ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 10399 din 29 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, s-au respins excepțiile de necompetență funcțională, a tardivității și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.B., ca nefondate. S-a admis în parte acțiunea formulată de pârâtul Șt.N. în contradictoriu cu pârâtele R.A.A.P.P.S. București, M.F.P. și M.B. prin P.G. Au fost obligate pârâtele la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, B-dul Kiseleff, pe care reclamantul îl deține în calitate de chiriaș, constatând că imobilul-apartament menționat, nu intră în categoria locuințelor de protocol, a celor de serviciu sau de intervenție.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că apartamentul al cărui chiriaș este reclamantul, nu intră în niciuna din categoriile interzise vânzării, respectiv locuință de protocol, de serviciu sau de intervenție, se află în administrarea R.A. – A.P.P.S., aparținând domeniului privat al statului, toate aceste aspecte nefiind contestate nici de R.A. – A.P.P.S. și că intră în categoria imobilelor ce pot fi vândute prin negociere directă. S-a mai reținut că imobilul în care se află apartamentul în discuție este un bloc cu 6 apartamente și că până în prezent nu s-a făcut efectiv predarea lui către P.G. a M.B., conform Legii nr. 229/2008 deoarece nu s-a putut stabili categoria acestuia, respectiv dacă este vorba de imobil tip vilă exceptat de Legea nr. 299/2008, sau bloc cu mai multe unități locative, fiind în administrarea R.A.

– A.P.P.S. În concluzie, Tribunalul a reținut că indiferent de calificarea imobilului în care se află apartamentul în cauză, reclamantul are dreptul să solicite cumpărarea lui în raport de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 26 și 31 din O.G. nr. 19/2002 și Legea nr. 229/2008. Împotriva sentinței comerciale nr. 10399 din 29 iunie 2009, au declarat apel pârâții M.B. prin P.G., R.A.A.P.P.S. și D.G.F.P.M. BUCUREȘTI – M.F.P. Referitor la apelul declarat de M.F.P. – D.G.F.P. BUCUREȘTI, instanța de control judiciar a reținut că prin încheierea de ședință din 05 februarie 2010, Curtea a pus în vedere tuturor apelanților, să timbreze cererea de apel cu suma de 15 lei taxă judiciară de timbru, lucru ce i-a fost făcut cunoscut apelantului și prin citația din 18 februarie 2010 (pag.

105). împotriva stabilirii obligației de plată a taxei de timbru. M. F.P. a formulat cerere de reexaminare, care prin încheierea nr. l 16 din 03 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, în dosarul nr. 1845/2/2010, a fost respinsă ca nefondată. Ca urmare, prin încheierea din 19 martie 2010 s-a pus din nou în vedere ca D.G.F.P.M.B. – M.F.P. să timbreze cererea de apel cu suma de 15 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar, apel pe care nu l-a timbrat, astfel încât, constatând că apelantul a încălcat dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind plata taxelor de timbru, potrivit cărora taxele de timbru se plătesc anticipat, precum și ale art. 20 alin. (3) din același act normativ, văzând și dispozițiile art. 9 din O.G.

nr. 32/1995, a dispus anularea apelului D.G.F.P.M.B. – M.F.P., ca netimbrat. Referitor la apelul declarat de M.B. prin P., Curtea a constatat că în situația în care Legea nr. 299/2008 este imperativă, la art. 1 prevăzând că imobilele ca cel în cauză pentru care exista o formă legală de folosință la data de 30 septembrie 2008, este proprietatea privată a statului, aflat în administrarea R.A. – A.P.P.S., va trece cu terenul aferent în proprietatea privată a statului și în administrarea generală a M.B., situație față de care, în mod corect, prima instanță a respins excepția invocată de apelant și l-a menținut în cauză pentru opozabilitate, pentru ca în situația în care se face acest transfer, hotărârea să-i fie opozabilă.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins apelul declarat de M.B. ca nefondat. Referitor la apelul declarat de R.A.A.P.P.S., Curtea a reținut că aceasta a invocat în primul rând excepțiile necompetenței funcționale a instanței, tardivitatea cererii completatoare prin care reclamantul a cerut introducerea în cauză a M.B. prin P.G., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.B. prin P.G. Referitor la necompetența funcțională a instanței bazată pe dispozițiile speciale prevăzute de O.G. nr. 19/2002, potrivit cărora competența aparține instanțelor de contencios administrativ, Curtea a reținut că în realitate este vorba de necompetența funcțională între secțiile aceleiași instanțe, respectiv secția comercială și secția contencios administrativ, ori între secțiile aceleiași instanțe nu poate fi vorba de o excepție de necompetența materială, având în vedere că aceasta se invocă numai între instanțe.

