ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2264/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2264/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. 1. Prin sentința penală nr.

nr. 37/PI din 11 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru

cauze cu minori, s-a respins ca nefondată plângerea petentului D.G. împotriva

rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea din 11 noiembrie

2009 și 8 ianuarie 2010, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost

obligat petentul la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

soluție a fost dispusă urmare plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., înregistrată pe rolul primei instanțe sub nr. 134/35/2010,

plângere prin care petentul D.G. a solicitat instanței desființarea

rezoluțiilor atacate, trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii

urmăririi penale ori reținerea spre judecare pentru săvârșirea faptelor

menționate în plângerea depusă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor M.B., C.C. și Z.N. sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 192, 217, 246 și 267 C. pen.

rezoluția din 11 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a

dispus neînceperea urmăririi penale față de M.B., executor judecătoresc în

circumscripția Judecătoriei Negrești Oaș, C.C. din cadrul Postului de Poliție Cămârzana

și Z.N., sub aspectul comiterii infracțiunilor prev. și ped. de art. 192, 217,

246 și 267 C. pen., întrucât aceste fapte nu există ori le lipsește unul din

elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate.

În motivare

procurorul a reținut, în esență, următoarele: în cauză, partea vătămată D.G. a

sesizat simultan Poliția orașului Negrești Oaș și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare, referitor la cercetarea împrejurărilor în care s-a

procedat la evacuarea din 08 septembrie 2009, ce s-a realizat la imobilul din

localitatea Cămârzana.

Sesizările au

fost înregistrate în mod distinct și declinate succesiv la Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea în considerarea competenței după calitatea

persoanei executorului judecătoresc M.B. din circumscripția teritorială a

Judecătoriei Negrești Oaș. Cauzele au fost reunite în fază de acte

premergătoare urmăririi penale, în baza rezoluției nr. 812/P/2009, sub nr. de Dosar

496/P/2009.

În fapt, s-a

reținut că partea vătămată D.G. a solicitat organelor judiciare cercetarea

penală a făptuitorului M.B., care împreună cu agentul de poliție C.C. și cu

făptuitorul Z.N., în data de 08 septembrie 2009, au pătruns în imobilul situat

în comuna Cămârzana și au evacuat mai multe bunuri, prilej cu care partea

vătămată a susținut că s-au comis infracțiuni de violare de domiciliu,

distrugere, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, precum și

infracțiunea de tortură. în susținerea acestei plângeri, D.G. a arătat că nu a

avut nici o cunoștință despre procedurile de executare silită și vânzarea la

licitație publică a imobilului, nu s-a îngrijit nimeni să-i comunice aceste

acte, apoi s-a făcut o pătrundere ilegală împotriva drepturilor sale de

proprietar, cu degradarea și distrugerea mai multor bunuri mobile și prin

folosirea forței fizice față de persoana sa, constând în încătușare și luxarea

umărului stâng, pentru care a necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale.

Fiind

examinate actele procedurale de executare silită prin raportarea lor la normele

procesual civile prevăzute de partea a V-a C. proc. civ., a rezultat că Dosarul

execuțional nr. 88/2009, întocmit de făptuitorul M.B. în calitate de executor

judecătoresc, în exercitarea și îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu,

respectă formalitățile de sesizare prevăzute în drept în art. 373

1

C.

proc. pen. privind încuviințarea de către instanța de executare a actelor de

executare silită.

Activitatea

făptuitorului respectă, în consens cu normele ce guvernează executarea silită,

caracterul și obligația de rol activ, diligentă și stăruință în toate

mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a

obligației prevăzută de titlul executoriu și transpusă de partea interesată în

persoana executorului prin investirea lui conform regulilor mandatului cu

încasarea creanței, drepturi exercitate de către executor într-o formă și

într-un domeniu de autoritate publică, care respectă toate exigențele legale

instituite de către legiuitor în normele speciale referitoare la executarea

silită. Susținerile că făptuitorul nu a comunicat actele sale de executare, în

prealabil cu debitorii, creditorii și instituțiile cu îndatoriri adiacente sunt

neadevărate, cât timp există dovada efectuării acestor comunicări la dosarul

cauzei.

