ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4288/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 56/CA/2010 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.D., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor și a anulat hotărârea nr. 14722 din 22 septembrie 2009 emisă de pârâtă, obligând-o pe aceasta să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 06 septembrie 1940-15 septembrie 1943. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Din adresa emisă de Școala cu clasele I-VIII Vârciorog, rezultă faptul că reclamantul a urmat cursurile la Școala elementară Fâșca în perioada septembrie 1943-iunie 1947. Instanța de fond a constatat că, în lipsa actelor oficiale, prin declarațiile martorilor B.A.

și V.R. s-a făcut dovada împrejurării că în anul 1940, reclamantul, împreună cu părinții acestuia, au plecat în refugiu în localitatea Roșia de Beiuș, datorită persecuțiilor venite din partea soldaților maghiari. Instanța a avut în vedere însă, la stabilirea perioadei de refugiu, adresa emisă de Școala cu clasele I-VIII Vârciorog, reținând că aceasta este un înscris oficial și are forță probatorie mai mare decât declarațiile martorilor. Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că, în vederea soluționării cererii petentului, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a reținut vădita contradicție dintre perioada de refugiu prevăzută în cererea petentului, declarațiile martorilor V.R.

și B.G. și adeverința din 24 august 2009 eliberată de Școala cu clasele I-IV Vârciorog, din acestea rezultând cu certitudine faptul că intimatul a urmat cursurile învățământului primar în anii școlari 1943-1947 la Școala elementară Fâșca, deci în aceeași localitate în care în mod nereal declara atât petentul, cât și cei doi martori că s-ar fi refugiat în perioada 1940-1945. Se mai arată de către recurentă că la dosar nu există un document oficial din care să rezulte calitatea de persoană refugiată a reclamantului și nicio dovadă a persecuțiilor etnice suferite de către intimat, nefiind îndeplinite condițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Recurenta arată că din adresa Arhivelor Naționale – Direcția Județeană Bihor rezultă faptul că această instituție deține doar evidența refugiaților din teritoriul intrat sub administrația maghiară în urma Dictatului de la Viena din 1940, în teritoriul României, ori având în vedere faptul că atât localitatea de domiciliu, cât și localitatea unde s-a refugiat intimatul, nu au fost sub administrație maghiară, nu s-a făcut dovada persecuțiilor etnice suferite de aceasta. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G.

nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Intimatul-reclamant și-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri și a celei cu martori. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute de lege. Situația creată pentru reclamant și familie, s-a datorat persecuțiilor etnice, iar în cauză s-a făcut dovada că reclamantul împreună cu familia au plecat în refugiu, în localitatea Roșia de Beiuș, datorită persecuțiilor venite din partea soldaților maghiari.

Cum în cauză s-a făcut dovada și este de necontestat faptul că reclamantul a fost refugiat, în mod corect instanța de fond a reținut că acesta a suportat consecințele morale și materiale ale refugiului și este îndreptățit să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței nr. 56/CA/2010 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.