urmărire penală

a constatat îndeplinirea unei atribuții de serviciu de către învinuit. Acesta a

preluat un teren, conform unei hotărâri de guvern, în numele Serviciului de

Telecomunicații Speciale.

Cum acțiunii de ocupare a terenului

menționat îi lipsește cerința esențială, prevăzută de art. 220 C. pen., a

preluării fără drept, în mod corect organul de urmărire penală a concluzionat

că nici una din persoanele reclamate nu a vătămat și nu a pus în pericol,

printr-o faptă săvârșită cu vinovăție, una din valorile ocrotite de legea

penală. Drept urmare, întemeiat s-a conchis în sensul inexistenței infracțiunii

sesizate.

În raport cu situația expusă, pentru

infirmarea căreia petentul nu a propus administrarea de noi mijloace de probă,

respingând plângerea, ca nefondată și menținând rezoluția atacată, prima

instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, nesupusă nici unuia din

cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen.,

Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.P. care, în

baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul D.P. împotriva sentinței nr. 201 din 8 septembrie 2004,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.

3952/2004.

Obligă petentul să plătească

statului, 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.