În ceea ce

privește obligația executorului judecătoresc prev. în art. 497 alin. (2) C.

proc. civ. privind înscrierea somației în cartea funciară, s-a precizat că în

această cauză, în mod particular, obiectul executării silite îl constituia un

teren și un edificiu deținute de debitor în regim extratabular și deci

formalitățile de opozabilitate față de terți a actelor de executare nu puteau

fi înscrise într-o coală de carte funciară pe simplul motiv că ea nu există. Cu

toate acestea, legiuitorul a prevăzut remediul de natură civilă și pentru

astfel de situații, recunoscând posibilitatea unui terț la evicțiune. Ca o

concluzie ce se desprinde din această motivare, s-a reținut că executorul

judecătoresc nu poate fi responsabilizat pentru faptul că, peste voința sa, a

fost în imposibilitatea absolută de notare în cartea funciară a somației de

executare silită, ce derivă din situația imobilului debitorului executat, care

a edificat construcțiile sale într-un regim extratabular.

Imputarea

superficialității efectuării unei expertize executorului judecătoresc este în

contradicție cu principiul personalității legii penale, prevăzute în art. 4 C.

pen., iar pe de altă parte această concluzie reținută de către Camera

Executorilor Judecătorești nu numai că excede sfera atribuțiilor proprii de

examinare a legalității actelor executorului ori a conduitei acestuia, dar se

pronunță asupra activității unui specialist autorizat dintr-un cu totul alt

domeniu.

Nu se poate

ignora un alt aspect important care ține de poziția subiectivă a părții

vătămate D.G. care, deși a cunoscut despre procedurile de executare silită pe

care făptuitorul le desfășura împotriva debitorilor la domiciliul acestora, nu

a uzat de posibilitatea legală a contestării actelor de executare silită în

condițiile art. 399 - 404 C. proc. civ., cât timp el susține că deține un titlu

pe baza căruia pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului executat încă

din 8 ianuarie 2007, de când a plătit impozitul pentru clădirea în litigiu.

Aceste aspecte denotă fără putință de tăgadă lipsa bunei credințe a părții

vătămate, care acum se folosește de toate căile prin care poate avea acces la

justiție, spre discreditarea actului de executare silită fără a se orienta spre

căile legale care îi pot valorifica pretinsul drept de proprietate. La

edificarea acestei concluzii s-a ținut seama și de raporturile vădit subiective

care există între partea vătămată D.G. și debitorii N.V. și N.M., între care

există raporturi de rudenie de gradul I. Nu a fost exclusă nici forma și forța

probantă a contractului sub semnătură privată de care partea vătămată face uz

în apărarea intereselor sale și care, nepurtând o dată certă, nu se poate

stabili cu precizie când a luat naștere și de când își produce efectele și, mai

mult, dacă au fost sau nu respectate caracterele juridice esențiale ale

contractului de vânzare cumpărare, referitoare la caracterul oneros al

contractului sinalagmatic și la consensul părților asupra translativității

efective a proprietății asupra imobilului sau dacă, pur și simplu, în mod

formal, acest înscris a fost prezentat doar în scopul obstaculării executării

silite.

În ceea ce

privește analiza în drept necesară în cauză, raportat la starea de fapt

reținută în cauză și a considerentelor mai sus dezvoltate, s-a procedat la

examinarea textelor incriminatorii ale infracțiunilor prev. în art. 192, 217,

246, 267 C. pen., ajungând la concluzia că acțiunea penală în cauză nu poate fi

exercitată, deoarece lipsește un element constitutiv al infracțiunii, sau chiar

că unele dintre faptele reclamate nu există.

rezoluția din 8 ianuarie 2010 a procurorului general Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Oradea, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii

petentului D.G., împotriva soluției dată în Dosarul nr. 496/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

sentința recurată, prima instanță a constatat că rezoluția contestată a fost

dată cu respectarea dispozițiilor legale. Astfel, s-a reținut că art. 192 C.

pen. incriminează infracțiunea de violare de domiciliu ce constă în

„pătrunderea fără drept în orice mod într-o locuință, încăpere, dependință sau

loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care-l

folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia". Din cerințele

legale exprese rezultă că nu este realizată latura obiectivă a acestei

infracțiuni, deoarece executorul judecătoresc M.B. a pătruns cu un anume drept

în imobilul supus executării silite, pentru care a fost în prealabil autorizat

prin încheierea nr. 386/CC/2009, argumente pentru care acțiunea penală în cauză

nu poate fi exercitată, deoarece lipsește un element constitutiv al

infracțiunii, ceea ce atrage după sine incidența cazului prev. de art. 10 lit.

d) C. proc. pen.

