ÎCCJ, Decizia nr. 30/2005

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată la data de 2 decembrie 2003, partea vătămată R.A. a cerut începerea urmăririi penale împotriva judecătorului R.A., de la Curtea de Apel București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 și 246 C. pen. Petentul a susținut că, atât într-o încheiere de ședință, cât și în decizia penală nr. 331/R/2000, pronunțată în dosarul nr. 647/2000, au fost reținute aspecte în contradicție cu probele administrate, ceea ce a avut ca finalitate, condamnarea acestuia la pedeapsa detenției pe viață. Astfel, fără nici o motivare, s-a modificat ora comiterii infracțiunii, de la 11.00 la 15. 00 și s-a reținut că infracțiunea a fost comisă în scop de jaf.

Totodată, contrar probelor administrate, s-a reținut că petentul era divorțat, că nu avea serviciu și că efectua munci ocazionale la martorul S.N. În fine, părții civile i-a fost acordat cuvântul, nelegal, pe latura penală a cauzei. Prin rezoluția nr. 24/P/2004 din 17 februarie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale. În motivarea rezoluției, procurorul a arătat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă comiterea vreunei infracțiuni. Astfel, motivarea deciziei penale menționate este în concordanță cu probele administrate, iar neconcordanțele învederate de petent, nu sunt de natură a constitui aspecte esențiale în ceea ce privește stabilirea adevărului, vinovăția, încadrarea juridică a faptei și cuantumul pedepsei.

La data de 21 aprilie 2004, reiterând motivele plângerii penale, petentul a sesizat instanța de judecată, cu plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Prin sentința nr. 102 din 18 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că inculpatul R.A., prin sentința penală nr. 9 din 7 ianuarie 2000, a Tribunalului București, secția I penală, a fost condamnat la 20 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 174 C. pen. și la 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen. Instanța de fond a contopit pedepsele și a aplicat un spor, urmând ca inculpatul să execute, în final, 25 ani închisoare.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 331/A din 22 iunie 2000, a admis apelul declarat de procuror împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat în parte hotărârea atacată și, rejudecând, a condamnat inculpatul menționat, la pedeapsa detenției pe viață, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 174 și art. 176 lit. d) C. pen. Totodată, a majorat la 15 ani închisoare, pedeapsa stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. f) C. pen. În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. a) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa detenției pe viață. Instanța de control judiciar a apreciat că prima instanță nu a analizat cu suficientă atenție probele administrate care, coroborate, duc la concluzia că inculpatul a comis omorul în scop de tâlhărie, în atelierul unde o violase pe victimă, nu în subsolul acestui atelier.

În motivarea deciziei sunt analizate probele pe baza cărora instanța de apel și-a format convingerea că inculpatul a comis o infracțiune mai gravă, decât cea pentru care a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță. Motivarea deciziei este în concordanță cu probele administrate, iar neconcordanțele învederate de petent, nu sunt de natură a constitui aspecte esențiale în stabilirea vinovăției, încadrării juridice a faptei și aplicării pedepsei, așa cum în mod corect s-a reținut prin rezoluția atacată. Totodată, în mod corect s-a reținut de către procuror, că aspectele menționate de petent, constituiau motive de recurs și trebuiau invocate pe această cale. În fine, s-a mai reținut că recursul declarat de inculpatul R.A.

împotriva deciziei penale menționate, a fost respins de secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin decizia nr. 236 din 17 ianuarie 2002. Invocând necitarea intimatului la judecarea în fond a plângerii, petentul R.A. a declarat recurs împotriva hotărârii primei instanțe. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Într-adevăr, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., este supusă casării, hotărârea atacată cu recurs, în cazul „când judecata în primă instanță sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această împrejurare”. Raportând acest caz de casare, la dispozițiile din Titlul V Cap. II art. 175 - 184 C. proc.

