ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 759/2012

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 17 martie 2010, T.A. a solicitat, în temeiul Legii nr.

221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro (50.000 euro pentru

fiecare an de deportare) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința nr. 564 din 27 aprilie 2010 a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat, analizând actele dosarului, că față de

reclamant a fost luată măsura administrativă, cu caracter politic, a stabilirii

de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Or, potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri se pot acorda pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează

în ipoteza textului legal menționat, întrucât, în mod evident, măsura

administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu

o condamnare penală.

În opinia

tribunalului, din interpretarea logică a ansamblului dispozițiilor art. 5 din

Legea nr. 221/2009 a rezultat că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative,

posibilitate prevăzută de lit. b) a articolului menționat, în condițiile în

care lit. a) și c) fac referire numai la condamnări, nu și la măsuri

administrative.

Prin decizia nr. 165/

A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

tribunalului.

S-a reținut de către

instanța de apel că acțiunea a fost introdusă la data de 17 martie 2010 și a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la acel

moment, iar hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la 27 aprilie 2010.

După pronunțarea

hotărârii în primă instanță, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată

prin O.U.G. nr. 62/2010.

Prin Decizia nr. 1358/2010,

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a))

teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Potrivit art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile și

hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Față de precizările

de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile

declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului

arătat, curtea a constatat că lit. a) din art. 5 din Legea nr. 221/2009, care

constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii, nu mai există.

Sub acest aspect,

curtea a constatat că, din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate

între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată

printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este

declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a

aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.

La soluționarea unui

proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în

vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe

deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în

momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi

nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă

și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a

legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se

vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor

efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea

ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile

durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele

constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se

produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară

sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru

satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se

aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât

ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de

uniformă obligativitate pentru toți.

Concluzia celor

arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după

declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în

cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei

fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii

după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se

aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Într-o altă ordine de

idei, dar în același sens, a fost observat de către curtea de apel că

instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de

neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în

situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces

în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond, în apel sau în recurs. Or,

în măsura în care legea sau textul de lege vizate sunt declarate

neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt

obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în M. Of., atât în

procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte

procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror

raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate

neconstituționale.

Având în vedere că

actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, nici

pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter

politic, curtea a constatat că pretențiile reclamantului de acordare a unor

asemenea despăgubiri nu pot fi primite, astfel că soluția primei instanțe, de

respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, a fost menținută.

O asemenea soluție nu

încalcă dispozițiile art. 20 din Constituție care impun necesitatea

interpretării normelor interne în concordanță cu reglementările internaționale,

deoarece acestea sunt aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în

vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci

când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai

există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau

interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a reținut că

actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o

normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti

principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza

hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în

plan juridic.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile pct. 9

al art. 304 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia.

După ce a prezentat

un scurt istoric al legislației cu caracter reparatoriu, începând cu adoptarea

în anul 1990 a Decretului-lege nr. 118, recurentul a arătat că toate măsurile

abuzive care au fost luate de regimul totalitar din România instaurat în 1944

au fost cu caracter politic, acest aspect fiind confirmat și de Consiliul

Național pentru Studierea Arhivelor Statului.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță,

recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., succintele critici formulate de acesta nu permit

încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat,

recurentul nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a

criticat însă această hotărâre.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența

judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care

motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Se constată astfel că

pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând

legalitatea deciziei din apel, recurentul solicitând doar a se constata că

toate măsurile luate de regimul totalitar din România instaurat după 1944 au

fost politice.

Văzând dispozițiile art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306

alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea

căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă

examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul T.A. împotriva deciziei nr. 165/ A din 17 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.