ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2496/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Baia Mare sub nr. 6746 din 26

septembrie 2003, reclamantul P.A.V.T. a chemat în judecată pe pârâta Banca

Națională a României, sucursala Municipiului București, solicitând restituirea

unor obiecte de aur, în greutate totală de 24,98 gr., conform precizării

depuse, la data de 29 octombrie 2003.

La termenul de judecată din 12 noiembrie 2003, reclamantul a arătat că

înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârât și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în anul 1998 a făcut o

vizită în SUA, la bunica sa, de la care, după deces a moștenit mai multe

bunuri, inclusiv bijuterii din aur pe care, deși le-a prezentat la vamă în

momentul întoarcerii în țară, totuși nu s-a întocmit nici un înscris în

legătură cu ele, deși a prezentat ca act justificativ un testament. Ulterior,

în 23 și respectiv 25 februarie 1989, organele de miliție i-au confiscat

bijuteriile, din care i s-a restituit o parte.

Prin sentința civilă nr. 6767 din 11 decembrie 2003 a Judecătoriei Baia

Mare, acțiunea reclamantului a fost respinsă față de Statul Român,

constatându-se că acesta nu are calitate procesuală pasivă, dar a fost admisă

în parte față de Banca Națională a României, care a fost obligată să-i

restituie, un inel din aur – 8,70 gr., un inel damă de 10,4 g, două plăcuțe

gravate – 4,19 g și o verighetă din aur – 1,56 gr.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut

următoarele:

Prin procesul verbal de contravenție seria B, nr. 6624321 încheiat la

data de 25 februarie 1989 de Miliția județului Maramureș s-a reținut că, la

data de 16 decembrie 1988, reclamantul a introdus în țară, venind din SUA, mai

multe obiecte din aur pe care nu le-a declarat organelor vamale. În același

proces verbal s-a menționat că i-au fost restituite două verighete și un

lănțișor cu două rame medalion, dispunându-se confiscarea celorlalte, respectiv

un inel damă model frunză cu șase pietre roșii, un inel damă cap împletit cu

trei pietre verzi și trei albe, două plăcuțe de 1/1 cm, un lănțișor și două

verighete.

Anterior încheierii acestui proces verbal, respectiv la data de 23

februarie 1989, la domiciliul numitului P.I. (despre care reclamantul a arătat

că este tatăl logodnicei sale) s-a efectuat o percheziție, prilej cu care s-au

găsit obiectele confiscate.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 34

1

din Legea nr.

261/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor

prețioase în România, instanța de fond a constatat că măsura confiscării

obiectelor din aur a fost abuzivă, ceea ce justifică restituirea lor.

Cum obiectele se găseau în depozitul Băncii Naționale a României,

instanța a admis acțiunea față de această pârâtă, constatând că Statul Român nu

are calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta Banca Națională a României

prin sucursala județeană Maramureș, solicitând schimbarea ei în sensul

respingerii acțiunii pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea apelului s-a arătat că măsura confiscării a fost legală

deoarece reclamantul nu a declarat posesia obiectelor din aur la intrarea în

țară, măsura fiind întemeiată pe prevederile Decretului nr. 244/1978 [art. 57

alin. (2)].

Apelul a fost admis, astfel cum a fost formulat, prin decizia nr. 760/A

din 26 martie 2004 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

În motivarea deciziei s-a reținut că preluarea bijuteriilor din aur nu a

fost abuzivă, astfel că nu se justifică restituirea lor.

Constituția din 1965, în vigoare la data preluării (25 februarie 1989)

ocrotea dreptul de proprietate personală, inclusiv cu privire la bijuterii, dar

preluarea lor de la reclamant nu a avut ca temei simpla lor posesie, ci faptul

că nu le-a declarat la vamă, ceea ce constituia contravenția prevăzută de art.

52 lit. a) din Decretul nr. 244/1978.

De altfel și în prezent introducerea ori scoaterea din țară, precum și

tranzitul prin România de metale prețioase, de aliaje ale acestora, precum și

de pietre prețioase constituie operațiuni care trebuie autorizate potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (1) pct. 2 lit. d) din O.U.G. nr. 190/2000

modificată și aprobată prin Legea nr. 261/2002, iar desfășurarea fără

autorizație a operațiunilor cu metale prețioase constituie contravenție,

conform art. 26 din același act normativ și se sancționează cu amendă și

confiscarea bunurilor în favoarea Statului.

Pentru aceste considerente s-a admis apelul și s-a respins, ca

nefondată, acțiunea reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o

pentru nelegalitate.

În motivarea recursului, reclamantul arată că nu s-a sustras controlului

vamal la intrarea în țară; cu acel prilej a declarat că posedă mai multe

obiecte din metale prețioase, inclusiv bijuterii din aur, dar lucrătorii vamali

nu au întocmit nici un document constatator, asigurându-l că nu va avea

probleme în viitor.

Ulterior, în luna februarie 1989, lucrători de miliție, fără a avea un

mandat de percheziție s-au deplasat la locuința numitului P.I. de unde au

ridicat, în mod abuziv, obiectele aduse de reclamant din SUA și pentru care

poseda, ca dovadă, testamentul lăsat de bunica sa.

