ÎCCJ, Decizia nr. 210/2004

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 75 din 4 mai 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul Național Anticorupție și a dispus arestarea preventivă a inculpaților

B.Ș. și N.D. pe o perioadă de 29 zile, fiecare, de la 4 mai 2004 până la 1 iunie 2004.

S-a reținut că, prin cererea din 3 aprilie 2004, Parchetul Național Anticorupție a solicitat arestarea preventivă, pe 29 zile, a inculpaților menționați, cercetați pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2004.

Prin ordonanța din aceeași dată, s-a pus în mișcare acțiunea penală, împotriva celor doi inculpați.

În fapt, s-a reținut că inculpatul B.Ș., medic, președintele comisiei de examinare a candidaților pentru ocuparea unui post de medic în cadrul Penitenciarului Jilava și inculpata N.D., medic, reprezentantă a Direcției Generale a Penitenciarelor în comisia de examinare menționată, au pretins, în luna aprilie 2004, sume în valută de la candidata T.G.I., pentru a o favoriza la examenul de ocupare a postului vacant și a-i asigura încadrarea în funcția de medic de penitenciar.

În ziua de 3 aprilie 2004, înainte de intrarea candidatei menționate la examen, inculpata N.D. a primit de la aceasta suma de 1300 dolari S.U.A., pe care urma să o predea inculpatului B.Ș. După asigurarea reușitei la concurs, candidata urma să mai plătească acestuia, tot prin intermediul inculpatei N.D., diferența de 1200 dolari S.U.A.

În consecință, Curtea a apreciat că există indicii temeinice că în cauză inculpații au săvârșit infracțiunea de corupție menționată, fiind astfel îndeplinite condiția prevăzută în art. 143 C. proc. pen., împrejurările menționate fiind dovedite de procesele verbale de organizare a flagrantelor, declarația denunțătoarei T.G.I. și declarațiile inculpatei N.D.

Pe de altă parte, sunt îndeplinite și condițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., inculpații fiind surprinși în flagrant, iar pedeapsa închisorii este mai mare de 4 ani.

Totodată, lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, fiind, astfel, îndeplinită condiția prevăzută de art. 148 lit. h) C. proc. pen., pentru arestarea preventivă.

În acest sens, Curtea a apreciat că pericolul pentru ordinea publică nu este relevat numai de potențialul violent al inculpaților, condiție neîndeplinită în acest caz, potrivit afirmațiilor apărătorilor, ci, între altele, de orice manifestare aptă a vătăma climatul social firesc, optim pentru funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Or, în contextul recrudescenței infracțiunilor de corupție, lăsarea în libertate a unor funcționari care încearcă să se folosească, în interes propriu, în scopul realizării de venituri ilegale, de atribuțiile ce le-au fost delegate pentru buna funcționare a societății, prezintă, într-adevăr, pericol social concret, pentru ordinea publică.

În fine, lipsa de reacție la acest gen de acte ar putea constitui o încurajare, pentru încălcarea drepturilor cetățeanului

Împotriva acestei încheieri, inculpații au declarat recurs, oral, în ședință, la termenul fixat pentru judecarea căii de atac exercitate, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

S-a susținut că, prin încheierea atacată, s-a făcut o greșită aplicare a legii, în sensul nerespectării cerinței înscrise în art. 148 alin. (1) din același cod, din care rezultă caracterul facultativ al luării măsurii arestării, chiar dacă inculpatul s-ar afla în vreunul din cazurile ce justifică luarea acestei măsuri.

În raport de acest caracter facultativ al măsurii arestării, instanța este obligată să motiveze ce anume împrejurare determină luarea acestei măsuri, ceea ce nu rezultă din considerentele încheierii.

În susținerea recursului, s-a mai învederat conduita anterioară a inculpaților, ireproșabilă, precum și motive de ordin familial.

Prin decizia nr. 166 din 5 mai 2004, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins recursurile, ca nefondate.

În motivarea acestei decizii, s-a reținut că aprobarea propunerii de arestare preventivă a fost suficient și convingător motivată, prin încheierea atacată.

Totodată, s-a reținut că trimiterile la conduita anterioară bună a inculpaților, la sinceritatea inculpatei N.D. și la situația familială a acesteia, precum și la realizările profesionale ale inculpatului B.Ș., nu au relevanța ce li se atribuie de recurenți, aceste împrejurări putând face doar obiectul individualizării sancțiunii penale, în eventualitatea trimiterii acestora în judecată și reținerii vinovăției.

Prin rechizitoriul nr. 85/P/2004 din 25 mai 2004, Parchetul Național Anticorupție a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului B.Ș. (general de brigadă medic), pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 și a inculpatei N.D., pentru complicitate la aceeași infracțiune, fixându-se termen pentru judecarea cauzei penale, la data de 10 iunie 2004.

La data de 27 mai 2004, când s-a luat în examinare din oficiu, conform art. 300

1

C. proc. pen., verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpaților B.Ș. și N.D., apărătorii acestora având cuvântul, pe rând, au solicitat revocarea măsurii arestării preventive și judecarea acestora în libertate, susținând că în cauză nu mai subzistă temeiurile avute, în vederea la luarea acesteia.

