ÎCCJ, Decizia nr. 73/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

data de 10 decembrie 2002, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, Liga Democratică pentru

Dreptate din România, în calitate de mandatar al petiționarei I.G., a formulat

plângere împotriva judecătorilor T.I., A.M. și T.D., în legătură cu modul cum

au soluționat, prin decizia civilă nr. 115 din 25 ianuarie 2002, a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, cauza ce face obiectul dosarului nr. 929/2001

al acelei secții.

Procurorul desemnat să

examineze plângerea, prin rezoluția din 11 decembrie 2003, dată în dosarul nr. 92/P/2003,

a dispus neînceperea urmăririi penale, motivând că, în cauză, nu se poate

reține săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, 249 și 289 C. pen.

Împotriva rezoluției

menționate, Liga Democratică pentru Dreptate din România a formulat plângere,

la data de 12 ianuarie 2004, această plângere fiind respinsă, ca nefondată,

prin sentința nr. 67 din 23 aprilie 2004, a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, cu motivarea că în lipsa unor indicii temeinice, nu se

poate ajunge la concluzia că judecătorii vizați ar fi comis infracțiunile

imputate.

Această sentință a rămas

definitivă, în urma respingerii recursului declarat de Liga Democratică pentru

Dreptate din România, prin decizia nr. 197 din 7 iunie 2004 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în complet format din 9 judecători.

La data de 30 iulie 2004, I.G.

a formulat plângere împotriva aceleiași rezoluții de neîncepere a urmăririi

penale, subliniind că această plângere este „înaintată în conformitate cu art. 21

din Constituția României și art. 6 parag. 1 - CEDO”, precum și că recurgerea la

o nouă plângere se justific, deoarece la 29 martie 2003 a solicitat extinderea

cercetărilor pentru alte infracțiuni.

Ca urmare, cauza a fost

reînregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

formându-se dosarul nr. 4522/2004.

La termenul din 22 octombrie

2004, prin precizare scrisă, I.G. a formulat critici cu privire la modul în care

au soluționat cauza, procurorul care a examinat plângerea și instanța învestită

să se pronunțe asupra rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

S-a susținut, de asemenea,

că magistrații la care s-a referit, au comis infracțiuni în dauna intereselor legale

ale petiționarei, de acționar majoritar la SC T.&G. SRL.

La termenul de judecată din

3 decembrie 2004, punându-se în discuție, din oficiu, problema dacă a fost

respectat termenul de formulare a plângerii prevăzut în art. 278

1

alin.

(1) C. proc. pen., petiționara a invocat excepția de neconstituționalitate a art.

62 și 63

1

C. proc. pen., cerând să fie sesizată Curtea

Constituțională, pentru a se pronunța asupra acestei excepții.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin sentința nr. 273 din 3 decembrie 2004, a respins,

ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu motivarea că

nu sunt întrunite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deoarece

excepția invocată nu se referă la texte de lege ce ar putea avea legătură cu

soluționarea aspectelor de ordin procedural privind tardivitatea plângerii.

S-a relevat, în acest sens,

că unul din textele de lege la care se referă excepția, cel al art. 63

1

C. proc. pen., nu se regăsește în acest cod, iar celălalt text, al art. 62 din

același cod, privind probele și aprecierea lor, nu are legătură cu speța.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă, ca tardivă, plângerea formulată de petiționară împotriva rezoluției

procurorului de neîncepere a urmăririi penale din 11 decembrie 2003, dată în

dosarul nr. 92/P/2003, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casați4e și

Justiție.

S-a motivat că noua

plângere, împotriva rezoluției procurorului din 11 decembrie 2003, fiind

formulată abia la 30 iulie 2004, în condițiile în care s-a făcut dovada că

această rezoluție a fost comunicată petiționarei și ea avea cunoștință, la data

de 15 februarie 2004, despre conținutul rezoluției, este tardivă, deoarece s-a

depășit termenul de 20 de zile prevăzut în art. 278

1

C. proc. pen.,

pentru formularea unei astfel de plângeri.

Împotriva acestei sentințe,

petiționara I.G. a declarat recurs.

Prin motivele formulate,

petiționara a susținut că instanța trebuia să observe că prin excepția de

neconstituționalitate invocată, a urmărit să se refere la art. 63 alin. (1) C.

proc. pen., iar nu la art. 63

1

din același cod, cum a menționat

datorită unei înregistrări greșite în calculator.

Învederând că nu a negat faptul

că a luat cunoștință de soluțiile date de procuror în urma examinării

plângerilor pe care ea le-a formulat, petiționara a susținut că instanța nu era

totuși îndreptățită să-i respingă plângerea, cât timp temeiurile pe care le-a

invocat, sunt juste.

În concluzie, petiționara a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării plângerii

sale în conformitate cu cerințele legii.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor

dosarului se constată că, examinând plângerea, instanța a avut suficiente

temeiuri pentru a ajunge la concluzia că aceasta i-a fost adresată tardiv.

În adevăr, secția de urmărire

penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, cu adresa nr. 92/P/2003 din 16 decembrie 2003, a comunicat

petiționarei I.G., că prin rezoluția din 11 decembrie 2003, s-a dispus

neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, de neglijență în serviciu și de fals

intelectual, cu privire la judecătorii care au pronunțat decizia nr. 115 din 25

ianuarie 2002, a Curții de Apel București, secția comercială.

În același timp, așa cum s-a

subliniat prin considerentele sentinței, există certitudine că la data de 15

februarie 2004, petiționara I.G., prezentându-se în fața instanței într-o altă

cauză, privind aceeași rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, cunoștea în

mod indiscutabil conținutul acelei rezoluții.

De altfel, însăși

petiționara a menționat, prin motivele de casare formulate, că nu a negat

faptul că a luat cunoștință de soluțiile date de procuror, relevând că ultima

plângere a formulat-o, pentru că are dreptul la o judecată echitabilă.

Or, în aceste condiții,

termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.,

în care se putea face plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, a fost în mod vădit depășit de către petiționară, încât plângerea sa

este corect respinsă ca tardiv introdusă.

Pe de altă parte, din

examinarea art. 62 și art. 63 alin. (1) C. proc. pen., pe care petiționara

susține, prin motivele de recurs, că le-ar fi vizat prin excepția de neconstituționalitate

invocată, se constată că dispozițiile acestor texte de lege nu au nici o

legătură cu aspectele de ordin procedural ce s-au pus cu privire la

soluționarea cauzei.

Tot sub acest aspect, mai

este de observat că, din moment ce însăși cererea principală a fost formulată

tardiv, cererile cu caracter accesoriu, derivând din aceasta, cum este excepția

de neconstituționalitate invocată, nu mai erau susceptibile de a fi luate în

considerare.

În consecință,

constatându-se netemeinicia criticilor din motivele de casare formulate,

urmează ca recursul declarat de petiționară să fie respins ca nefondat, cu

obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționara I.G. împotriva sentinței nr. 273 din 3

decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 4522/2004.

Obligă pe petiționară să

plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2005.