Reclamantul recurent mai arată că a contestat procesul verbal de

contravenție încheiat în urma percheziției și confiscării bunurilor, având

procese pe rol până în anul 1996, iar acțiunea sa este justificată de o

preluare abuzivă și o încălcare gravă a dreptului său de proprietate, dovedit

cu acte valide și ocrotit de lege.

Recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente:

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că, în ziua de 23 februarie

1989, doi lucrători de miliție s-au deplasat la domiciliul numitului P.I.,

despre care reclamantul recurent a arătat că era, la acea dată, tatăl

logodnicei sale unde, cu consimțământul acestuia și în prezența martorei V.E.

s-au găsit mai multe bunuri, printre care și obiecte din aur. Cu acest prilej

s-a încheiat un proces verbal în care sunt menționate condițiile și motivul

percheziției, precum și bijuteriile ridicate în vederea confiscării.

La data de 25 februarie 1989 s-a întocmit procesul verbal de

contravenție seria B nr. 6624321, în prezența reclamantului, în care s-a

menționat că, la data de 16 decembrie 1988, la întoarcerea din SUA, acesta a

introdus în țară bijuterii din aur, descrise succint, pe care nu le-a declarat

organelor vamale.

S-a constatat că fapta constituie contravenție prevăzută de art. 52 pct.

1 lit. a) din Decretul nr. 244/1978, aplicându-se sancțiunea amenzii de 1000

lei și dispunându-se confiscarea acestor bijuterii, cu excepția a șapte dintre

ele.

Reclamantul recurent a declarat că i-a fost frică să declare posesia

acelor bijuterii organelor vamale, tocmai pentru a evita confiscarea lor;

declarația sa a fost consemnată în procesul verbal de contravenție, care a fost

semnat fără obiecțiuni și a fost primit de acesta.

Reclamantul recurent a susținut că a atacat acest proces verbal, pe căi

legale, dar nu a depus nici o dovadă că el a fost anulat pentru netemeinicie

sau nelegalitate; prin urmare, procesul-verbal de contravenție face dovada

vinovăției reclamantului în săvârșirea faptei care a justificat măsura

confiscării.

La data introducerii acțiunii, respectiv 26 septembrie 2003, ca și la

data soluționării ei în fond, 11 decembrie 2003 și în apel 26 martie 2004 era

în vigoare O.U.G. nr. 190 din 9 noiembrie 2000 aprobată cu modificări prin

Legea nr. 261 din 29 aprilie 2002 potrivit căreia, persoanele fizice ale căror

obiecte din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase au fost

preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946 și

până în anul 1990, pot solicita restituirea acestora [art. 26 alin. (1) din

actul normativ menționat].

Așa cum corect a reținut instanța de apel, preluarea bijuteriilor în

cauză nu a fost abuzivă, ci rezultatul conduitei ilegale a reclamantului care a

omis declararea lor la intrarea în țară, fapt sancționat contravențional la

acel moment printr-un act normativ, deci fără încălcarea reglementărilor în

vigoare până în anul 1990.

Principiul neretroactivității legilor, înscris în art. 1 C. civ. este

valabil deopotrivă pentru raporturile de drept civil, materiale și procesuale.

Mențiunea se impune în raport de faptul că, la data de 15 decembrie

2004, prin Legea nr. 591/2004, legiuitorul a considerat necesar să explice

sintagma „preluare abuzivă”, dându-i formă legislativă prin modificarea și

completarea O.U.G. nr. 190/2000, mai exact a art. 26, modificându-i alin. (1)

(prin eliminarea condiției de încălcare a reglementărilor în vigoare, după anul

1946 și până în anul 1990) și adăugând două alin. (1

1

) și (1

2

),

dintre care al doilea cuprinde enumerarea actelor normative în temeiul cărora

se consideră că s-au făcut preluări abuzive; printre acestea se află și

Decretul nr. 244/1978.

Acest act normativ nu a fost invocat de reclamant în cererea de recurs,

depusă cu mult înaintea intrării în vigoare a acestei legi (respectiv la 8

aprilie 2004), iar dispozițiile ei nu pot fi aplicate unei acțiuni înregistrate

în anul 2003, nefiind o situație de excepție de la aplicarea principiului

neretroactivității legilor.

De altfel, chiar legiuitorul a înțeles să ofere o soluție persoanelor

aflate în situația reclamantului recurent, probabil ca urmare a confruntării cu

hotărâri judecătorești similare, întemeiate pe reglementarea inițială din art.

26 menționat, astfel că, în art. II din Legea nr. 591/2004 a prevăzut că

„persoanele îndreptățite în baza prevederilor art. 26 alin. (1) și (1

1

)

din O.U.G. nr. 190/2000, cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei

legi, li s-au respins acțiunile judecătorești definitive și irevocabile, pot

introduce acțiuni noi în baza prezentei legi, până la data de 31 decembrie

2006”.

Trecând peste mențiunea de mai sus, în cauza de față nu s-a făcut dovada

îndeplinirii condițiilor legii speciale în vigoare la data soluționării

apelului declarat de Banca Națională a României în speță ale art. 26 alin. (1),

astfel că decizia instanței de apel este legală și temeinică, motiv pentru care

se va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat [art. 312 alin. (1)

Cod procedură civilă].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat

de reclamantul

P.A.V.T. împotriva deciziei nr. 760/A din 26 martie 2004 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2005.