Prin încheierea din aceeași zi, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2990/2004, a fost revocată măsura arestării preventive a inculpaților și s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestora.

Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat și nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Astfel, organul de urmărire penală a strâns toate probele pe care le-a considerat necesare, cu privire la existența infracțiunilor.

Ca atare, pentru buna desfășurare a procesului, nu se impune continuarea privării de libertate a inculpaților.

Pe de altă parte, nu există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaților ar constitui pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere și statutul socio-profesional al acestora, precum și situația lor familială.

Împotriva acestei încheieri, Parchetul Național Anticorupție a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, să se dispună menținerea stării de arest a inculpaților, susținându-se că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă în continuare.

Completul de 9 judecători a Înaltei Curți de Casație și justiție, prin decizia nr. 187 din 31 mai 2004, a admis recursul declarat de procuror, a casat încheierea atacată și, în temeiul art. 300

1

alin. (3) C. proc. pen., a menținut arestarea preventivă a inculpaților B.Ș. și N.D., reținând că, în cauză, subzistă cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. b) și h) C. proc. pen.

La termenul din 10 iunie 2004, motivat de necesitatea înlăturării unor neregularități ale actului de sesizare a instanței, judecarea cauzei penale a fost amânată la data de 24 iunie 2004.

Prin aceeași încheiere, cererile formulate de inculpați, privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara, au fost respinse, instanța de judecată reținând că temeiurile, care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu s-au modificat.

La termenul din 24 iunie 2004, fixat pentru judecarea cauzei penale, prin încheierea pronunțată în aceeași zi în dosarul nr. 2990/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, instanța de judecată a admis cererile formulate de inculpați și a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive, cu obligarea acestora de a nu părăsi localitatea și de a nu părăsi țara.

Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că temeiurile, care au determinat luarea măsurii arestării preventive, s-au schimbat.

Astfel, pe lângă faptul că dispozițiile art. 148 lit. b) C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, infracțiunea nefiind judecată în procedură de urgență și nefiind flagrantă, nici dispozițiile cumulative prevăzute la lit. h), de sub același articol, nu mai sunt realizate.

În acest sens, s-a mai reținut că nu există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaților ar constitui pericol concret pentru ordinea publică.

S-a apreciat că, atât din probele administrate în timpul cercetării judecătorești, cât și din declarațiile inculpaților, rezultă că lăsarea lor în libertate nu ar împieta asupra desfășurării normale a procesului, în acest sens, instanța de judecată având în vedere vârsta inculpaților, pregătirea lor profesională, comportamentul anterior comiterii faptei și situația familială.

În acest context, instanța a apreciat că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsurile prevăzute de art. 136 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă încheieri, Parchetul Național Anticorupție a declarat recurs, susținând că hotărârea atacată este netemeinică.

S-a susținut că temeiurile, care au determinat luarea măsurii arestării preventive, subzistă în continuare, așa cum s-a reținut, în mod corect, de instanța de fond, prin încheierea din 10 iunie 2004, precum și de Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 187 din 31 mai 2004.

Fără ca, în cauză, să apară împrejurări semnificative care să ducă la concluzia că temeiurile care au determinat măsura arestării preventive a inculpaților s-au schimbat, instanța de fond a decis în sensul înlocuirii măsurii menționate.

Or, faptul că inculpații au fost audiați, aceștia menținându-și declarațiile date în cursul urmăririi penale, nu poate avea semnificația dată de instanța de fond și, în temeiul acestei împrejurări, nu se poate conchide că lăsarea lor în libertate nu ar împieta asupra desfășurării normale a procesului penal, posibilitatea influențării martorilor pe parcursului cercetării judecătorești subzistând în continuare.

Cele două cazuri de arestare, respectiv art. 148 lit. b) și h) C. proc. pen., conforme cu prevederile constituționale și cu cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, subzistă în continuare și, ca atare, în mod greșit, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive.

Așa fiind, pentru buna desfășurare a procesului penal, menținerea în continuare a măsurii arestării preventive a celor doi inculpați se impune.

În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și respingerea cererilor inculpaților, privind înlocuirea măsurii arestării preventive, cu obligarea acestora de a nu părăsi localitatea și de a nu părăsi țara.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din încheierea nr. 75 din 4 mai 2004, precum și din mandatele de arestare preventivă nr. 1/U și nr. 2/U din aceeași zi, rezultă că arestarea preventivă a inculpaților B.Ș. și N.D. a fost dispusă în baza art. 148 alin. (1) lit. b) și h) C. proc. pen.

Or, existența cazului de arestare prevăzut de art. art. 148 lit. b) C. proc. pen., referitor la situația când „

infracțiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an”, este temeinic dovedit, prin probele existente în dosar.

De altfel, împrejurarea că infracțiunea pentru care s-a dispus arestarea a fost flagrantă, nu este contestată în cauză.

Ca atare, existența acestui caz de arestare nu comportă discuții.

Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., „

măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii”.

