ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 10399 din 29 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a Vl-a comercială, s-au respins excepțiile de necompetență funcțională, a

tardivității și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.B., ca

nefondate.

S-a admis în

parte acțiunea formulată de pârâtul Șt.N. în contradictoriu cu pârâtele R.A.A.P.P.S.

București, M.F.P. și M.B. prin P.G. Au fost obligate pârâtele la perfectarea

contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, B-dul

Kiseleff, pe care reclamantul îl deține în calitate de chiriaș, constatând că

imobilul-apartament menționat, nu intră în categoria locuințelor de protocol, a

celor de serviciu sau de intervenție.

Pe fondul

cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că apartamentul al cărui chiriaș

este reclamantul, nu intră în niciuna din categoriile interzise vânzării,

respectiv locuință de protocol, de serviciu sau de intervenție, se află în

administrarea R.A. – A.P.P.S., aparținând domeniului privat al statului, toate

aceste aspecte nefiind contestate nici de R.A. – A.P.P.S. și că intră în

categoria imobilelor ce pot fi vândute prin negociere directă. S-a mai reținut

că imobilul în care se află apartamentul în discuție este un bloc cu 6

apartamente și că până în prezent nu s-a făcut efectiv predarea lui către P.G. a

M.B., conform Legii nr. 229/2008 deoarece nu s-a putut stabili categoria

acestuia, respectiv dacă este vorba de imobil tip vilă exceptat de Legea nr. 299/2008,

sau bloc cu mai multe unități locative, fiind în administrarea R.A. – A.P.P.S.

În concluzie,

Tribunalul a reținut că indiferent de calificarea imobilului în care se află

apartamentul în cauză, reclamantul are dreptul să solicite cumpărarea lui în

raport de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 26 și 31 din O.G. nr. 19/2002

și Legea nr. 229/2008.

Împotriva

sentinței comerciale nr. 10399 din 29 iunie 2009, au declarat apel pârâții M.B.

prin P.G., R.A.A.P.P.S. și D.G.F.P.M. BUCUREȘTI – M.F.P.

Referitor la

apelul declarat de M.F.P. – D.G.F.P. BUCUREȘTI, instanța de control judiciar a

reținut că prin încheierea de ședință din 05 februarie 2010, Curtea a pus în

vedere tuturor apelanților, să timbreze cererea de apel cu suma de 15 lei taxă

judiciară de timbru, lucru ce i-a fost făcut cunoscut apelantului și prin

citația din 18 februarie 2010 (pag. 105). împotriva

stabilirii

obligației de

plată a taxei de timbru. M.

F.P. a formulat cerere de reexaminare, care

prin încheierea nr. l 16 din 03 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a Vl-a comercială, în dosarul nr. 1845/2/2010, a fost

respinsă ca nefondată.

Ca urmare, prin

încheierea din 19 martie 2010 s-a pus din nou în vedere ca D.G.F.P.M.B. – M.F.P.

să timbreze cererea de apel cu suma de 15 lei taxă judiciară de timbru și 0,15

lei timbru judiciar, apel pe care nu l-a timbrat, astfel încât, constatând că

apelantul a încălcat dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997

privind plata taxelor de timbru, potrivit cărora taxele de timbru se plătesc

anticipat, precum și ale art. 20 alin. (3) din același act normativ, văzând și

dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 32/1995, a dispus anularea apelului D.G.F.P.M.B.

– M.F.P., ca netimbrat.

Referitor la

apelul declarat de M.B. prin P., Curtea a constatat că în situația în care

Legea nr. 299/2008 este imperativă, la art. 1 prevăzând că imobilele ca cel în

cauză pentru care exista o formă legală de folosință la data de 30 septembrie 2008,

este proprietatea privată a statului, aflat în administrarea R.A. – A.P.P.S.,

va trece cu terenul aferent în proprietatea privată a statului și în

administrarea generală a M.B., situație față de care, în mod corect, prima

instanță a respins excepția invocată de apelant și l-a menținut în cauză pentru

opozabilitate, pentru ca în situația în care se face acest transfer, hotărârea

să-i fie opozabilă. Pentru aceste considerente, Curtea a respins apelul

declarat de M.B. ca nefondat.

Referitor la

apelul declarat de R.A.A.P.P.S., Curtea a reținut că aceasta a invocat în

primul rând excepțiile necompetenței funcționale a instanței, tardivitatea

cererii completatoare prin care reclamantul a cerut introducerea în cauză a

M.B. prin P.G., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.B.

prin P.G.

Referitor la

necompetența funcțională a instanței bazată pe dispozițiile speciale prevăzute

de O.G. nr. 19/2002, potrivit cărora competența aparține instanțelor de

contencios administrativ, Curtea a reținut că în realitate este vorba de

necompetența funcțională între secțiile aceleiași instanțe, respectiv secția

comercială și secția contencios administrativ, ori între secțiile aceleiași

instanțe nu poate fi vorba de o excepție de necompetența materială, având în

vedere că aceasta se invocă numai între instanțe. S-a mai reținut că excepția

necompetenței materiale a fost invocată la fond din oficiu și s-a rezolvat prin

declinarea de către judecătorie a competenței materiale la Tribunalul

București, competent a soluționa cauzele de natură comercială, reținându-se că

litigiul

în speță este comercial, conform art.

