ÎCCJ, Decizia nr. 143/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 143/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Petentul L.A. a formulat plângere împotriva

magistraților L.K. și B.S., din cadrul Tribunalului București, pentru

săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

prevăzută de art. 246 C. pen., respectiv de fals intelectual, prevăzută de art.

289 din același cod, constând în atestarea în fals a prezenței judecătorului A.H.,

în cadrul ședinței de judecată din 8 ianuarie 2004.

Plângerea a fost înregistrată pe rolul Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București, la data de 17 februarie 2004.

Din analiza actelor premergătoare a rezultat

următoarea situație de fapt:

Prin contestația înregistrată la data de 16 octombrie

2003, pe rolul Tribunalului București, contestatorul L.A. a solicitat anularea

deciziei nr. 708 din 25 septembrie 2003, a Universității V. și obligarea intimatei, la reintegrarea acestuia, pe postul deținut anterior, cu plata

drepturilor bănești aferente, precum și a sumei de 200 milioane lei cu titlu de

daune morale.

La termenul din 8 ianuarie 2004, fixat pentru judecarea

contestației, instanța compusă din L.K., președinte, B.S., judecător, A.H. și C.N.,

magistrați consultanți, M.I., grefier, a acordat cuvântul pe fond și a amânat

pronunțarea hotărârii, pentru data de 12 ianuarie 2004.

La termenul fixat pentru pronunțarea sentinței s-a

constatat incapacitatea temporară de muncă a magistratului consultant A.H.,

intrat în concediu medical și, urmare a imposibilității constituirii

completului de judecată, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei.

Petentul a învederat că încheierea din 8 ianuarie

2004 nu este semnată de magistratul consultant A.H., întrucât aceasta nu a fost

prezentă la judecarea cauzei. Prezența acesteia în sala de judecată a fost

atestată în fals.

Prezența în sala de judecată a magistratului

menționat este atestată, însă, de împrejurarea semnării condicii de ședință și

mențiunile din caietul de ședință al grefierului.

Încheierea de amânare a pronunțării sentinței a fost

redactată de către grefierul de ședință, a doua zi, în data de 9 ianuarie 2004.

Această încheiere nu a mai putut fi semnată de către

magistratul consultant, în data de 12 ianuarie 2004, întrucât aceasta a intrat

în concediu medical, așa cum corect s-a reținut prin încheierea prin care s-a

dispus repunerea pe rol a cauzei, în raport cu împrejurarea imposibilității

legalei constituiri a completului de judecată.

Așadar, judecătorii L.K. și B.S. au pronunțat

încheierea de ședință din 8 ianuarie 2004 și sentința nr. 322/LM din 29

ianuarie 2004, a Tribunalului București, cu respectarea cadrului legal, instituit

de art. 256 și urm. C. proc. civ.

În consecință, prin rezoluția nr. 485/P/2004 din 24

februarie 2004, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. b) C.

proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea

urmăririi penale față de magistrații menționați, pentru infracțiunile prevăzute

de art. 246 și 289 C. pen.

Prin rezoluția nr. 1493/P/2004 din 24 mai 2004, cu

referire la o nouă plângere formulată de același petent și având același

obiect, Parchetul a dispus conexarea acestui din urmă dosar și comunicarea

soluției.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, comunicată petentului, prin adresa din 27 februarie 2004, acesta a

formulat plângere, la data de 22 septembrie 2004, cu depășirea termenului prevăzut

de art. 278

1

C. proc. pen.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin

încheierea pronunțată în dosarul nr. 3294/2004, la data de 19 octombrie 2004, a respins plângerea, ca nefondată.

Împotriva acestei încheieri, petentul L.A. a declarat

recurs.

Prin decizia nr. 2213 din 31 martie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul, a casat

încheierea atacată și a fixat termen pentru judecarea în fond a plângerii.

S-a reținut că intimata L.K. îndeplinea funcția de

judecător la Curtea de Apel București, începând cu data de 1 mai 2004, calitate

care atrăgea competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

de soluționare în fond a plângerii.

