ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2493/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, reclamantul M.D.M.A. a solicitat anularea dispoziției nr. 1418 din 16 septembrie 2008 emisă de Primarul municipiului Fălticeni și acordarea de măsuri reparatorii pentru atenansele (anexele gospodărești) aferente imobilului din Fălticeni. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin actul de veșnică vânzare încheiat la data de 26 aprilie 1940, a dobândit imobilul situat în str. Regele Carol II, imobil constând din casă, atenanse, loc și îngrădiri. Că, imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 90/1950 iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a primit despăgubiri pentru casa compusă din 3 apartamente și teren, fără a-i fi acordate despăgubiri și pentru atenansele aferente.

Din acest motiv, a arătat reclamantul, a formulat notificarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, soluționată prin dispoziția contestată în prezenta cauză și prin care, în mod nejustificat cererea sa a fost respinsă. Prin sentința civilă nr. 1522 din 5 octombrie 2010 Tribunalul Suceava a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin notificare, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru o serie de anexe aferente imobilului din str. Republicii, (respectiv: două camere de locuit cu cerdac, o bucătărie, o cameră de baie, un grup sanitar, un coridor, două grajduri pentru furaje cu poduri etajate, remiză pentru trăsură, o magazie de cereale și una pentru utilaje agricole, coșer cu etaj, cotețe și o grădină cu pomi fructiferi).

Prin dispoziția nr. 1418 din 16 septembrie 2008, primarul municipiului Fălticeni a respins notificarea, constatând că nu se face dovada preluării abuzive a anexelor indicate și că acestea nu sunt evidențiate în cuprinsul fișei tehnice și de calcul întocmite de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Reclamantul a înțeles să-și dovedească proprietatea asupra anexelor solicitate prin actul de vânzare încheiat la 26 aprilie 1940, însă în cuprinsul acestuia sunt menționate generic, sub denumirea de atenanse, fără a fi individualizate. Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, în imobil au fost identificate două apartamente (vândute către C.R. și respectiv către C.S., B.D.), un microapartament închiriat către Z.S.M., menționându-se că din anexele destinate pentru personal au rămas două încăperi, însă acestea au fost avute în vedere la acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

A reținut prima instanță că existența anexelor nu poate fi considerată ca dovedită cu cele două declarații extrajudiciare depuse la dosar, în condițiile în care acestea nu se coroborează cu alte probe, iar martora audiată în instanță nu a putut confirma susținerile privind individualizarea anexelor. În consecință, constatându-se că reclamantul nu a demonstrat proprietatea asupra imobilelor, pretențiile acestuia au fost găsite neîntemeiate. Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 55 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel Suceava.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, față de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii cele care au fost proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive și că în speță, calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului nu a fost contestată, soluția de respingere întemeindu-se pe lipsa dovezilor privind proprietatea asupra imobilelor pentru care în cauză s-au pretins despăgubiri. În acest sens, s-a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 26 aprilie 1940, reclamantul a făcut dovada dobândirii imobilului din Fălticeni, care conține și mențiunea „atenanse” dar fără ca acestea să fie individualizate.

Raportul de expertiză efectuat a concluzionat că imobilul (situat în prezent în str. Republicii) este alcătuit din două apartamente înstrăinate altor persoane și un microapartament închiriat. În privința anexelor destinate personalului, s-a reținut că acestea se compun din două încăperi, considerate parte integrantă din locuință cu ocazia evaluării din 1996 (evaluare care a stat la baza acordării despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995). De asemenea, cu ocazia cercetării la fața locului efectuată de instanța de fond s-a constatat existența unei magazii și a unui garaj edificate de familia C., aspect necontestat, iar anexele considerate a fi demolate și pe care expertul le-a evaluat au fost enumerate de martori în declarațiile extrajudiciare depuse la dosar (acestea fiind singurele probe din care rezultă existența unor astfel de anexe și pe care în mod corect instanța de fond le-a înlăturat, atâta timp cât nu au fost administrate nemijlocit în fața ei).

Față de aceste elemente, instanța de apel a concluzionat că reclamantul nu a făcut dovada proprietății și a preluării imobilelor anexe de către stat, așa încât în mod corect tribunalul a respins acțiunea ca nefondată. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a susținut următoarele aspecte de nelegalitate: Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), singura apreciere că anexele în discuție nu au fost individualizate, fiind contrazisă în totalitate de expertiza care le-a identificat, le-a individualizat și evaluat. Pretențiile reclamantului au fost dovedite „inclusiv prin coroborarea probei cu martori”, iar instanța de apel a dat dovadă de superficialitate în analiza probelor de la dosar, a procesului-verbal de cercetare locală (consemnând fără existența vreunui act justificativ, că magazia și garajul identificate la fața locului ar aparține unei alte familii).

