ÎCCJ, Decizia nr. 30/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 30/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată la data

de 2 decembrie 2003, partea vătămată R.A. a cerut începerea urmăririi penale

împotriva judecătorului R.A., de la Curtea de Apel București, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 289 și 246 C. pen.

Petentul a susținut că, atât într-o

încheiere de ședință, cât și în decizia penală nr. 331/R/2000, pronunțată în

dosarul nr. 647/2000, au fost reținute aspecte în contradicție cu probele

administrate, ceea ce a avut ca finalitate, condamnarea acestuia la pedeapsa detenției

pe viață.

Astfel, fără nici o motivare, s-a

modificat ora comiterii infracțiunii, de la 11.00 la 15. 00 și s-a reținut că

infracțiunea a fost comisă în scop de jaf.

Totodată, contrar probelor

administrate, s-a reținut că petentul era divorțat, că nu avea serviciu și că

efectua munci ocazionale la martorul S.N.

În fine, părții civile i-a fost

acordat cuvântul, nelegal, pe latura penală a cauzei.

Prin rezoluția nr. 24/P/2004 din 17

februarie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale.

În motivarea rezoluției, procurorul

a arătat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă comiterea

vreunei infracțiuni.

Astfel, motivarea deciziei penale

menționate este în concordanță cu probele administrate, iar neconcordanțele

învederate de petent, nu sunt de natură a constitui aspecte esențiale în ceea

ce privește stabilirea adevărului, vinovăția, încadrarea juridică a faptei și

cuantumul pedepsei.

La data de 21 aprilie 2004, reiterând

motivele plângerii penale, petentul a sesizat instanța de judecată, cu plângere

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Prin sentința nr. 102 din 18 mai

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

judecată a reținut că inculpatul R.A., prin sentința penală nr. 9 din 7

ianuarie 2000, a Tribunalului București, secția I penală, a fost condamnat la

20 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 174 C. pen.

și la 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin.

(2) lit. f) C. pen.

Instanța de fond a contopit

pedepsele și a aplicat un spor, urmând ca inculpatul să execute, în final, 25

ani închisoare.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia nr. 331/A din 22 iunie 2000, a admis apelul declarat

de procuror împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat în parte

hotărârea atacată și, rejudecând, a condamnat inculpatul menționat, la pedeapsa

detenției pe viață, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 174 și art.

176 lit. d) C. pen. Totodată, a majorat la 15 ani închisoare, pedeapsa

stabilită pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin.

(1) și alin. (2) lit. f) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și a art. 34

lit. a) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa detenției pe viață.

Instanța de control judiciar a

apreciat că prima instanță nu a analizat cu suficientă atenție probele

administrate care, coroborate, duc la concluzia că inculpatul a comis omorul în

scop de tâlhărie, în atelierul unde o violase pe victimă, nu în subsolul

acestui atelier.

În motivarea deciziei sunt analizate

probele pe baza cărora instanța de apel și-a format convingerea că inculpatul a

comis o infracțiune mai gravă, decât cea pentru care a fost trimis în judecată

și condamnat în primă instanță.

Motivarea deciziei este în

concordanță cu probele administrate, iar neconcordanțele învederate de petent,

nu sunt de natură a constitui aspecte esențiale în stabilirea vinovăției, încadrării

juridice a faptei și aplicării pedepsei, așa cum în mod corect s-a reținut prin

rezoluția atacată.

Totodată, în mod corect s-a reținut

de către procuror, că aspectele menționate de petent, constituiau motive de

recurs și trebuiau invocate pe această cale.

În fine, s-a mai reținut că recursul

declarat de inculpatul R.A. împotriva deciziei penale menționate, a fost

respins de secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin decizia nr. 236 din

17 ianuarie 2002.

Invocând necitarea intimatului la

judecarea în fond a plângerii, petentul R.A. a declarat recurs împotriva

hotărârii primei instanțe.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Într-adevăr, potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., este supusă casării, hotărârea atacată cu

recurs, în cazul „când judecata în primă instanță sau în apel a avut loc fără

citarea legală a unei părți sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de

a se prezenta și de a înștiința instanța despre această împrejurare”.

Raportând acest caz de casare, la

dispozițiile din Titlul V Cap. II art. 175 - 184 C. proc. pen., cu referire la art.

art. 197, 6 și 289 din același cod, se constată că participarea părților la

judecata în primă instanță sau în apel constituie un drept procesual derivat

direct din dreptul la apărare și este garantată, printre altele, și de

principiul contradictorialității ședinței de judecată.

Drept urmare, când nu s-au respectat

dispozițiile legale privind asigurarea participării părților la judecată, intervine

o nulitate relativă care poate atrage casarea hotărârii atacate.

Însă, nulitatea relativă decurgând

din neîndeplinirea procedurii de citare, operează exclusiv în interesul părții,

în raport cu care judecata s-a desfășurat cu încălcarea dispozițiilor art. 291 alin.