56 C. com., deoarece R.A. – A.P.P.S. desfășoară activități de natură

comercială. Întrucât împotriva sentinței judecătoriei nu s-a formulat nicio

cale de atac, aceasta a rămas irevocabilă și a intrat în puterea lucrului

judecat, ca urmare, acest motiv de apel a fost respins ca neîntemeiat.

Referitor la

excepția tardivității cererii completatoare prin care reclamantul a cerut

introducerea în cauză a M.B., Curtea a considerat-o neîntemeiată deoarece

potrivit art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare instanța va putea da

reclamantului un termen pentru a-și întregi sau modifica cererea sau pentru a

propune noi dovezi, astfel încât cererea completatoare prin care reclamantul a

cerut introducerea în cauză a M.B., depusă la data de 16 februarie 2009, când

părțile nu puteau pune concluzii, față de dispozițiile art. 134 C. proc. civ.,

a fost formulată în termenul legal. In consecință, Curtea a respins ca ne

fondat și acest motiv de apel.

Pe fondul

apelului, Curtea a reținut că din anul 1962 prin Ordinul de repartizare nr. 4662/1962,

reclamantul deține imobilul în calitate de chiriaș prin închirieri succesive,

ultimul contract de închiriere nr. 516444 din 03 mai 1990 încheiat cu

I.C.R.A.L. Herăstrău, odată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 39/1996 când și

imobilul a intrat în administrarea R.A. – A.P.P.S., a fost prelungit prin

efectul legii, O.U.G. nr. 40/1999 și O.U.G. nr. 8/2004, până la data de 08

aprilie 2009; că potrivit H.G. nr. 60/2005 completată prin H.G. nr. 265/2005,

apartamentul în discuție face parte din domeniul privat al statului român și nu

intră în categoria locuințelor de protocol, de serviciu sau intervenție, aceste

constatări făcute pe bază de acte și în baza actelor normative în vigoare nu au

fost contestate de nici una din părți.

S-a mai reținut

că potrivit art. l din Legea nr. 85/1992 coroborată cu Decretul-Lege nr. 61/1990,

locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii

contractelor de închiriere cu plata integrală sau în rate în condițiile

Decretului-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe către populație, că

apartamentul în discuție nu intră în categoria celor exceptate de la vânzare și

că făcând parte din proprietatea privată a statului conform H.G. nr. 533/2002,

poziția 185. acestea se pot vinde și prin negociere directă conform art. l 1

alin. (1) din O.G. nr. 19/2002.

Astfel, Curtea

a constatat că reclamantul îndeplinește condițiile legale de a solicita

cumpărarea apartamentului în discuție și aceasta cu atât mai mult cu cât

locuințele construite din fondurile de stat, se vând obligatoriu chiriașilor și

nu la latitudinea unității de stat deținătoare, conform art. l din Legea nr. 85/1992

coroborat cu dispozițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 care prevăd condițiile de

plată a prețului integral sau în rate.

Faptul că

imobilul nu a fost predat de R.A. – A.P.P.S. conform Legii nr. 229/2008 către

M.B., nu poate constitui un impediment la vânzarea acestuia, blocul în care se

află apartamentul respectiv implicând existența mai multor etaje cu mai multe

unități locative, fără a se face mențiunea că acesta intră în categoria

vilelor.

În consecință,

prin decizia nr. 219 din 7 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a Vl-a

comercială, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de D.G.F.P.M.B. – M.F.P. și

a respins apelurile declarate de R.A.P.P.S. și M.B. prin P.G., ca nefondate.

Împotriva

deciziei sus menționate, au declarat recurs pârâții M.F.P. BUCUREȘTI prin

D.G.F.P. BUCUREȘTI, M.B. prin

P.

și

A.P.S. R.A. BUCUREȘTI.

Prin recursul

formulat, recurentul M.F.P. BUCUREȘTI prin D.G.F.P. BUCUREȘTI a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului, susținând că hotărârea instanței de apel este netemeinică

și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.

17 din Legea nr. 146/1997 și art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 760/1999 privind

aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, conform

cărora recurentul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbrului

judiciar.

Recurentul M.B.

prin P. a invocat la rândul său, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., apreciind că prin hotărârea atacată au fost încălcate

condițiile imperative ale art. 1294 C. civ., având în vedere că recurentul nu

este titularul dreptului de proprietate, astfel încât nu se poate vorbi de

transferul dreptului de proprietate, situație față de care consideră că în mod

greșit s-a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă.

Recurenta R.A.

