ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 410/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1149 din 17 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantului D.J. și a obligat pârâtul Statul Român să-i plătească suma de 30.000 euro despăgubiri pentru daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că legitimitatea procesuală a reclamantului este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite de către descendenții persoanei condamnate până la gradul al II - lea inclusiv. Astfel, în raport de jurisprudența C.E.D.O., a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție și în temeiul Legii nr. 221/2009, instanța a admis în parte acțiunea reclamantului.

S-a reținut că bunicii reclamantului, la data de 18 iunie 1951, au fost deportați din localitatea de domiciliu Socol, jud. Caraș-Severin, în localitatea Feteștii Noi, în Câmpia Bărăganului și sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Cât privește cuantumul daunelor morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro, solicitată prin acțiune este exagerată, în stabilirea întinderii daunelor s-au luat în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și s-a dat eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cuantumul stabilindu-se pentru suma de 30.000 euro. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și instituția pârâtă.

În apelul său, reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii în totalitate, suma solicitată fiind o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a solicitat, de asemenea, schimbarea sentinței însă în sensul respingerii acțiunii reclamantului. În motivare pârâtul a arătat că rațiunea despăgubirilor pentru daune morale nu trebuie să se constituie într-o îmbogățire fără justă cauză, ci într-un remediu echitabil și rezonabil care, oricum, a fost instituit prin dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009.

Chiar și în jurisprudența C.E.D.O. s-a consacrat măsura acordării de despăgubiri pentru daune morale însă în limite decente iar nu în cuantumul exagerat solicitat în cauză. Prin decizia nr. 217 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului, schimbând sentința în sensul respingerii acțiunii. Pentru a pronunța această decizie instanța a avut în vedere ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acțiunii de față a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv. Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare. Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia).

Instanța a mai reținut că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun ” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. l) la Convenție, pe care trebuia să-1 prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.). Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8, fără a dezvolta critici încadrabile în conținutul acestor texte de lege, precum și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. arătând că reclamantul întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiune. Potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, tară ca acestea să fie amenzi excesive pentru autorii prejudiciului. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

În acest context se constată ca în mod corect instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 31 și 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat cât și în art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fața de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

În speță, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se pronunțase decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluționată definitiv de Curtea de Apel Timișoara la data 14 februarie 2011. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic. Nu se poate spune că acțiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În speță, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată. În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive. Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absența unor dispoziții legale exprese. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Față de considerentele ce preced nu pot fi primite criticile prin care se susține că reclamantul întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiune. Așadar, față de cele reținute, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.J. împotriva deciziei civile nr. 217 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.