ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 459/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 268 din 14 aprilie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea reclamanților P.M., I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T. și B.G., împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., și a obligat pârâtul să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale către reclamanți, după cum urmează: 50.000 euro pentru P.M., 20.000 euro către I.T., 3.000 euro pentru G.A.L., 3.000 euro către T.M., 3.000 euro către D.A., 5.000 euro către B.T. și 5.000 euro către B.G., respectiv echivalentul în lei al acestor sume, la cursul BNR din ziua plății efective. Din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că reclamanții sunt fiii (fiicele), respectiv, nepoții defuncților I.A.

și I.M., alături de reclamantul I.T., care au fost dislocați din localitatea de domiciliu și deportați în Bărăgan, în localitatea Valea Seacă, în perioada 3 august 1949 - 10 iulie 1956, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Această măsură a fost dispusă, așa cum rezultă din Raportul din data de 15 octombrie 1954 al M.I. - Secția raională Ineu, ca urmare a unei rebeliuni a țăranilor înstăriți din localitatea Berechiu, comuna Apateu. Deportații au trăit în condiții extrem de severe, suferind permanent de foame, de frig și de muncile epuizante la care au fost supuși, defuncta I.M. decedând în anul 1954, la vârsta de doar 47 de ani, ca urmare a unei boli de ficat contractate în timpul deportării.

La întoarcerea în localitatea natală, familia nu a mai reușit să recupereze nimic din bunurile confiscate la plecare, tatăl și bunicul reclamanților fiind nevoiți să muncească ca zilieri pentru a putea supraviețui. În urma deportării, familia reclamanților a lăsat în urmă 15 ha de teren agricol, 2 boi, 2 viței, 2 vițele, 24 de porci, 20 de oi, 120 de gâște, utilaje agricole, car, căruță, plug, grapă, semănătoare, prăsitoare, două case mobilate corespunzător precum și îmbrăcăminte. Autorii reclamanților au decedat în anul 1954, respectiv, în anul 1987, și nu au beneficiat de măsuri reparatorii în baza D.L. 118/1990, în schimb reclamanții P.M. și I.T. beneficiază de o astfel de compensație lunară, din anul 1990 și până în prezent.

Tribunalul a mai reținut că reclamanții P. și I.T. erau copii și au fost deportați împreună cu părinții lor, suferind în mod direct condițiile dure ale deportării, iar la întoarcere nu au putut continua cursurile școlare, întrerupte pe perioada dislocării, familia fiind permanent urmărită de Securitate și Miliție. În acest context, tribunalul a reținut că împotriva acestor doi reclamanți precum și a părinților tuturor celorlalți reclamanți a fost impusă o măsură administrativă cu caracter politic, fiind aplicabile disp.

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât prin măsura aplicată acestora s-a cauzat tuturor reclamanților un prejudiciu nepatrimonial, care a constat în consecințele dăunătoare din perspectiva relațiilor sociale ale acestora, fiindu-le afectate și onoarea și reputația, aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, din perspectiva relațiilor cu prietenii și alți apropiați, iar aceste vătămări își găsesc expresia în durerea morală încercată de victime. Tribunalul a concluzionat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ. și art. 52 alin. (3) din Constituție și astfel, se impune repararea prejudiciului de către Statul Român, cu scopul de a înlătura consecințele dăunătoare și repunerea, pe cât posibil, în situația anterioară.

Sub aspectul cuantificării sumei, tribunalul a reținut că recunoașterea dreptului la despăgubire nu poate fi explicat decât prin voința Statului de a oferi o satisfacție care să aibă o corespondență reală cu prejudiciul, urmând a fi pus accentul pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei, așa cum a statuat constant, atât jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, iar din această perspectivă, sumele stabilite în euro pentru fiecare dintre reclamanți reprezintă o compensație justă, echitabilă și rezonabilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât pârâtul Statul Român, prin M.F.P., cât și reclamanții P.M., I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T.

și B.G. Prin Decizia civilă nr. 193/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului și a respins acțiunea, reținând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P., și, în consecință, s-a constatat că prevederile art 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.M., I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T. și B.G. Reclamanta P.M. a arătat că în mod greșit instanța de apel a respins în totalitate acțiunea, aceasta putând fi admisă parțial, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative abuzive. Reclamanta a mai arătat că în mod greșit s-a constatat incidența în cauză a deciziei Curții Constituționale evocate de instanța de apel, care nu are nici o înrâurire asupra prezentei cauze.

Legea nr. 221/2009 s-a aplicat neunitar, în sensul că în temeiul unor rațiuni ce au ținut strict de celeritatea soluționării cauzelor, unele dintre acestea au fost rezolvate favorabil, iar în altele pretențiile legitime au fost respinse, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului egalității de tratament juridic. Reclamanții I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T. și B.G. au arătat că, raportat la dispozițiile C.E.D.O. privind procesul echitabil, soluția instanței de apel este nelegală, nefiind respectat principiul egalității părților în procesul civil, încălcare manifestată prin aceea că cererile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 au fost soluționate în mod diferit, doar în funcție de celeritatea proceselor.

Reclamanții au mai arătat că aplicarea în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, care a fost pronunțată la o dată ulterioară pronunțării hotărârii judecătorești, conduce la încălcarea pactelor și tratatelor privind drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, iar decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.

Recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate, pentru următoarele considerente comune: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar 11 apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Criticile reclamanților privind încălcarea principiului nediscriminării, respectiv a principiului egalității de tratament în fața legii, nu pot fi primite, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile, de genul celor expuse în considerentele anterioare.

În ceea ce privește critica formulată de către recurenta-reclamantă P.M., conform căreia acțiunea ar fi trebuit admisă fie și parțial, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative, aceasta reprezintă o critică omisso medio, ce nu poate fi analizată în prezenta cale de atac, atâta vreme cât apelul acestei reclamante a vizat exclusiv cuantumul daunelor morale astfel cum au fost acordate de către instanța de fond, nici ea și nici ceilalți reclamanți necriticând soluția primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere. Respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.

Pentru argumentele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții P.M. și de I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T., B.G. împotriva Deciziei nr. 193/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2012.