ÎCCJ, Decizia nr. 73/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2002, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, Liga Democratică pentru Dreptate din România, în calitate de mandatar al petiționarei I.G., a formulat plângere împotriva judecătorilor T.I., A.M. și T.D., în legătură cu modul cum au soluționat, prin decizia civilă nr. 115 din 25 ianuarie 2002, a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, cauza ce face obiectul dosarului nr. 929/2001 al acelei secții. Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluția din 11 decembrie 2003, dată în dosarul nr. 92/P/2003, a dispus neînceperea urmăririi penale, motivând că, în cauză, nu se poate reține săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, 249 și 289 C. pen.

Împotriva rezoluției menționate, Liga Democratică pentru Dreptate din România a formulat plângere, la data de 12 ianuarie 2004, această plângere fiind respinsă, ca nefondată, prin sentința nr. 67 din 23 aprilie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu motivarea că în lipsa unor indicii temeinice, nu se poate ajunge la concluzia că judecătorii vizați ar fi comis infracțiunile imputate. Această sentință a rămas definitivă, în urma respingerii recursului declarat de Liga Democratică pentru Dreptate din România, prin decizia nr. 197 din 7 iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în complet format din 9 judecători. La data de 30 iulie 2004, I.G. a formulat plângere împotriva aceleiași rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, subliniind că această plângere este „înaintată în conformitate cu art. 21 din Constituția României și art. 6 parag.

1 - CEDO”, precum și că recurgerea la o nouă plângere se justific, deoarece la 29 martie 2003 a solicitat extinderea cercetărilor pentru alte infracțiuni. Ca urmare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, formându-se dosarul nr. 4522/2004. La termenul din 22 octombrie 2004, prin precizare scrisă, I.G. a formulat critici cu privire la modul în care au soluționat cauza, procurorul care a examinat plângerea și instanța învestită să se pronunțe asupra rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. S-a susținut, de asemenea, că magistrații la care s-a referit, au comis infracțiuni în dauna intereselor legale ale petiționarei, de acționar majoritar la SC T.&G.

SRL. La termenul de judecată din 3 decembrie 2004, punându-se în discuție, din oficiu, problema dacă a fost respectat termenul de formulare a plângerii prevăzut în art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petiționara a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 62 și 63 1 C. proc. pen., cerând să fie sesizată Curtea Constituțională, pentru a se pronunța asupra acestei excepții. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 273 din 3 decembrie 2004, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deoarece excepția invocată nu se referă la texte de lege ce ar putea avea legătură cu soluționarea aspectelor de ordin procedural privind tardivitatea plângerii.

S-a relevat, în acest sens, că unul din textele de lege la care se referă excepția, cel al art. 63 1 C. proc. pen., nu se regăsește în acest cod, iar celălalt text, al art. 62 din același cod, privind probele și aprecierea lor, nu are legătură cu speța. Prin aceeași sentință a fost respinsă, ca tardivă, plângerea formulată de petiționară împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale din 11 decembrie 2003, dată în dosarul nr. 92/P/2003, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casați4e și Justiție. S-a motivat că noua plângere, împotriva rezoluției procurorului din 11 decembrie 2003, fiind formulată abia la 30 iulie 2004, în condițiile în care s-a făcut dovada că această rezoluție a fost comunicată petiționarei și ea avea cunoștință, la data de 15 februarie 2004, despre conținutul rezoluției, este tardivă, deoarece s-a depășit termenul de 20 de zile prevăzut în art. 278 1 C. proc.

pen., pentru formularea unei astfel de plângeri. Împotriva acestei sentințe, petiționara I.G. a declarat recurs. Prin motivele formulate, petiționara a susținut că instanța trebuia să observe că prin excepția de neconstituționalitate invocată, a urmărit să se refere la art. 63 alin. (1) C. proc. pen., iar nu la art. 63 1 din același cod, cum a menționat datorită unei înregistrări greșite în calculator. Învederând că nu a negat faptul că a luat cunoștință de soluțiile date de procuror în urma examinării plângerilor pe care ea le-a formulat, petiționara a susținut că instanța nu era totuși îndreptățită să-i respingă plângerea, cât timp temeiurile pe care le-a invocat, sunt juste. În concluzie, petiționara a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării plângerii sale în conformitate cu cerințele legii.

Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului se constată că, examinând plângerea, instanța a avut suficiente temeiuri pentru a ajunge la concluzia că aceasta i-a fost adresată tardiv. În adevăr, secția de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu adresa nr. 92/P/2003 din 16 decembrie 2003, a comunicat petiționarei I.G., că prin rezoluția din 11 decembrie 2003, s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de neglijență în serviciu și de fals intelectual, cu privire la judecătorii care au pronunțat decizia nr. 115 din 25 ianuarie 2002, a Curții de Apel București, secția comercială.

În același timp, așa cum s-a subliniat prin considerentele sentinței, există certitudine că la data de 15 februarie 2004, petiționara I.G., prezentându-se în fața instanței într-o altă cauză, privind aceeași rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, cunoștea în mod indiscutabil conținutul acelei rezoluții. De altfel, însăși petiționara a menționat, prin motivele de casare formulate, că nu a negat faptul că a luat cunoștință de soluțiile date de procuror, relevând că ultima plângere a formulat-o, pentru că are dreptul la o judecată echitabilă. Or, în aceste condiții, termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., în care se putea face plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, a fost în mod vădit depășit de către petiționară, încât plângerea sa este corect respinsă ca tardiv introdusă.

Pe de altă parte, din examinarea art. 62 și art. 63 alin. (1) C. proc. pen., pe care petiționara susține, prin motivele de recurs, că le-ar fi vizat prin excepția de neconstituționalitate invocată, se constată că dispozițiile acestor texte de lege nu au nici o legătură cu aspectele de ordin procedural ce s-au pus cu privire la soluționarea cauzei. Tot sub acest aspect, mai este de observat că, din moment ce însăși cererea principală a fost formulată tardiv, cererile cu caracter accesoriu, derivând din aceasta, cum este excepția de neconstituționalitate invocată, nu mai erau susceptibile de a fi luate în considerare. În consecință, constatându-se netemeinicia criticilor din motivele de casare formulate, urmează ca recursul declarat de petiționară să fie respins ca nefondat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara I.G. împotriva sentinței nr. 273 din 3 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4522/2004. Obligă pe petiționară să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2005.