Ca atare, decizia recurată este netemeinică, fiind în totalitate combătută de probele administrate în cauză. Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că măsurile reparatorii se acordă numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. În cauză, imobilul a fost înstrăinat unor terțe persoane în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul primind o sumă modică, sumă ce nu cuprinde și despăgubiri pentru anexele notificate conform Legii nr. 10/2001. Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că anexele solicitate nu au existat la data naționalizării, fiind demolate anterior acestui moment și că imobilul, în totalitatea sa, a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, recurentul-reclamant primind despăgubiri.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente: În mod eronat, recurentul-reclamant susține lipsa motivelor pe care se sprijină decizia din apel, pretinzând că singurul argument al soluției ar consta în faptul că anexele nu au fost individualizate, ceea ce ar fi contrazis de chiar conținutul raportului de expertiză care a procedat la identificare, individualizare și evaluare. În realitate, instanța de apel reține, cu referire la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nedovedirea dreptului de proprietate asupra anexelor pentru care s-au cerut măsuri reparatorii (așa cum au fost ele enumerate în notificarea transmisă).

Aceasta, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare de care s-a prevalat reclamantul, ca fiind titlu de proprietate, conține doar mențiunea „atenanse”, fără vreo particularizare a acestora, iar în anexa Decretului de naționalizare ele nu apar menționate. Contrar susținerii recurentului, raportul de expertiză nu a identificat anexele, ci a realizat o evaluare ipotetică a acestora, cu trimitere la două declarații extrajudiciare de martori. Or, deși în materia Legii nr. 10/2001, regimul probațiunii este mai puțin sever, cunoscând derogări de la dreptul comun (prin instituirea prezumției de proprietate, conform art. 24 din actul normativ menționat), reclamantul nu s-a conformat prescripțiilor legii speciale (art. 23) și nici nu se află în situația de a face să opereze în favoarea sa prezumția de proprietate (câtă vreme bunurile a căror contravaloare o solicită nu apar în anexa decretului de naționalizare).

În fapt, pretinzând nemotivarea hotărârii, recurentul-reclamant readuce în discuție mijloacele de probă administrate în cauză, solicitând să li se acorde o altă valoare probatorie și ignorând astfel, natura recursului, de cale extraordinară de atac, care permite doar un control de legalitate asupra hotărârilor. Confuzia în care se află reclamantul asupra naturii non-devolutive a recursului, rezultă în mod evident și din aprecierea pe care acesta o face în sensul că „decizia este netemeinică, fiind în totalitate combătută de dovezile de la dosar”. În aceste condiții, reclamantul aduce judecății în recurs critici de netemeinicie, pretinzând de o manieră nepermisă structurii acestei căi de atac, reaprecierea mijloacelor de probă, pentru stabilirea elementelor de fapt ale pricinii în sens contrar instanțelor de fond.

Critica de nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi nici ea primită, având în vedere dispoziția legală a cărei nesocotire de către instanța de apel a fost invocată. Astfel, recurentul a susținut că instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, text care prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat, cu respectarea dispozițiilor legale. Instanța de apel nu a avut însă de aplicat, raportat la datele speței, textul de lege arătat, în condițiile în care, prealabil stabilirii naturii măsurilor reparatorii, aceasta a constatat că nu se cuvin reparații întrucât nu s-a făcut dovada proprietății bunurilor.

De aceea, susținerea de către recurent, a lipsei de temei legal a hotărârii, s-a făcut în mod eronat, cu referire la un text lipsit de incidență în cauză. Faptul că prin concluziile orale, reclamantul prin avocat a pretins nelegalitatea soluției, invocând alte articole din Legea nr. 10/2001, nu permite extinderea controlului de legalitate al instanței de recurs. Aceasta, întrucât potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, numai motivele de ordine publică putând fi invocate (în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.) în afara termenului imperativ referitor la motivarea recursului. Or, asemenea motive de ordine publică nu au fost invocate, reprezentantul recurentului tinzând în realitate, prin concluziile orale, la o modificare a cauzei juridice a recursului, ceea ce nu este permis.

Totodată, dezvoltarea motivelor de recurs nu permite, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., o altă încadrare a criticilor din perspectiva cărora să se poată realiza controlul de legalitate de către instanță. Față de considerentele arătate, constatându-se caracterul nefondat al aspectelor deduse judecății, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D.M.A. împotriva deciziei nr. 55 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.