S-a mai reținut că excepția necompetenței materiale a fost invocată la fond din oficiu și s-a rezolvat prin declinarea de către judecătorie a competenței materiale la Tribunalul București, competent a soluționa cauzele de natură comercială, reținându-se că litigiul în speță este comercial, conform art. 56 C. com., deoarece R.A. – A.P.P.S. desfășoară activități de natură comercială. Întrucât împotriva sentinței judecătoriei nu s-a formulat nicio cale de atac, aceasta a rămas irevocabilă și a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare, acest motiv de apel a fost respins ca neîntemeiat. Referitor la excepția tardivității cererii completatoare prin care reclamantul a cerut introducerea în cauză a M.B., Curtea a considerat-o neîntemeiată deoarece potrivit art. 132 C. proc.

civ., la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru a-și întregi sau modifica cererea sau pentru a propune noi dovezi, astfel încât cererea completatoare prin care reclamantul a cerut introducerea în cauză a M.B., depusă la data de 16 februarie 2009, când părțile nu puteau pune concluzii, față de dispozițiile art. 134 C. proc. civ., a fost formulată în termenul legal. In consecință, Curtea a respins ca ne fondat și acest motiv de apel. Pe fondul apelului, Curtea a reținut că din anul 1962 prin Ordinul de repartizare nr. 4662/1962, reclamantul deține imobilul în calitate de chiriaș prin închirieri succesive, ultimul contract de închiriere nr. 516444 din 03 mai 1990 încheiat cu I.C.R.A.L.

Herăstrău, odată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 39/1996 când și imobilul a intrat în administrarea R.A. – A.P.P.S., a fost prelungit prin efectul legii, O.U.G. nr. 40/1999 și O.U.G. nr. 8/2004, până la data de 08 aprilie 2009; că potrivit H.G. nr. 60/2005 completată prin H.G. nr. 265/2005, apartamentul în discuție face parte din domeniul privat al statului român și nu intră în categoria locuințelor de protocol, de serviciu sau intervenție, aceste constatări făcute pe bază de acte și în baza actelor normative în vigoare nu au fost contestate de nici una din părți.

S-a mai reținut că potrivit art. l din Legea nr. 85/1992 coroborată cu Decretul-Lege nr. 61/1990, locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere cu plata integrală sau în rate în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe către populație, că apartamentul în discuție nu intră în categoria celor exceptate de la vânzare și că făcând parte din proprietatea privată a statului conform H.G. nr. 533/2002, poziția 185. acestea se pot vinde și prin negociere directă conform art. l 1 alin. (1) din O.G. nr. 19/2002.

Astfel, Curtea a constatat că reclamantul îndeplinește condițiile legale de a solicita cumpărarea apartamentului în discuție și aceasta cu atât mai mult cu cât locuințele construite din fondurile de stat, se vând obligatoriu chiriașilor și nu la latitudinea unității de stat deținătoare, conform art. l din Legea nr. 85/1992 coroborat cu dispozițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 care prevăd condițiile de plată a prețului integral sau în rate. Faptul că imobilul nu a fost predat de R.A. – A.P.P.S. conform Legii nr. 229/2008 către M.B., nu poate constitui un impediment la vânzarea acestuia, blocul în care se află apartamentul respectiv implicând existența mai multor etaje cu mai multe unități locative, fără a se face mențiunea că acesta intră în categoria vilelor.

În consecință, prin decizia nr. 219 din 7 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de D.G.F.P.M.B. – M.F.P. și a respins apelurile declarate de R.A.P.P.S. și M.B. prin P.G., ca nefondate. Împotriva deciziei sus menționate, au declarat recurs pârâții M.F.P. BUCUREȘTI prin D.G.F.P. BUCUREȘTI, M.B. prin P. și

A.P.S. R.A. BUCUREȘTI.

