ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 268 din 14 aprilie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte

acțiunea reclamanților P.M., I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T. și B.G., împotriva

pârâtului Statul Român, prin M.F.P., și a obligat pârâtul să plătească

despăgubiri cu titlu de daune morale către reclamanți, după cum urmează: 50.000

euro pentru P.M., 20.000 euro către I.T., 3.000 euro pentru G.A.L., 3.000 euro

către T.M., 3.000 euro către D.A., 5.000 euro către B.T. și 5.000 euro către B.G.,

respectiv echivalentul în lei al acestor sume, la cursul BNR din ziua plății

efective.

Din probele administrate în cauză,

tribunalul a constatat că reclamanții sunt fiii (fiicele), respectiv, nepoții

defuncților I.A. și I.M., alături de reclamantul I.T., care au fost dislocați

din localitatea de domiciliu și deportați în Bărăgan, în localitatea Valea

Seacă, în perioada 3 august 1949 - 10 iulie 1956, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Această măsură a fost dispusă, așa cum

rezultă din Raportul din data de 15 octombrie 1954 al M.I. - Secția raională Ineu,

ca urmare a unei rebeliuni a țăranilor înstăriți din localitatea Berechiu,

comuna Apateu.

Deportații au trăit în condiții extrem

de severe, suferind permanent de foame, de frig și de muncile epuizante la care

au fost supuși, defuncta I.M. decedând în anul 1954, la vârsta de doar 47 de

ani, ca urmare a unei boli de ficat contractate în timpul deportării.

La întoarcerea în localitatea natală,

familia nu a mai reușit să recupereze nimic din bunurile confiscate la plecare,

tatăl și bunicul reclamanților fiind nevoiți să muncească ca zilieri pentru a

putea supraviețui.

În urma deportării, familia

reclamanților a lăsat în urmă 15 ha de teren agricol, 2 boi, 2 viței, 2 vițele,

24 de porci, 20 de oi, 120 de gâște, utilaje agricole, car, căruță, plug,

grapă, semănătoare, prăsitoare, două case mobilate corespunzător precum și

îmbrăcăminte.

Autorii reclamanților au decedat în

anul 1954, respectiv, în anul 1987, și nu au beneficiat de măsuri reparatorii

în baza D.L. 118/1990, în schimb reclamanții P.M. și I.T. beneficiază de o

astfel de compensație lunară, din anul 1990 și până în prezent.

Tribunalul a mai reținut că

reclamanții P. și I.T. erau copii și au fost deportați împreună cu părinții

lor, suferind în mod direct condițiile dure ale deportării, iar la întoarcere

nu au putut continua cursurile școlare, întrerupte pe perioada dislocării,

familia fiind permanent urmărită de Securitate și Miliție.

În acest context, tribunalul a reținut

că împotriva acestor doi reclamanți precum și a părinților tuturor celorlalți

reclamanți a fost impusă o măsură administrativă cu caracter politic, fiind

aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât prin măsura

aplicată acestora s-a cauzat tuturor reclamanților un prejudiciu nepatrimonial,

care a constat în consecințele dăunătoare din perspectiva relațiilor sociale ale

acestora, fiindu-le afectate și onoarea și reputația, aspecte care se situează

în domeniul afectiv al vieții umane, din perspectiva relațiilor cu prietenii și

alți apropiați, iar aceste vătămări își găsesc expresia în durerea morală

încercată de victime.

Tribunalul a concluzionat că sunt

întrunite elementele răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C.

civ. și art. 52 alin. (3) din Constituție și astfel, se impune repararea

prejudiciului de către Statul Român, cu scopul de a înlătura consecințele

dăunătoare și repunerea, pe cât posibil, în situația anterioară.

Sub aspectul cuantificării sumei,

tribunalul a reținut că recunoașterea dreptului la despăgubire nu poate fi

explicat decât prin voința Statului de a oferi o satisfacție care să aibă o corespondență

reală cu prejudiciul, urmând a fi pus accentul pe importanța prejudiciului din

punctul de vedere al victimei, așa cum a statuat constant, atât jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și cea a Curții Europene a

Drepturilor Omului, iar din această perspectivă, sumele stabilite în euro

pentru fiecare dintre reclamanți reprezintă o compensație justă, echitabilă și

rezonabilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât pârâtul Statul Român, prin M.F.P., cât și reclamanții P.M., I.T., G.A.L.,

T.M., D.A., B.T. și B.G.

Prin Decizia civilă nr. 193/ A din 14

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamanților, a

admis apelul pârâtului și a respins acțiunea, reținând că prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P., și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii,

la fel ca normele abrogate.

Această soluție se impune, chiar dacă

cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată

asupra fondului.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții P.M., I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T. și B.G.

Reclamanta P.M. a arătat că în mod

greșit instanța de apel a respins în totalitate acțiunea, aceasta putând fi

admisă parțial, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii

administrative abuzive.

Reclamanta a mai arătat că în mod

greșit s-a constatat incidența în cauză a deciziei Curții Constituționale

evocate de instanța de apel, care nu are nici o înrâurire asupra prezentei

cauze.

Legea nr. 221/2009 s-a aplicat

neunitar, în sensul că în temeiul unor rațiuni ce au ținut strict de

celeritatea soluționării cauzelor, unele dintre acestea au fost rezolvate

favorabil, iar în altele pretențiile legitime au fost respinse, ceea ce

echivalează cu încălcarea principiului egalității de tratament juridic.

Reclamanții I.T., G.A.L., T.M., D.A.,

B.T. și B.G. au arătat că, raportat la dispozițiile C.E.D.O. privind procesul

echitabil, soluția instanței de apel este nelegală, nefiind respectat

principiul egalității părților în procesul civil, încălcare manifestată prin

aceea că cererile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 au fost soluționate în mod

diferit, doar în funcție de celeritatea proceselor.

Reclamanții au mai arătat că aplicarea

în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, care a fost

pronunțată la o dată ulterioară pronunțării hotărârii judecătorești, conduce la

încălcarea pactelor și tratatelor privind drepturile fundamentale ale omului la

care România este parte, iar decizia pronunțată de instanța de apel este

nelegală și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.

Recursurile urmează a fi respinse, ca

nefondate, pentru următoarele considerente comune:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstitutional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar 11 apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în

interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Criticile reclamanților privind

încălcarea principiului nediscriminării, respectiv a principiului egalității de

tratament în fața legii, nu pot fi primite, întrucât dreptul la nediscriminare

nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la

ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând

limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile, de genul

celor expuse în considerentele anterioare.

În ceea ce privește critica formulată

de către recurenta-reclamantă P.M., conform căreia acțiunea ar fi trebuit

admisă fie și parțial, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii

administrative, aceasta reprezintă o critică omisso medio, ce nu poate fi

analizată în prezenta cale de atac, atâta vreme cât apelul acestei reclamante a

vizat exclusiv cuantumul daunelor morale astfel cum au fost acordate de către

instanța de fond, nici ea și nici ceilalți reclamanți necriticând soluția

primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere.

Respectarea principiului ierarhiei în

exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea

instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara

recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o

anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei

instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.

Pentru argumentele arătate, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții P.M. și de I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T., B.G. împotriva

Deciziei nr. 193/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

27 ianuarie 2012.