ÎCCJ, Decizia nr. 36/2005

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 201 din 8 septembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.V. împotriva rezoluției din 10 aprilie 2000, dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția parchetelor militare, în dosarul nr. 19/P/2000. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 202 din 6 martie 1995, Tribunalul București a obligat Consiliul General al municipiului București, să restituie reclamantului D.P., în deplină proprietate, terenul în suprafață de 589 m 2 , situat în str. Intrarea Proverbului. Primirea-predarea terenului menționat a avut loc prin procesul-verbal nr. 1767 din 11 octombrie 1995. Prin H.G.

nr. 258/1996 s-a aprobat trecerea în administrarea Serviciului de Telecomunicații Speciale, a unui teren în suprafață de 26.000 m 2 , proprietate publică, situat în zona Șoseaua Virtuții-Splaiul Independenței din municipiul București. În data de 4 septembrie 1996, Primarul General a emis dispoziția nr. 1351 privind predarea terenului în suprafață de 26.000 m 2 , conform hotărârii de guvern menționate. Motivat de împrejurarea că suprafața de 589 m 2 , aparținând petentului, este înglobată în suprafața de teren transmisă Serviciului de Telecomunicații Speciale, petentul a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 220 C. pen.

Prin sentința penală nr. 650 din 19 mai 1999, Judecătoria sectorului 6 București a încetat procesul penal pornit împotriva Serviciului de Telecomunicații Speciale, reținând că persoana juridică nu poate fi subiect activ al infracțiunii. Urmare a admiterii recursului declarat de partea vătămată D.P., împotriva hotărârii primei instanțe, cauza a fost trimisă la parchet, pentru identificarea făptuitorilor militari și efectuarea cercetărilor sub aspectul infracțiunii reclamate. Prin rezoluția nr. 19/P/2000 din 10 aprilie 2000, secția parchetelor militare a dispus neînceperea urmăririi penale față de generalul de brigadă S.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 220 C. pen., urmare a constatării împrejurării că preluarea terenului menționat, de către Serviciul de Telecomunicații Speciale, a avut loc în temeiul unei hotărâri de guvern, astfel că fapta acestuia nu este prevăzută de legea penală.

Procurorul militar șef al secției parchetelor militare, prin rezoluția nr. 667/2003 din 30 martie 2004, a respins plângerea petentului D.P., formulată împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale. Petentul a formulat plângere împotriva acestei din urmă rezoluții, arătând că greșit s-a reținut că terenul în suprafață de 589,95 m 2 , proprietatea sa, preluat și faptic de Serviciul de Telecomunicații Speciale, face parte din suprafața de 26.000 m 2 transmisă serviciului menționat. S-a mai criticat soluția primei instanțe, sub aspectul neverificării și nestabilirii temeiului legal al preluării terenului său. Or, din adresa nr. 369 din 10 martie 2004, a Primăriei municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidență Proprietăți Cadastru, rezultă neechivoc că terenul aparținând petentului, reprezintă o secțiune din terenul transmis în administrarea Serviciului de Telecomunicații Speciale.

Ca atare, acțiunii de ocupare a terenului reclamat îi lipsește cerința esențială de a fi preluat fără drept, pentru a întregi elementul material al infracțiunii de tulburare de posesie. Este, însă, la fel de evident că transmiterea terenului în administrarea serviciului menționat, sub aspectul suprafeței al cărei proprietar este petentul, este consecința unei erori în actul guvernamental. Însă, în contextul menționat, restabilirea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate al petentului, este de competența instanței civile. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Prin alin. (1) al aceluiași articol s-a stabilit că infracțiunea este acea faptă care constituie o manifestare a făptuitorului în sfera relațiilor sociale, îndreptată împotriva valorilor ocrotite de legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunilor cu a căror săvârșire organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la constatarea existenței unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, organul de urmărire penală a constatat îndeplinirea unei atribuții de serviciu de către învinuit. Acesta a preluat un teren, conform unei hotărâri de guvern, în numele Serviciului de Telecomunicații Speciale. Cum acțiunii de ocupare a terenului menționat îi lipsește cerința esențială, prevăzută de art. 220 C. pen., a preluării fără drept, în mod corect organul de urmărire penală a concluzionat că nici una din persoanele reclamate nu a vătămat și nu a pus în pericol, printr-o faptă săvârșită cu vinovăție, una din valorile ocrotite de legea penală.

Drept urmare, întemeiat s-a conchis în sensul inexistenței infracțiunii sesizate. În raport cu situația expusă, pentru infirmarea căreia petentul nu a propus administrarea de noi mijloace de probă, respingând plângerea, ca nefondată și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.P. care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.P. împotriva sentinței nr. 201 din 8 septembrie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3952/2004. Obligă petentul să plătească statului, 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.