Prin recursul formulat, recurentul M.F.P. BUCUREȘTI prin D.G.F.P. BUCUREȘTI a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, susținând că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 și art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 760/1999 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, conform cărora recurentul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar. Recurentul M.B. prin P. a invocat la rândul său, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., apreciind că prin hotărârea atacată au fost încălcate condițiile imperative ale art. 1294 C. civ., având în vedere că recurentul nu este titularul dreptului de proprietate, astfel încât nu se poate vorbi de transferul dreptului de proprietate, situație față de care consideră că în mod greșit s-a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă. Recurenta R.A. A.P.P.S. BUCUREȘTI a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și în subsidiar, modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susținut că potrivit art. 37 din O.G. nr. 19/2002, competența soluționării cauzei revine Tribunalului București, secția de contencios administrativ. S-a mai susținut că în mod greșit s-a reținut calitatea de comerciant a regiei, având în vedere dispozițiile H.G. nr. 60/2005 astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 265/2005. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, având în vedere că față de motivarea în drept, instanța a modificat în propria cale de atac, temeiul de drept în baza căruia a fost obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

În dezvoltarea motivului prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 213/1997, H.G. nr. 265/2005, art. ll coroborat cu art. 26 și art. 31 din O.U.G. nr. 19/2002 și Legii nr. 229/2008. Recursurile sunt fondate pentru considerentele ce urmează: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, arc în vedere situația în care instanța pronunță o hotărâre cu încălcarea competenței altei instanțe. Prealabil analizării motivului de nelegalitate invocat, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., se impune a fi făcută precizarea că excepția necompetenței materiale este o excepție de ordine publică, ce are caracter absolut și dirimant, motiv pentru care va fi analizată cu prioritate.

Așa fiind, examinând decizia atacată din această perspectivă Înalta Curte constată că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligația de a face, respectiv încheierea unui contract de vânzare-cumpărare între R.A. - A.P.P.S. și reclamantul Șt.N., pentru imobilul pe care acesta îl deține în calitate de chiriaș, aflat în administrarea unei regii autonome, ce are ca domeniu principal de activitate administrarea, conservarea, protecția și întreținerea bunurilor din domeniul public și privat al statului, conform dispozițiilor actelor normative ce reglementează activitatea acestei regii, respectiv H.G. nr. 60/2005 astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 265/2005.

Caracterizarea unui litigiu ca fiind de natură civilă sau comercială se face prin raportare la normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părți, în acest sens fiind de reținut că dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la fapte de comerț și comercianți și privește raporturile juridice la care participă persoane care au calitatea de comerciant. În speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 4 și 56 C. com., care să determine competența instanței comerciale întrucât obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare are un caracter civil, acțiunea nu derivă din alte fapte de comerț ori contracte și obligații ale unui comerciant așa cum prevăd dispozițiile legale anterior menționate.

Cu alte cuvinte, excepția instituită prin ultima teză a art. 4 își găsește deplină aplicatibilitate în cauză. Chiar în situația în care s-ar accepta punctul de vedere al instanței de apel potrivit căruia pârâta R.A. – A.P.P.S. ar avea calitatea de comerciant, în ceea ce privește prezumția de comercialitate instituită de art. 4 C. com., aceasta este înfrântă de chiar actul părților, contractul de vânzare-cumpărare a bunului din litigiu fiind eminamente de natură civilă, având în vedere temeiul de drept pe care reclamanta își fundamentează cererea respectiv Legea nr. 85/1992, Legea nr. l 14/1996 și Decretul-Lege nr. 61/1990. În susținerea celor reținute anterior, sunt și dispozițiile art. 1 din H.G.

nr. 60/2005, potrivit cărora, regia autonomă asigură administrarea, păstrarea integrității și protejarea bunurilor aparținând domeniului public al statului, destinate asigurării serviciilor publice de interes național, precum și a bunurilor aparținând domeniului privat al statului, în atare situație, obiectul de activitate al regiei fiind strict determinat de legiuitor, astfel că nu se poate reține calitatea de comerciant a acestui subiect de drept. În consecință, față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte admite recursurile pârâților, casează decizia atacată și sentința primei instanțe și trimite cauza spre soluționare, în primă instanță, ca litigiu civil, Judecătoriei Sectorului 1 București, ocazie cu care vor fi analizate toate apărările și susținerile părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții M.F.P. BUCUREȘTI prin D.G.F.P. BUCUREȘTI, M.B. prin P. și A.P.P.S. R.A. BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 219 din 7 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a comercială. Casează decizia comercială nr. 219 din 7 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială și sentința comercială nr. 10399 din 29 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială și trimite cauza spre soluționare în primă instanță, ca litigiu civil, Judecătoriei Sectorului 1 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2011.