ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2493/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, reclamantul M.D.M.A. a solicitat

anularea dispoziției nr. 1418 din 16 septembrie 2008 emisă de Primarul

municipiului Fălticeni și acordarea de măsuri reparatorii pentru atenansele

(anexele gospodărești) aferente imobilului din Fălticeni.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, prin actul de veșnică vânzare încheiat la data de 26

aprilie 1940, a dobândit imobilul situat în str. Regele Carol II, imobil

constând din casă, atenanse, loc și îngrădiri. Că, imobilul a fost naționalizat

în baza Decretului nr. 90/1950 iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a primit

despăgubiri pentru casa compusă din 3 apartamente și teren, fără a-i fi

acordate despăgubiri și pentru atenansele aferente.

Din acest motiv, a

arătat reclamantul, a formulat notificarea, în temeiul Legii nr. 10/2001,

soluționată prin dispoziția contestată în prezenta cauză și prin care, în mod

nejustificat cererea sa a fost respinsă.

Prin sentința civilă

nr. 1522 din 5 octombrie 2010 Tribunalul Suceava a respins acțiunea ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că, prin notificare, reclamantul a solicitat

despăgubiri pentru o serie de anexe aferente imobilului din str. Republicii,

(respectiv: două camere de locuit cu cerdac, o bucătărie, o cameră de baie, un

grup sanitar, un coridor, două grajduri pentru furaje cu poduri etajate, remiză

pentru trăsură, o magazie de cereale și una pentru utilaje agricole, coșer cu

etaj, cotețe și o grădină cu pomi fructiferi).

Prin dispoziția nr.

1418 din 16 septembrie 2008, primarul municipiului Fălticeni a respins

notificarea, constatând că nu se face dovada preluării abuzive a anexelor

indicate și că acestea nu sunt evidențiate în cuprinsul fișei tehnice și de

calcul întocmite de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Reclamantul a înțeles

să-și dovedească proprietatea asupra anexelor solicitate prin actul de vânzare

încheiat la 26 aprilie 1940, însă în cuprinsul acestuia sunt menționate

generic, sub denumirea de atenanse, fără a fi individualizate.

Potrivit raportului

de expertiză întocmit în cauză, în imobil au fost identificate două apartamente

(vândute către C.R. și respectiv către C.S., B.D.), un microapartament

închiriat către Z.S.M., menționându-se că din anexele destinate pentru personal

au rămas două încăperi, însă acestea au fost avute în vedere la acordarea

despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

A reținut prima

instanță că existența anexelor nu poate fi considerată ca dovedită cu cele două

declarații extrajudiciare depuse la dosar, în condițiile în care acestea nu se

coroborează cu alte probe, iar martora audiată în instanță nu a putut confirma

susținerile privind individualizarea anexelor.

În consecință,

constatându-se că reclamantul nu a demonstrat proprietatea asupra imobilelor,

pretențiile acestuia au fost găsite neîntemeiate.

Apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 55 din 5

aprilie 2001 a Curții de Apel Suceava.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, față de dispozițiile art. 3 alin. (1)

lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii cele care au fost proprietari ai imobilelor la data

preluării abuzive și că în speță, calitatea de persoană îndreptățită a

reclamantului nu a fost contestată, soluția de respingere întemeindu-se pe

lipsa dovezilor privind proprietatea asupra imobilelor pentru care în cauză

s-au pretins despăgubiri.

În acest sens, s-a

constatat că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 26 aprilie 1940,

reclamantul a făcut dovada dobândirii imobilului din Fălticeni, care conține și

mențiunea „atenanse” dar fără ca acestea să fie individualizate.

Raportul de expertiză

efectuat a concluzionat că imobilul (situat în prezent în str. Republicii) este

alcătuit din două apartamente înstrăinate altor persoane și un microapartament

închiriat.

În privința anexelor

destinate personalului, s-a reținut că acestea se compun din două încăperi,

considerate parte integrantă din locuință cu ocazia evaluării din 1996

(evaluare care a stat la baza acordării despăgubirilor în temeiul Legii nr.

112/1995).

De asemenea, cu

ocazia cercetării la fața locului efectuată de instanța de fond s-a constatat

existența unei magazii și a unui garaj edificate de familia C., aspect

necontestat, iar anexele considerate a fi demolate și pe care expertul le-a

evaluat au fost enumerate de martori în declarațiile extrajudiciare depuse la

dosar (acestea fiind singurele probe din care rezultă existența unor astfel de

anexe și pe care în mod corect instanța de fond le-a înlăturat, atâta timp cât nu

au fost administrate nemijlocit în fața ei).

Față de aceste

elemente, instanța de apel a concluzionat că reclamantul nu a făcut dovada

proprietății și a preluării imobilelor anexe de către stat, așa încât în mod

corect tribunalul a respins acțiunea ca nefondată.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamant, care a susținut următoarele aspecte de

nelegalitate:

Hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), singura apreciere

că anexele în discuție nu au fost individualizate, fiind contrazisă în

totalitate de expertiza care le-a identificat, le-a individualizat și evaluat.