(1) C. proc. pen. și, drept urmare, acesteia i s-a adus o vătămare ce nu poate

fi înlăturată, decât prin anularea actului procesual.

Drept urmare, acest caz de casare

poate fi invocat exclusiv de partea care a fost lipsă la judecată, din motivul

arătat.

Or, în cauză, lipsă la judecata în

fond a plângerii a fost intimata.

Ca atare, în raport cu textele

legale menționate, cu referire la situația expusă, petentul nu poate invoca acest

caz de casare, vizând lipsa altei părți la judecata în fond a plângerii.

De altfel, din actele și lucrările

dosarului rezultă legala îndeplinire a procedurii de citare cu intimata.

Se constată, așadar, în cauză,

respectarea dispozițiilor art. 278

1

alin. (4) C. proc. pen., cu

referire la dispozițiile legale din același cod, anterior menționate.

În fine, instanța de judecată a

procedat legal la judecarea cauzei în lipsa intimatei care, deși legal citată, nu

s-a prezentat, față de dispozițiile art. 278

1

alin. (4) C. proc.

pen., potrivit cărora „neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică

soluționarea cauzei”.

Ca atare, hotărârea atacată nu este

supusă cazului de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 21 C.

proc. pen., recursul declarat de petentul R.A. fiind neîntemeiat sub aspectul

acestei critici.

În fine, examinând cauza, în raport cu

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri de

casare, susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată.

Astfel, potrivit art. 200 C. proc.

pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel

cum acesta a fost determinat în textul menționat, legea procesuală penală a

stabilit precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului

penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunilor cu a căror săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile reglementate

în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii

penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de neîncepere a urmăririi penale sau, după caz, când

urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea

acesteia.

În cazul contestării acestei soluții

prin formularea plângerii prevăzute în art. 278

1

C. proc. pen., controlul

judiciar privește temeinicia rezoluției în raport de cercetările efectuate.

Pentru a respinge plângerea și a

menține rezoluția atacată, instanța de fond a constatat reținerea corectă de

către organul de urmărire penală, a faptului că hotărârea pronunțată în apel, cu

privire la infracțiunile reținute în sarcina inculpatului R.A., este

corespunzătoare materialului probator administrat, iar neconcordanțele învederate

de petent, nu au influențat soluția instanței de control judiciar.

Această concluzie rezultă și din

împrejurarea că decizia instanței de apel a fost menținută, ca urmare a

respingerii recursului declarat de inculpat împotriva acesteia.

Pe de altă parte, soluționând cauza

penală, intimata a efectuat acte de competența sa.

Or, o hotărâre judecătorească, în

sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale a magistratului

care a pronunțat-o.

Astfel, în măsura în care

activitatea de judecată, fără intenția de a vătăma interesele părților, se

produc erori de judecată sau greșeli de ordin procedural, acestea pot face

obiectul căilor de atac prevăzute de legea procesuală penală.

Cum o astfel de intenție nu a fost

invocată în cauză și, cu atât mai puțin probată, hotărârea atacată se constată

a fi temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare ce se iau

în considerare din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

În fine, dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., nu pot constitui temei al cenzurării unei hotărâri judecătorești

în alte condiții, decât cele corespunzătoare sistemului căilor de atac reglementat

de același cod în Titlul II cap. III și IV.

Pe de altă parte, este supusă

controlului judiciar, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv

dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii

plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea

părții, prin art. 277 - 278 din același cod.

Ca atare, are aptitudinea

declanșării controlului judecătoresc exclusiv, plângerea care privește actul

procesual prevăzut în textul menționat, formulată de persoana care își

justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea

procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire

a plângerii, de către instanța competentă să judece în fond, cauza.

Or, petentul a sesizat secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva

soluției de neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura prevăzută de art.

278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze, în

cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul competent, a

dispoziției de neîncepere a urmăririi penale.

Așa fiind, soluția de respingere a

plângerii petentului, de către prima instanță, se constată a fi legală și sub

acest aspect.

Nu pot fi primite, sub acest aspect,

concluziile procurorului, în sensul admiterii recursului, casării hotărârii

atacate și, în rejudecare, respingerea plângerii, ca inadmisibilă. Astfel, menținerea

în final a sentinței de respingere a plângerii, însă ca inadmisibilă, apare ca

o soluție ce nu satisface natura juridică a recursului de remediu procesual.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de petentul R.A., ca nefondat.

Totodată, în baza art. 191 alin. (2)

din același cod, petentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul R.A. împotriva sentinței nr. 102 din 18 mai 2004, a secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 2148/2003.

Obligă petentul R.A. să plătească

statului, suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care suma

de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru apărarea din

oficiu a acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.