De asemenea,

sub aspectul infracțiunii prev. de art. 217 C. pen., aceasta constă în

„distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun

aparținând altuia", faptă care nu poate fi reținută ca existând în

materialitatea sa deoarece s-a dovedit că imobilul și, implicit, bunurile din

spațiile sale nu au fost în posesia sau folosința părții vătămate și deci nu au

aparținut acestuia, iar după evacuare ele au fost predate integral pe bază de

inventar martorului N.l. de către custodele Z.N. Față de această stare de fapt,

s-a reținut incidența art. 10 lit. a) C. proc. pen.

S-a mai

reținut că art. 246 C. pen. incriminează infracțiunea de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor ce constă în „fapta funcționarului public care

în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu cu știință nu îndeplinește un act

ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare

intereselor legale ale unei persoane", dar că acest text de lege este

inaplicabil în cauză, deoarece s-a făcut dovada faptului că executorul

judecătoresc și-a exercitat atribuțiile de serviciu în conformitate cu normele

legale și, mai mult, ele au fost supuse controlului jurisdicțional al instanței

de executare care Ie-a confirmat de fiecare dată prin admiterea cererilor de

încuviințare a executării silite, de autorizare a pătrunderii în imobilul

debitorului și de efectuare a evacuării acestuia. Drept urmare, s-a apreciat că

această faptă nu există și este incident cazul prev. de art. 10 lit. a) C.

proc. pen., pentru care nu poate fi pusă în mișcare acțiunea penală.

Referitor la

dispozițiile art. 267 C. pen., acest text de lege incriminează infracțiunea de

tortură constând în „fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o

durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice îndeosebi cu scopul de a

obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau

mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană

l-a comis de a intimida sau de a face presiuni asupra ei, ori de a intimida ori

face presiuni asupra unei terțe persoane sau pentru oricare alt motiv bazat pe

o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când asemenea durere sau

astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau

de orice alte persoane care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori

consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane". Nici acest

text nu este aplicabil în cauză pentru simplul considerent că partea vătămată a

fost factorul de amenințare asupra persoanelor care desfășurau activitățile de

executare silită și nu invers, pentru care agenții de forță publică care,

potrivit art. 373

2

C. proc. civ. trebuie să își dea concursul la

îndeplinirea efectivă a executării silite, au reacționat în concordanță cu normele

speciale ale Legii nr. 218/2002, cu referire strictă la obligațiile impuse de art.

31 alin. (1) lit. a) și b), care impun acestor lucrători ca, în cadrul exercițiului

autorității publice, să legitimeze și să stabilească identitatea persoanelor

care pregătesc sau au comis o faptă ilegală, să le conducă la sediul poliției,

dacă acestea în acțiunile lor periclitează viața persoanelor, ordinea publică

sau alte valori, iar în cazul nerespectării dispozițiilor pe care le dau, sunt

îndreptățiți să folosească forța. În concluzie, actele de imobilizare a părții

vătămate D.G. au fost necesare și just aplicate, fără urmărirea unui scop

calificat, precum pretinde elementul material al laturii obiective din

infracțiunea de tortură, ci cu urmărirea unui scop licit și anume păstrarea

ordinii publice, motiv pentru care s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile

art. 10 lit. d) C. proc. pen.

La aceste

aspecte se mai adaugă și considerentul că la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Negrești Oaș în Dosarul nr. 738/P/2009 se efectuează acte de urmărire penală

față de învinuiții D.G. și N.M., pentru infracțiunea de nerespectare a

hotărârii judecătorești în condițiile art. 271 alin. (1) și (2) C. pen., pentru

care s-a început urmărirea penală prin rezoluția procurorului din 26 octombrie 2009,

prin reținerea actelor de amenințare exercitate de învinuiți față de organul de

executare, stare de fapt reținută tot cu ocazia executării silite - obiect al

cauzei analizate în prezenta soluție.

Prima

instanță a mai reținut că aceste considerente sunt aplicabile tuturor

persoanelor care au participat la actele de executare silită și au dobândit

calitatea de făptuitori prin plângerea penală conexă formulată în data de 13

octombrie 2009 de către aceeași parte vătămată D.G. și care a solicitat pe

lângă cercetarea penală a executorului judecătoresc M.B. și a făptuitorilor Z.N.

și C.C.

