ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 759/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 17 martie 2010, T.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro (50.000 euro pentru fiecare an de deportare) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 564 din 27 aprilie 2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat, analizând actele dosarului, că față de reclamant a fost luată măsura administrativă, cu caracter politic, a stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I.

nr. 200/1951. Or, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menționat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală. În opinia tribunalului, din interpretarea logică a ansamblului dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 a rezultat că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate prevăzută de lit. b) a articolului menționat, în condițiile în care lit. a) și c) fac referire numai la condamnări, nu și la măsuri administrative.

Prin decizia nr. 165/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. S-a reținut de către instanța de apel că acțiunea a fost introdusă la data de 17 martie 2010 și a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la acel moment, iar hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la 27 aprilie 2010. După pronunțarea hotărârii în primă instanță, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010. Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, curtea a constatat că lit. a) din art. 5 din Legea nr. 221/2009, care constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii, nu mai există. Sub acest aspect, curtea a constatat că, din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.

La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi.

Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți. Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului.

Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile. Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, a fost observat de către curtea de apel că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond, în apel sau în recurs.

Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în M. Of., atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale. Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, curtea a constatat că pretențiile reclamantului de acordare a unor asemenea despăgubiri nu pot fi primite, astfel că soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, a fost menținută.

O asemenea soluție nu încalcă dispozițiile art. 20 din Constituție care impun necesitatea interpretării normelor interne în concordanță cu reglementările internaționale, deoarece acestea sunt aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. S-a reținut că actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.

Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia. După ce a prezentat un scurt istoric al legislației cu caracter reparatoriu, începând cu adoptarea în anul 1990 a Decretului-lege nr. 118, recurentul a arătat că toate măsurile abuzive care au fost luate de regimul totalitar din România instaurat în 1944 au fost cu caracter politic, acest aspect fiind confirmat și de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Statului. Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., succintele critici formulate de acesta nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, recurentul nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a criticat însă această hotărâre. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul solicitând doar a se constata că toate măsurile luate de regimul totalitar din România instaurat după 1944 au fost politice. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva deciziei nr. 165/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.