Pretențiile

reclamantului au fost dovedite „inclusiv prin coroborarea probei cu martori”,

iar instanța de apel a dat dovadă de superficialitate în analiza probelor de la

dosar, a procesului-verbal de cercetare locală (consemnând fără existența

vreunui act justificativ, că magazia și garajul identificate la fața locului ar

aparține unei alte familii).

Ca atare, decizia

recurată este netemeinică, fiind în totalitate combătută de probele

administrate în cauză.

Hotărârea este

lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), fiind dată cu aplicarea

greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, care stabilesc că măsurile reparatorii se acordă numai în echivalent

atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

În cauză, imobilul a

fost înstrăinat unor terțe persoane în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul

primind o sumă modică, sumă ce nu cuprinde și despăgubiri pentru anexele

notificate conform Legii nr. 10/2001.

Intimatul-pârât a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că

anexele solicitate nu au existat la data naționalizării, fiind demolate

anterior acestui moment și că imobilul, în totalitatea sa, a fost vândut în

baza Legii nr. 112/1995, recurentul-reclamant primind despăgubiri.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având

în vedere următoarele considerente:

În mod eronat,

recurentul-reclamant susține lipsa motivelor pe care se sprijină decizia din

apel, pretinzând că singurul argument al soluției ar consta în faptul că

anexele nu au fost individualizate, ceea ce ar fi contrazis de chiar conținutul

raportului de expertiză care a procedat la identificare, individualizare și

evaluare.

În realitate,

instanța de apel reține, cu referire la dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a)

și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nedovedirea dreptului de proprietate

asupra anexelor pentru care s-au cerut măsuri reparatorii (așa cum au fost ele

enumerate în notificarea transmisă).

Aceasta, în

condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare de care s-a prevalat

reclamantul, ca fiind titlu de proprietate, conține doar mențiunea „atenanse”,

fără vreo particularizare a acestora, iar în anexa Decretului de naționalizare

ele nu apar menționate.

Contrar susținerii

recurentului, raportul de expertiză nu a identificat anexele, ci a realizat o

evaluare ipotetică a acestora, cu trimitere la două declarații extrajudiciare

de martori.

Or, deși în materia

Legii nr. 10/2001, regimul probațiunii este mai puțin sever, cunoscând derogări

de la dreptul comun (prin instituirea prezumției de proprietate, conform art.

24 din actul normativ menționat), reclamantul nu s-a conformat prescripțiilor

legii speciale (art. 23) și nici nu se află în situația de a face să opereze în

favoarea sa prezumția de proprietate (câtă vreme bunurile a căror contravaloare

o solicită nu apar în anexa decretului de naționalizare).

În fapt, pretinzând

nemotivarea hotărârii, recurentul-reclamant readuce în discuție mijloacele de

probă administrate în cauză, solicitând să li se acorde o altă valoare

probatorie și ignorând astfel, natura recursului, de cale extraordinară de

atac, care permite doar un control de legalitate asupra hotărârilor.

Confuzia în care se

află reclamantul asupra naturii non-devolutive a recursului, rezultă în mod

evident și din aprecierea pe care acesta o face în sensul că „decizia este

netemeinică, fiind în totalitate combătută de dovezile de la dosar”.

În aceste condiții,

reclamantul aduce judecății în recurs critici de netemeinicie, pretinzând de o

manieră nepermisă structurii acestei căi de atac, reaprecierea mijloacelor de

probă, pentru stabilirea elementelor de fapt ale pricinii în sens contrar

instanțelor de fond.

Critica de

nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate

fi nici ea primită, având în vedere dispoziția legală a cărei nesocotire de

către instanța de apel a fost invocată.

Astfel, recurentul a

susținut că instanța de apel ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001, text care prevede că măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat, cu respectarea

dispozițiilor legale.

Instanța de apel nu a

avut însă de aplicat, raportat la datele speței, textul de lege arătat, în

condițiile în care, prealabil stabilirii naturii măsurilor reparatorii, aceasta

a constatat că nu se cuvin reparații întrucât nu s-a făcut dovada proprietății

bunurilor.

De aceea, susținerea

de către recurent, a lipsei de temei legal a hotărârii, s-a făcut în mod

eronat, cu referire la un text lipsit de incidență în cauză.

Faptul că prin

concluziile orale, reclamantul prin avocat a pretins nelegalitatea soluției,

invocând alte articole din Legea nr. 10/2001, nu permite extinderea controlului

de legalitate al instanței de recurs.

Aceasta, întrucât

potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși

cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, numai motivele de ordine

publică putând fi invocate (în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.) în

afara termenului imperativ referitor la motivarea recursului.

Or, asemenea motive

de ordine publică nu au fost invocate, reprezentantul recurentului tinzând în

realitate, prin concluziile orale, la o modificare a cauzei juridice a recursului,

ceea ce nu este permis.

Totodată, dezvoltarea

motivelor de recurs nu permite, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., o

altă încadrare a criticilor din perspectiva cărora să se poată realiza

controlul de legalitate de către instanță.

Față de

considerentele arătate, constatându-se caracterul nefondat al aspectelor deduse

judecății, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D.M.A. împotriva deciziei nr. 55

din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012.