ÎCCJ, Decizia nr. 232/2004

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție, emis la data de 25 mai 2004, au fost trimiși în judecată următorii inculpați:

- general de brigadă medic B.S.  pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000;

- lt. col. medic N.D.  pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită prevăzută de art. 26, raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.

S-a reținut că inculpatul, general de brigadă medic B.S., în calitate de președinte al comisiei de examinare pentru ocuparea unui post de medic în cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor, a pretins, prin coinculpata lt. col. medic N.D., suma de 4.000 dolari S.U.A. de la candidata T.G.I., pentru a o favoriza să reușească la acest examen.

S-a mai reținut, prin rechizitoriu, că inculpatul B.S. a redus, ulterior, cuantumul sumei pretinse la 2.500 dolari S.U.A., precum și că, la data de 3 mai 2004, a primit efectiv, cu ajutorul coinculpatei N.D., 1.300 dolari S.U.A. din această sumă, cu scopul de a o ajuta pe candidata T.G.I. să reușească la examenul menționat.

În urma sesizării secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu judecarea cauzei, s-a fixat termen la 10 iunie 2004, când au fost examinate unele chestiuni prealabile, iar la termenele ulterioare, din 24 iunie și 8 iulie 2004, s-a procedat la ascultarea inculpaților și a unor martori, cauza fiind amânată, pentru administrare de probe, la 16 septembrie 2004.

La data de 2 septembrie 2004, verificându-se, din oficiu, legalitatea și temeinicia arestării inculpaților, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea din acea zi, a dispus, în baza art. 300

2

, cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive față de ambii inculpați.

S-a motivat că menținerea arestării preventive a inculpaților se impune, deoarece temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri există în continuare.

Împotriva acestei încheieri, au declarat recurs ambii inculpați.

Prin motivele de casare invocate, s-a susținut, în esență, că instanța, menținând arestarea preventivă a celor doi inculpați, nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 300

2

, cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., deoarece nu mai sunt temeiuri care să justifice menținerea acestei măsuri, mai ales că martorii cei mai importanți ai cauzei au fost ascultați, astfel că nu ar putea să existe nici o suspiciune că, prin lăsarea inculpaților în libertate, li s-ar da posibilitate să influențeze probele care mai trebuie administrate.

În fine, s-a cerut să se țină seama că revocarea măsurii arestării preventive s-ar impune și pentru a da posibilitate inculpatului B.S. să continue exercitarea profesiei de medic cu înaltă calificare, iar inculpatei N.D., medic și aceasta, să se ocupe de creșterea și educarea celor doi copii minori pe care îi are, rămași în prezent fără îndrumarea mamei lor.

Recursurile sunt fondate.

În conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., „în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160

b

C. proc. pen.”.

În această privință, prin art. 160

b

alin. (2) C. proc. pen., se prevede că, „dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi, care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului”.

Totodată, prin alin. (3) al aceluiași articol se mai prevede că atunci „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

Este adevărat că prima instanță, referindu-se la prevederile înscrise în art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a motivat soluția de menținere a măsurii arestării preventive a inculpaților B.S. și N.D., arătând, în această privință, că a avut în vedere împrejurarea că temeiurile care au determinat luarea acelei măsuri există în continuare.

Or, din examinarea actelor dosarului, în raport cu dispozițiile legale prin care este reglementată luarea și menținerea măsurii arestării preventive, se constată că prima instanță nu mai avea temeiuri pentru a ajunge la concluzia că arestarea celor doi inculpați se impune în continuare.

Sub acest aspect, este de observat că măsura arestării preventive a fost dispusă față de ambii inculpați, în baza art. 146, 149

1

, 148 lit. b) și h) și a art. 151 C. proc. pen. (din dosarul nr. 2431/2004).

Rezultând, astfel, că temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților sunt cele prevăzute în art. 148 lit. b) și h) C. proc. pen., urmează a se examina dacă, în raport cu cerințele înscrise în acele texte de lege, se mai impune menținerea măsurii arestării preventive în acest moment procesual.

În ceea ce privește cazul de arestare prevăzut la lit. b) a art. 148 C. proc. pen., aplicabil atunci când „infracțiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an”, este evident că existența acestuia nu poate fi contestată, în raport cu circumstanțele cauzei și cu natura infracțiunii.

Dar, un asemenea caz nu poate fi invocat pe întreg parcursul procesului penal, din moment ce, în conformitate cu dispozițiile art. 139 din același cod, situația la care el se referă nu poate constitui impediment pentru înlocuirea sau revocarea unei măsuri preventive.

De asemenea, cazul de arestare prevăzut în art. 148 lit. h) C. proc. pen., a cărui invocare s-a justificat în momentul luării măsurii arestării preventive față de inculpați, în cursul efectuării urmăririi penale, precum și în faza inițială a cercetării judecătorești, în actualul moment procesual, după ascultarea inculpaților și a unora dintre martorii propuși, nu se mai poate considera că lăsarea lor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică în accepțiunea reglementării din acel text de lege.

Așa fiind, ținându-se seama că inculpații și o parte dintre martori au fost ascultați nemijlocit de instanță, era necesar ca, față de specificul cauzei, să se examineze dacă se mai impunea menținerea măsurii arestării preventive sau era cazul ca aceasta să fie înlocuită cu o altă măsură preventivă.

Această examinare era cu atât mai necesară, dacă se are în vedere situația profesională a celor doi inculpați, ambii medici, din care B.S. cu o înaltă calificare, poziția lor socială deosebită, precum și împrejurarea că au câte doi copii, cei ai inculpatei N.D. fiind minori.

De aceea, constatându-se că, în această etapă finală a judecării cauzei în primă instanță, nu se mai impune menținerea celor doi inculpați în stare de arest, urmează a se examina dacă nu este cazul înlocuirii acestei măsuri cu o altă măsură preventivă.

În atare situație, în raport cu dispozițiile art. 136 C. proc. pen., referitoare la scopul și categoriile măsurilor preventive, precum și cu cele ale art. 145

1

din același cod, referitoare la măsura preventivă constând în „obligarea de a nu părăsi țara”, se impune a se aprecia că această din urmă măsură este cea mai potrivită să fie luată în continuare față de cei doi inculpați, menținerea arestării lor preventive nemaifiind necesară.

Ca urmare, neînlocuind măsura arestării preventive a inculpaților cu o altă măsură preventivă, prima instanță nu a făcut o justă aplicare a prevederilor art. 300

2

, cu referire la art. 160

b

și la art. 136 C. proc. pen., astfel că încheierea atacată este supusă cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen. („s-a făcut o greșită aplicare a legii”).

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursurile, a se casa încheierea atacată cu privire la menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților și a se înlocui această măsură cu aceea a obligării de a nu părăsi țara.

Ca efect al acestei casări și al înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării inculpaților de a nu părăsi țara, mai urmează a se dispune punerea lor, de îndată, în libertate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de inculpații B.S. și N.D. împotriva încheierii din 2 septembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2990/2004.

Casează încheierea atacată cu privire la menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților sus-menționați.

Înlocuiește măsura arestării preventive a inculpaților B.S. și N.D., cu obligarea acestora de a nu părăsi țara.

Dispune punerea, de îndată, în libertate a inculpaților.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 6 septembrie 2004.