B. Împotriva

acestei sentințe, a declarat recurs petentul D.G., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, reiterând, în esență, criticile din plângerea

penală și plângerea adresată instanței în baza art. 278

1

C. proc. pen.

și solicitând casarea sentinței, desființarea rezoluției și trimiterea cauzei

la parchet în vederea începerii urmăririi penale.

Examinând

recursul declarat de petent sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Instanța de

fond a constatat că situația de fapt reținută de procuror corespunde actelor

premergătoare administrate în prezenta cauză și că acesta a apreciat în mod

corect că activitățile desfășurate de intimați nu întrunesc elemente

constitutive ale infracțiunilor reclamate prin plângerea penală sau că acestea

nu există.

În concret,

procurorul și prima instanță au analizat punctual criticile petentului,

reținând în mod fundamentat că infracțiunea de violare de domiciliu, pretins a

fi săvârșită de executorul judecătoresc M.B. și de intimații Z.N. și C.C. nu

subzistă, întrucât executorul judecătoresc avea abilitarea legală de a pătrunde

în imobil (încheierea nr. 386/CC/2009), la fel și lucrătorul de poliție care,

potrivit legii, avea obligația de a sprijini îndeplinirea efectivă a executării

silite, potrivit art. 373

2

C. proc. civ.; totodată, prezenta

intimatului Z.N. la locul executării silite este justificată de calitatea sa de

creditor, fiindu-i lăsate în custodie, pe bază de inventar, bunurile mobile

găsite la locul executării. De asemenea, s-a reținut în mod întemeiat că

executorul judecătoresc M.B. a respectat formalitățile prevăzute de lege,

solicitând instanței de executare încuviințarea executării silite în Dosarul execuțional

nr. 88/2009 și comunicând părților actele de executare, la dosar existând atât

încheierea de încuviințare a executării silite, nr. 385/CC/2009, cât și dovada

efectuării respectivelor comunicări. De asemenea, referitor la obligația

executorului judecătoresc prev. de art. 497 alin. (2) C. proc. civ. privind

înscrierea somației în cartea funciară, s-a reținut în mod fundamentat că

executorul judecătoresc nu poate fi responsabilizat pentru faptul că a fost în

imposibilitatea absolută de notare în cartea funciară a somației de executare

silită, atâta vreme cât această împiedicare derivă din situația imobilului

debitorului executat, care a edificat construcțiile într-un regim extratabular.

Nu în ultimul

rând, procurorul și prima instanță au evidențiat în mod obiectiv atitudinea

petentului care, deși a cunoscut despre procedurile de executare silită pe care

făptuitorul le desfășura împotriva debitorilor la domiciliul acestora, nu a

uzat de posibilitatea legală a contestării actelor de executare silită în

condițiile art. 399 - 404 C. proc. civ., deși pretinde că este proprietarul

imobilului executat încă din data de 8 ianuarie 2007, când a plătit impozitul

pentru clădirea în litigiu. Lipsa bunei credințe a persoanei vătămate a fost

pusă în evidență și prin prisma raporturilor vădit subiective care există între

partea vătămată D.G. și debitorii N.V. și N.M., între care există raporturi de

rudenie de gradul I, fiind luată în calcul și simulația actului de care face uz

în apărarea intereselor sale, act care, nepurtând o dată certă, nu se poate

stabili cu precizie când a luat naștere și de când își produce efectele, precum

și dacă respectă caracterele juridice esențiale ale contractului de vânzare

cumpărare.

În raport de

această situație de fapt, procurorul și prima instanță, luând în discuție

dispozițiile incidente C. proc. civ. și Legea nr. 218/2002, au apreciat în mod

justificat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor

prev. de art. 192 și art. 267 C. pen., precum și că nu există infracțiunile prev.

de art. 217 și art. 246 C. pen., pentru considerentele deja expuse la pct. A.3

și 5, astfel că solicitarea petentului ca, urmare admiterii recursului, să se

desființeze rezoluția și să se trimită cauza procurorului în vederea începerii

urmăririi penale și efectuarea unei cercetări la fața locului este neîntemeiată

și urmează a fi respinsă.

Ca atare,

pentru aceste considerente, constatând că atât rezoluția procurorului cât și

sentința pronunțată în cauză sunt legale și temeinice, văzând și dispozițiile art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod va obliga

recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul D.G. împotriva sentinței penale nr.

37/PI din 11 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze

cu minori.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 09 iunie 2010.