pen., cu referire la art. art. 197, 6 și 289 din același cod, se constată că participarea părților la judecata în primă instanță sau în apel constituie un drept procesual derivat direct din dreptul la apărare și este garantată, printre altele, și de principiul contradictorialității ședinței de judecată. Drept urmare, când nu s-au respectat dispozițiile legale privind asigurarea participării părților la judecată, intervine o nulitate relativă care poate atrage casarea hotărârii atacate. Însă, nulitatea relativă decurgând din neîndeplinirea procedurii de citare, operează exclusiv în interesul părții, în raport cu care judecata s-a desfășurat cu încălcarea dispozițiilor art. 291 alin. (1) C. proc.

pen. și, drept urmare, acesteia i s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată, decât prin anularea actului procesual. Drept urmare, acest caz de casare poate fi invocat exclusiv de partea care a fost lipsă la judecată, din motivul arătat. Or, în cauză, lipsă la judecata în fond a plângerii a fost intimata. Ca atare, în raport cu textele legale menționate, cu referire la situația expusă, petentul nu poate invoca acest caz de casare, vizând lipsa altei părți la judecata în fond a plângerii. De altfel, din actele și lucrările dosarului rezultă legala îndeplinire a procedurii de citare cu intimata. Se constată, așadar, în cauză, respectarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la dispozițiile legale din același cod, anterior menționate.

În fine, instanța de judecată a procedat legal la judecarea cauzei în lipsa intimatei care, deși legal citată, nu s-a prezentat, față de dispozițiile art. 278 1 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora „neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluționarea cauzei”. Ca atare, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., recursul declarat de petentul R.A. fiind neîntemeiat sub aspectul acestei critici. În fine, examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de casare, susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată. Astfel, potrivit art. 200 C. proc. pen.

„urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost determinat în textul menționat, legea procesuală penală a stabilit precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunilor cu a căror săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile reglementate în art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cazul contestării acestei soluții prin formularea plângerii prevăzute în art. 278 1 C. proc. pen., controlul judiciar privește temeinicia rezoluției în raport de cercetările efectuate. Pentru a respinge plângerea și a menține rezoluția atacată, instanța de fond a constatat reținerea corectă de către organul de urmărire penală, a faptului că hotărârea pronunțată în apel, cu privire la infracțiunile reținute în sarcina inculpatului R.A., este corespunzătoare materialului probator administrat, iar neconcordanțele învederate de petent, nu au influențat soluția instanței de control judiciar.

Această concluzie rezultă și din împrejurarea că decizia instanței de apel a fost menținută, ca urmare a respingerii recursului declarat de inculpat împotriva acesteia. Pe de altă parte, soluționând cauza penală, intimata a efectuat acte de competența sa. Or, o hotărâre judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale a magistratului care a pronunțat-o. Astfel, în măsura în care activitatea de judecată, fără intenția de a vătăma interesele părților, se produc erori de judecată sau greșeli de ordin procedural, acestea pot face obiectul căilor de atac prevăzute de legea procesuală penală. Cum o astfel de intenție nu a fost invocată în cauză și, cu atât mai puțin probată, hotărârea atacată se constată a fi temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare ce se iau în considerare din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen. În fine, dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu pot constitui temei al cenzurării unei hotărâri judecătorești în alte condiții, decât cele corespunzătoare sistemului căilor de atac reglementat de același cod în Titlul II cap. III și IV. Pe de altă parte, este supusă controlului judiciar, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții, prin art. 277 - 278 din același cod. Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc exclusiv, plângerea care privește actul procesual prevăzut în textul menționat, formulată de persoana care își justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire a plângerii, de către instanța competentă să judece în fond, cauza. Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze, în cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul competent, a dispoziției de neîncepere a urmăririi penale. Așa fiind, soluția de respingere a plângerii petentului, de către prima instanță, se constată a fi legală și sub acest aspect. Nu pot fi primite, sub acest aspect, concluziile procurorului, în sensul admiterii recursului, casării hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea plângerii, ca inadmisibilă.

Astfel, menținerea în final a sentinței de respingere a plângerii, însă ca inadmisibilă, apare ca o soluție ce nu satisface natura juridică a recursului de remediu procesual. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul R.A., ca nefondat. Totodată, în baza art. 191 alin. (2) din același cod, petentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A. împotriva sentinței nr. 102 din 18 mai 2004, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 2148/2003. Obligă petentul R.A. să plătească statului, suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.