Prin urmare, judecând cauza, cu depășirea

competenței, Curtea de Apel București a pronunțat o hotărâre lovită de nulitate

absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

În fond după casare cu reținere, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin sentința nr. 389 din 30 iunie 2005, a respins plângerea formulată de petentul L.A. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

rezoluția este temeinică și legală, din actele premergătoare rezultând

pronunțarea încheierii din 8 ianuarie 2004 și a sentinței nr. 322/LM/2004, a

Tribunalului București, cu respectarea dispozițiilor procedurale în materie

civilă.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul L.A. a

declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art.

385

9

C. proc. pen. Acesta a precizat că motivele de recurs vor fi

depuse ulterior, după redactarea sentinței atacate.

La data de 1 noiembrie 2005, prin memoriu separat,

petentul a depus la dosar motivele recursului, criticile privind pronunțarea de

către prima instanță a caracterului incomplet al urmăririi penale, cu referire

la erorile procedurale din cauza civilă și conținutul contradictoriu al

certificatului medical prin care se tinde a se constata incapacitatea temporară

de muncă a numitei A.H.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane

li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea

abuzivă a atribuțiilor sale de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare,

prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită

tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării

legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”, a fost

incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale

de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei

persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește elementele

constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să

releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care

să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

Pe de altă parte, prin art. 289 C. pen., sub denumirea marginală „falsul intelectual”, a fost incriminată „falsificarea unui

înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar aflat

în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau

împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a

însera unele date sau împrejurări.”.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat

susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu de către judecătorii menționați sau atestarea în fals

a prezenței magistratului consultant la judecarea cauzei.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit exclusiv ca o activitate de represiune, ci ca una

desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o

infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a

stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării

sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a

procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale,

astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală

a determinat precis și coerent, regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în

succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constându-se inexistența infracțiunilor

sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, cu privire la pretinsa nerespectare

a dispozițiilor procedurale, urmează a se reține că hotărârile pronunțate, cu

distincțiile prevăzute în art. 255 C. proc. civ., pot fi cenzurate doar prin

exercitarea căilor de atac, orice soluție contrară ducând la încălcarea

normelor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care repunerea pe rol a cauzei

civile ar fi fost rezultatul aprecierii eronate de către magistrat a probelor

administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se putea reține în

sarcina acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, era necesar să se

dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la

neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de

petent în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-civilă a

recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului

subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu

normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul

procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective

asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de

atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la

dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, în sine, hotărârea judecătorească în

sensul dispozițiilor art. 255 C. proc. civ., nu poate constitui temei al

angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de

procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac,

pe această cale.

Este de reținut în acest sens că determinarea

riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei

magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția

României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar

putea constitui fie soluția pronunțată, fie îndeplinirea unor acte procesuale

necorespunzător dispozițiilor legii procesual civile, în cadrul activității de

jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile

pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență,

iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept.

Așadar, urmează a se reține că legalitatea și

temeinicia soluției pronunțate în cauza civilă, care privește și încheierile

date în cursul judecății, nu pot fi examinate pe această cale, împrejurare în

raport cu care organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă,

corespunzătoare a normelor legale menționate.

Totodată, în raport cu împrejurarea că pentru a se

reține în sarcina judecătorilor cauzei civile, comiterea infracțiunilor

reclamate, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu

intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu

este probată în cauză, se constată că în mod corect organul de urmărire penală

a dispus, în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul dând, așadar, o

rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea și menținând

rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia

din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor

premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea

procesual-penală.

Drept urmare, nici instanța sesizată cu plângerea

menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar

în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că

s-ar fi săvârșit încălcări sau nu ar fi fost respectate unele norme procedurale

privind desfășurarea judecății.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de

petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și eventuala reformare a

hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se

constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se

probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța

de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu,

precum și a infracțiunii de fals intelectual de către persoanele nominalizate

de către petent, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în sensul

întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 246 și

289 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea

de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-petent L.A. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul L.A.

împotriva sentinței nr. 389 din 30 iunie 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6306/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.