ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3478/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 3 mai 2010, (prin declinare de competență de la Tribunalul Bihor) reclamanta M.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor anularea Hotărârii 15003 din 19 februarie 2010 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască drepturile ce i se cuvin în baza Legii 189/2000. In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta la data emiterii hotărârii nu a întreprins nici un fel de verificări pentru a elucida presupusele contradicții între actele depuse la dosar de ea și cele depuse de fratele său J.G., limitându-se doar la interpretarea unor acte fără a avea în vedere că unele inadvertențe țin mai mult de modul de interpretare și nu de situația în care s-a aflat.

A mai arătat că împreună cu familia a fost deportată, iar o perioadă de timp a stat în pădurea numită Pădurea Roșienilor. A mai precizat reclamanta că a fost înscrisă la școala din comuna Vîrciorog și nu în comuna Roșia în septembrie 1944-1945, 1945-1946, clasa I fiind repetentă deoarece nu a frecventat cursurile, tatăl lor mutându-i dintr-un loc în altul. A mai învederat că intimata nu a acționat în spiritul art.10 din Legea 189/2000 și a emis hotărârea contestată fără a exista motive temeinice și o bază legală. Prin întâmpinare, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor a invocat excepția de tardivitate a introducerii acțiunii arătând că, conform art. 7 din Legea 189/2000 termenul în care persoana interesată poate face contestație, este de 30 de zile de la data comunicării, reclamantei comunicându-i-se hotărârea de respingere la 4 martie 2010 și aceasta contestând-o în data de 3 mai 2010. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.

Prin sentința nr. 286/CA/2010-P.I. din 25 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta M.I., a anulat Hotărârea nr. 15003 din 19 februarie 2010 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că din analiza probelor de la dosar, contrar poziției exprimate de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, reclamanta a făcut dovada existenței unei persecuții etnice în sensul art. 1 lit. c) din Legea 189/2000, martorul audiat în instanță, S.S., confirmând că aceasta împreună cu familia a plecat în refugiu din Vîrciorog în Roșia, începând cu anul 1940 până în 1945. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 299 și urm. și ale art. 304 1 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor susține că instanța de fond în mod greșit a acordat reclamantei drepturile solicitate în baza declarațiilor date de martori, care nu sunt clare și nu se susțin reciproc.

Se mai arată în cererea depusă la Casa Județeană de Pensii Bihor intimata-reclamantă a solicitat să i se stabilească calitatea de refugiat din luna septembrie 1941 până în august 1944, iar instanța de fond în mod eronat doar în baza declarațiilor de martori a stabilit calitatea de refugiat din anul 1940 până în anul 1945. Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, precum și cu jurisprudența în materie a Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate", iar potrivit art.3 din aceeași ordonanță, „soțul supraviețuitor al celui decedat, din categoria persoanelor prevăzute la art. 1 lit. a)-e) și g), va beneficia începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea, în condițiile prezentei ordonanțe, de o indemnizație lunară de 100 lei neimpozabilă, dacă ulterior nu s-a recăsătorit". Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr.105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori." Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege". Potrivit dispozițiilor susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale. Este de reținut faptul că, în mod constant, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Or, potrivit Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanță se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declarații de martori. Comisia a respins cererea intimatei-reclamante prin Hotărârea nr. 15003 din 19 februarie 2009 deoarece din actele depuse de către aceasta nu reiese dovada unei persecuții etnice și nici a situației de strămutare sau de refugiu în altă localitate decât cea de domiciliu așa cum prevăd expres dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000. La momentul pronunțării hotărârii recurate, instanța a avut în vedere declarația martorului S.S.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța și-a format convingerea exclusiv pe declarația martorului sus menționat, declarație care nu poate fi luată în considerare cu atât mai mult cu cât aceasta este contrazisă de un înscris oficial - adeverința de la Șc. cu cls. I-VIII Vârciog de unde reiese că aceasta ar fi frecventat cursurile exact pe perioada când a afirmat că este în refugiu. Astfel fiind, este întemeiată critica din recurs referitoare la insuficiența și contradictorialitatea dintre declarația martorului și celelalte înscrisuri existente la dosarul cauzei motiv pentru care se impune ca instanța să lămurească printr-un probatoriu suplimentar aspectele legate de refugiul reclamantei-intimate M.I.

prin prisma unor mijloace de probă neîndoielnice în ceea ce privește calitatea persoanei care depune în calitate de martor. Pentru cele mai sus arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor și, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa sentința recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței nr. 286/CA/2010 - P.I. din 25 octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2011.