În raport de dispozițiile acestui text de lege, este de observat că, privitor la acest temei de arestare, prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nu au intervenit și nici nu puteau interveni schimbări, care să justifice înlocuirea măsurii preventive a arestării, dispuse în considerarea stării de flagranță.

Sub acest aspect, în mod greșit, s-a motivat în hotărârea atacată că dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. nu sunt incidente, întrucât judecarea infracțiunii nu a avut loc în procedură de urgență, pentru că legea nu condiționează existența acestui temei de arestare de modalitatea în care are loc, ulterior, procedura de judecată a infracțiunii flagrante.

În concluzie, în raport de starea de flagranță confirmată de actele și lucrările dosarului, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că acest temei de arestare nu mai subzistă, așa încât criticile formulate prin recurs, sub acest aspect, se constată a fi întemeiate.

Pe de altă parte, din economia art. 136 C. proc. pen., rezultă că măsurile preventive au ca scop buna desfășurare a procesului penal.

Sintagma folosită de legiuitor în textul legal menționat privește asigurarea condițiilor necesare, prevăzute de legea procesuală penală, pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum acesta este definit în art. 1 C. proc. pen.

Pentru a aprecia că nu mai subzistă cazul de arestare, prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., prima instanță a reținut că, în cauză, în cadrul cercetării judecătorești, inculpații au dat declarații, menținând susținerile din cursul urmăririi penale.

Pe de altă parte, s-a reținut că nu există probe certe că lăsarea inculpaților în libertate ar împieta asupra desfășurării procesului penal sau ar constitui un pericol pentru ordinea publică.

Or, în realitate, nici privitor la acest temei de arestare, prevăzută de art. 148 lit. h) C. proc. pen., nu au intervenit schimbări.

Într-adevăr, începând cercetarea judecătorească, instanța i-a ascultat pe cei doi inculpați, însă, în declarațiile acestora nu a intervenit nici o schimbare față de pozițiile avute prin declarațiile anterioare, date de ei în cursul urmăririi penale.

Față de această situație, apare evident că pentru aflarea adevărului este absolut necesară continuarea cercetării judecătorești, prin ascultarea celor 5 martori invocați în rechizitor, în aceleași condiții, pentru a se verifica realitatea cu privire la infracțiunea de luare de mită, imputată inculpaților prin actul de sesizare, infracțiune confirmată de inculpata N.D., dar negată constant de inculpatul B.Ș.

Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, din economia art. 200 și art. 289 C. proc. pen., rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale, invocate în rechizitor, servesc numai ca temei pentru trimitere în judecată.

Pentru a servi drept temei pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie obligatoriu verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință publică, în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu.

Numai după o verificare obligatorie, în aceste condiții, instanța poate reține, motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecății.

Or, în condițiile în care martorii invocați în rechizitor, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată, nu au fost încă ascultați la instanță, nu se poate susține că pericolul concret avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă.

Existența acestui pericol concret pentru ordinea publică, la care se referă textul art. 148 lit. h) C. proc. pen., trebuie examinat și stabilit diferențiat de la caz la caz, în raport de particularitățile specifice ale fiecărei cauze în parte.

Una din componentele noțiunii de ordine publică, este, desigur, cea reținută de prima instanță, prin încheierea nr. 75 din 4 mai 2004, aceasta presupunând, între altele, un climat social firesc, în care să fie asigurată funcționarea normală a instituțiilor statului, existența și menținerea unei stări de siguranță și securitate, de liniște a cetățenilor și de respectare a drepturilor acestora.

Or, în cazul unei infracțiuni de luare de mită, imputată unui general, cadru universitar, pretins descoperită prin prindere în flagrant, dar negată de către acesta, nu se poate susține că nu s-a produs un impact turbulent în climatul social firesc al relațiilor interumane și asupra stării de siguranță, securitate, de liniște și de respect a drepturilor cetățenilor.

Într-o asemenea situație, societatea este interesată ca procesul penal să se desfășoare în condițiile în care să fie asigurată aflarea adevărului.

Iată de ce, Curtea apreciază că aceste deziderate, elemente normative constitutive ale ordinii de drept, nu ar fi asigurate prin lăsarea în libertate a inculpaților la această dată, înainte de momentul procesual al verificării de către instanță, în condițiile art. 289 și 290 C. proc. pen., a declarațiilor martorilor, pe baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată, martori care se află în organigrama instituției de sănătate din subordinea inculpatului B.Ș.

În concluzie, urmează a se constata că, în acest moment procesual, temeiurile care au determinat măsura arestării preventive nu s-au schimbat și că, deci, înlocuind măsura arestării preventive, instanța de fond a pronunțat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul, va casa încheierea atacată și, rejudecând, va respinge cererile inculpaților, privind înlocuirea măsurii arestării preventive, cu obligarea de a nu părăsi localitatea și de a nu părăsi țara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul Național Anticorupție, împotriva încheierii din 24 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, pronunțată în dosarul nr. 2990/2004, pe care o casează.

Respinge cererile formulate de inculpații B.Ș. și N.D., privind înlocuirea măsurii arestării preventive a acestora, cu obligarea de a nu părăsi localitatea și de a nu părăsi țara.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 29 iunie 2004.