A.P.P.S. BUCUREȘTI a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

3, 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat în principal, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului București,

secția de contencios administrativ și în subsidiar, modificarea în tot a

deciziei, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

În argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta

a susținut că potrivit art. 37 din O.G. nr. 19/2002, competența soluționării

cauzei revine Tribunalului București, secția de contencios administrativ. S-a

mai susținut că în mod greșit s-a reținut calitatea de comerciant a regiei,

având în vedere dispozițiile H.G. nr. 60/2005 astfel cum a fost modificată și

completată prin H.G. nr. 265/2005.

Referitor la

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a

susținut că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, având

în vedere că față de motivarea în drept, instanța a modificat în propria cale

de atac, temeiul de drept în baza căruia a fost obligată să încheie contractul

de vânzare-cumpărare.

În dezvoltarea

motivului prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susținut că

hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii,

respectiv a dispozițiilor Legii nr. 213/1997,

H.G. nr. 265/2005,

art. ll

coroborat

cu art. 26 și art. 31 din O.U.G. nr. 19/2002 și Legii nr. 229/2008.

Recursurile

sunt fondate pentru considerentele ce urmează:

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., când hotărârea s-a dat cu încălcarea

competenței altei instanțe, arc în vedere situația în care instanța pronunță o

hotărâre cu încălcarea competenței altei instanțe.

Prealabil

analizării motivului de nelegalitate invocat, conform art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., se impune a fi făcută precizarea că excepția necompetenței

materiale este o excepție de ordine publică, ce are caracter absolut și

dirimant, motiv pentru care va fi analizată cu prioritate.

Așa fiind,

examinând decizia atacată din această perspectivă Înalta Curte constată că

obiectul prezentului litigiu îl constituie obligația de a face, respectiv

încheierea unui contract de vânzare-cumpărare între R.A. - A.P.P.S. și

reclamantul Șt.N., pentru imobilul pe care acesta îl deține în calitate de

chiriaș, aflat în administrarea unei regii autonome, ce are ca domeniu

principal de activitate administrarea, conservarea, protecția și întreținerea

bunurilor din domeniul public și privat al statului, conform dispozițiilor

actelor normative ce reglementează activitatea acestei regii, respectiv H.G. nr.

60/2005 astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 265/2005.

Caracterizarea

unui litigiu ca fiind de natură civilă sau comercială se face prin raportare la

normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părți, în

acest sens fiind de reținut că dreptul comercial are ca obiect normele juridice

referitoare la fapte de comerț și comercianți și privește raporturile juridice

la care participă persoane care au calitatea de comerciant.

În speță, nu

sunt incidente dispozițiile art. 4 și 56 C. com., care să determine competența

instanței comerciale întrucât obligarea la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare are un caracter civil, acțiunea nu derivă din alte fapte de

comerț ori contracte și obligații ale unui comerciant așa cum prevăd

dispozițiile legale anterior menționate.

Cu alte

cuvinte, excepția instituită prin ultima teză a art. 4 își găsește deplină

aplicatibilitate în cauză.

Chiar în

situația în care s-ar accepta punctul de vedere al instanței de apel potrivit

căruia pârâta R.A. – A.P.P.S. ar avea calitatea de comerciant, în ceea ce

privește prezumția de comercialitate instituită de art. 4 C. com., aceasta este

înfrântă de chiar actul părților, contractul de vânzare-cumpărare a bunului din

litigiu fiind eminamente de natură

civilă,

având în vedere temeiul de drept pe care reclamanta își fundamentează cererea

respectiv Legea nr. 85/1992, Legea nr. l 14/1996 și Decretul-Lege nr. 61/1990.

În susținerea

celor reținute anterior, sunt și dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 60/2005,

potrivit cărora, regia autonomă asigură administrarea, păstrarea integrității

și protejarea bunurilor aparținând domeniului public al statului, destinate

asigurării serviciilor publice de interes național, precum și a bunurilor

aparținând domeniului privat al statului, în atare situație, obiectul de

activitate al regiei fiind strict determinat de legiuitor, astfel că nu se

poate reține calitatea de comerciant a acestui subiect de drept.

În consecință,

față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte admite recursurile pârâților, casează decizia atacată și

sentința primei instanțe și

trimite cauza

spre soluționare, în primă instanță, ca

litigiu

civil,

Judecătoriei Sectorului 1 București, ocazie cu care vor fi analizate toate

apărările și susținerile părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții M.F.P. BUCUREȘTI prin D.G.F.P. BUCUREȘTI, M.B. prin P. și

A.P.P.S. R.A. BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 219 din 7 mai 2010, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Vi-a comercială.

Casează decizia

comercială

nr. 219

din 7 mai 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială și sentința

comercială nr. 10399 din 29 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a Vl-a comercială și trimite cauza spre soluționare în primă instanță, ca

litigiu

civil, Judecătoriei Sectorului 1

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 martie 2011.