ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3478/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 3 mai 2010,

(prin declinare de competență de la Tribunalul Bihor) reclamanta M.I. a

solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor anularea

Hotărârii 15003 din 19 februarie 2010 emisă de pârâtă și obligarea acesteia

să-i recunoască drepturile ce i se cuvin în baza Legii 189/2000.

In motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că pârâta la data emiterii hotărârii nu a întreprins nici un fel de

verificări pentru a elucida presupusele contradicții între actele depuse la

dosar de ea și cele depuse de fratele său J.G., limitându-se doar la

interpretarea unor acte fără a avea în vedere că unele inadvertențe țin mai

mult de modul de interpretare și nu de situația în care s-a aflat.

A mai arătat că împreună cu familia a

fost deportată, iar o perioadă de timp a stat în pădurea numită Pădurea

Roșienilor.

A mai precizat reclamanta că a fost

înscrisă la școala din comuna Vîrciorog și nu în comuna Roșia în septembrie

1944-1945, 1945-1946, clasa

I

fiind repetentă deoarece

nu a frecventat cursurile, tatăl lor mutându-i dintr-un loc în altul.

A mai învederat că intimata nu a

acționat în spiritul art.10 din Legea 189/2000 și a emis hotărârea contestată

fără a exista motive temeinice și o bază legală.

Prin întâmpinare, pârâta Casa

Județeană de Pensii Bihor a invocat excepția de tardivitate a introducerii

acțiunii arătând că, conform art. 7 din Legea 189/2000 termenul în care

persoana interesată poate face contestație, este de 30 de zile de la data

comunicării, reclamantei comunicându-i-se hotărârea de respingere la 4 martie 2010

și aceasta contestând-o în data de 3 mai 2010.

Pe fond, a solicitat respingerea

acțiunii ca netemeinică și nelegală.

Prin sentința nr. 286/CA/2010-P.I. din

25 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta M.I., a anulat Hotărârea

nr. 15003 din 19 februarie 2010 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i

recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999 aprobată

prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea a reținut că din analiza probelor de la dosar, contrar poziției

exprimate de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, reclamanta a făcut dovada

existenței unei persecuții etnice în sensul art. 1 lit. c) din Legea 189/2000,

martorul audiat în instanță, S.S., confirmând că aceasta împreună cu familia a

plecat în refugiu din Vîrciorog în Roșia, începând cu anul 1940 până în 1945.

Împotriva sentinței civile pronunțate

de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană

de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând

dispozițiile art. 299 și urm. și ale art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor susține că instanța de fond în

mod greșit a acordat reclamantei drepturile solicitate în baza declarațiilor

date de martori, care nu sunt clare și nu se susțin reciproc.

Se mai arată în cererea depusă la Casa

Județeană de Pensii Bihor intimata-reclamantă a solicitat să i se stabilească

calitatea de refugiat din luna septembrie 1941 până în august 1944, iar

instanța de fond în mod eronat doar în baza declarațiilor de martori a stabilit

calitatea de refugiat din anul 1940 până în anul 1945.

Analizând cauza prin prisma motivelor

de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C.

proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, precum și cu jurisprudența în

materie a Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este fondat pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile

ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit

persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată

în altă localitate", iar potrivit art.3 din aceeași ordonanță, „soțul

supraviețuitor al celui decedat, din categoria persoanelor prevăzute la art. 1

lit. a)-e) și g), va beneficia începând cu data de întâi a lunii următoare

celei în care a fost depusă cererea, în condițiile prezentei ordonanțe, de o

indemnizație lunară de 100 lei neimpozabilă, dacă ulterior nu s-a recăsătorit".

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din

Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr.105/1999, aprobată și

modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face

cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor

oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu

martori."

Aceste dispoziții sunt date în

aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face

de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către

organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice

mijloc de probă prevăzut de lege".

Potrivit dispozițiilor susmenționate,

dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale

menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în

situația în care lipsesc actele oficiale.

Este de reținut faptul că, în mod

constant, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la

dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că

„stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna

dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o

problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței

judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Or, potrivit Normelor de aplicare a

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, citate mai sus,

dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanță

se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin

declarații de martori.

Comisia a respins cererea

intimatei-reclamante prin Hotărârea nr. 15003 din 19 februarie 2009 deoarece

din actele depuse de către aceasta nu reiese dovada unei persecuții etnice și

nici a situației de strămutare sau de refugiu în altă localitate decât cea de

domiciliu așa cum prevăd expres dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

La momentul pronunțării hotărârii

recurate, instanța a avut în vedere declarația martorului S.S.

Sub acest aspect, Înalta Curte

constată că instanța și-a format convingerea exclusiv pe declarația martorului

sus menționat, declarație care nu poate fi luată în considerare cu atât mai mult

cu cât aceasta este contrazisă de un înscris oficial - adeverința de la Șc. cu

cls. I-VIII Vârciog de unde reiese că aceasta ar fi frecventat cursurile exact

pe perioada când a afirmat că este în refugiu.

Astfel fiind, este întemeiată critica

din recurs referitoare la insuficiența și contradictorialitatea dintre

declarația martorului și celelalte înscrisuri existente la dosarul cauzei motiv

pentru care se impune ca instanța să lămurească printr-un probatoriu

suplimentar aspectele legate de refugiul reclamantei-intimate M.I. prin prisma

unor mijloace de probă neîndoielnice în ceea ce privește calitatea persoanei

care depune în calitate de martor.

Pentru cele mai sus arătate, Înalta

Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii

Bihor și, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa sentința

recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței nr. 286/CA/2010 - P.I. din 25

octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 iunie 2011.