Decizia nr. 2264/2010 — ÎCCJ, Secția penală — recurs

Prin sentința penală nr. nr. 37/PI din 11 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a respins ca nefondată plângerea petentului D.G. împotriva rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea din 11 noiembrie 2009 și 8 ianuarie 2010, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Această soluție a fost dispusă urmare plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., înregistrată pe rolul primei instanțe sub nr. 134/35/2010, plângere prin care petentul D.G. a solicitat instanței desființarea rezoluțiilor atacate, trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale ori reținerea spre judecare pentru săvârșirea faptelor menționate în plângerea depusă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor M.B., C.C. și Z.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 192, 217, 246 și 267 C. pen.

Prin rezoluția din 11 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale față de M.B., executor judecătoresc în circumscripția Judecătoriei Negrești Oaș, C.C. din cadrul Postului de Poliție Cămârzana și Z.N., sub aspectul comiterii infracțiunilor prev. și ped. de art. 192, 217, 246 și 267 C. pen., întrucât aceste fapte nu există ori le lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate. În motivare procurorul a reținut, în esență, următoarele: în cauză, partea vătămată D.G. a sesizat simultan Poliția orașului Negrești Oaș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, referitor la cercetarea împrejurărilor în care s-a procedat la evacuarea din 08 septembrie 2009, ce s-a realizat la imobilul din localitatea Cămârzana. Sesizările au fost înregistrate în mod distinct și declinate succesiv la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în considerarea competenței după calitatea persoanei executorului judecătoresc M.B. din circumscripția teritorială a Judecătoriei Negrești Oaș. Cauzele au fost reunite în fază de acte premergătoare urmăririi penale, în baza rezoluției nr. 812/P/2009, sub nr. de Dosar 496/P/2009. În fapt, s-a reținut că partea vătămată D.G. a solicitat organelor judiciare cercetarea penală a făptuitorului M.B., care împreună cu agentul de poliție C.C. și cu făptuitorul Z.N., în data de 08 septembrie 2009, au pătruns în imobilul situat în comuna Cămârzana și au evacuat mai multe bunuri, prilej cu care partea vătămată a susținut că s-au comis infracțiuni de violare de domiciliu, distrugere, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, precum și infracțiunea de tortură. în susținerea acestei plângeri, D.G. a arătat că nu a avut nici o cunoștință despre procedurile de executare silită și vânzarea la licitație publică a imobilului, nu s-a îngrijit nimeni să-i comunice aceste acte, apoi s-a făcut o pătrundere ilegală împotriva drepturilor sale de proprietar, cu degradarea și distrugerea mai multor bunuri mobile și prin folosirea forței fizice față de persoana sa, constând în încătușare și luxarea umărului stâng, pentru care a necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale. Fiind examinate actele procedurale de executare silită prin raportarea lor la normele procesual civile prevăzute de partea a V-a C. proc. civ., a rezultat că Dosarul execuțional nr. 88/2009, întocmit de făptuitorul M.B. în calitate de executor judecătoresc, în exercitarea și îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu, respectă formalitățile de sesizare prevăzute în drept în art. 373 1 C. proc. pen. privind încuviințarea de către instanța de executare a actelor de executare silită. Activitatea făptuitorului respectă, în consens cu normele ce guvernează executarea silită, caracterul și obligația de rol activ, diligentă și stăruință în toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzută de titlul executoriu și transpusă de partea interesată în persoana executorului prin investirea lui conform regulilor mandatului cu încasarea creanței, drepturi exercitate de către executor într-o formă și într-un domeniu de autoritate publică, care respectă toate exigențele legale instituite de către legiuitor în normele speciale referitoare la executarea silită. Susținerile că făptuitorul nu a comunicat actele sale de executare, în prealabil cu debitorii, creditorii și instituțiile cu îndatoriri adiacente sunt neadevărate, cât timp există dovada efectuării acestor comunicări la dosarul cauzei. În ceea ce privește obligația executorului judecătoresc prev. în art. 497 alin. (2) C. proc. civ. privind înscrierea somației în cartea funciară, s-a precizat că în această cauză, în mod particular, obiectul executării silite îl constituia un teren și un edificiu deținute de debitor în regim extratabular și deci formalitățile de opozabilitate față de terți a actelor de executare nu puteau fi înscrise într-o coală de carte funciară pe simplul motiv că ea nu există. Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut remediul de natură civilă și pentru astfel de situații, recunoscând posibilitatea unui terț la evicțiune. Ca o concluzie ce se desprinde din această motivare, s-a reținut că executorul judecătoresc nu poate fi responsabilizat pentru faptul că, peste voința sa, a fost în imposibilitatea absolută de notare în cartea funciară a somației de executare silită, ce derivă din situația imobilului debitorului executat, care a edificat construcțiile sale într-un regim extratabular. Imputarea superficialității efectuării unei expertize executorului judecătoresc este în contradicție cu principiul personalității legii penale, prevăzute în art. 4 C. pen., iar pe de altă parte această concluzie reținută de către Camera Executorilor Judecătorești nu numai că excede sfera atribuțiilor proprii de examinare a legalității actelor executorului ori a conduitei acestuia, dar se pronunță asupra activității unui specialist autorizat dintr-un cu totul alt domeniu. Nu se poate ignora un alt aspect important care ține de poziția subiectivă a părții vătămate D.G. care, deși a cunoscut despre procedurile de executare silită pe care făptuitorul le desfășura împotriva debitorilor la domiciliul acestora, nu a uzat de posibilitatea legală a contestării actelor de executare silită în condițiile art. 399 - 404 C. proc. civ., cât timp el susține că deține un titlu pe baza căruia pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului executat încă din 8 ianuarie 2007, de când a plătit impozitul pentru clădirea în litigiu. Aceste aspecte denotă fără putință de tăgadă lipsa bunei credințe a părții vătămate, care acum se folosește de toate căile prin care poate avea acces la justiție, spre discreditarea actului de executare silită fără a se orienta spre căile legale care îi pot valorifica pretinsul drept de proprietate. La edificarea acestei concluzii s-a ținut seama și de raporturile vădit subiective care există între partea vătămată D.G. și debitorii N.V. și N.M., între care există raporturi de rudenie de gradul I. Nu a fost exclusă nici forma și forța probantă a contractului sub semnătură privată de care partea vătămată face uz în apărarea intereselor sale și care, nepurtând o dată certă, nu se poate stabili cu precizie când a luat naștere și de când își produce efectele și, mai mult, dacă au fost sau nu respectate caracterele juridice esențiale ale contractului de vânzare cumpărare, referitoare la caracterul oneros al contractului sinalagmatic și la consensul părților asupra translativității efective a proprietății asupra imobilului sau dacă, pur și simplu, în mod formal, acest înscris a fost prezentat doar în scopul obstaculării executării silite. În ceea ce privește analiza în drept necesară în cauză, raportat la starea de fapt reținută în cauză și a considerentelor mai sus dezvoltate, s-a procedat la examinarea textelor incriminatorii ale infracțiunilor prev. în art. 192, 217, 246, 267 C. pen., ajungând la concluzia că acțiunea penală în cauză nu poate fi exercitată, deoarece lipsește un element constitutiv al infracțiunii, sau chiar că unele dintre faptele reclamate nu există.

Prin rezoluția din 8 ianuarie 2010 a procurorului general Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii petentului D.G., împotriva soluției dată în Dosarul nr. 496/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Prin sentința recurată, prima instanță a constatat că rezoluția contestată a fost dată cu respectarea dispozițiilor legale. Astfel, s-a reținut că art. 192 C. pen. incriminează infracțiunea de violare de domiciliu ce constă în „pătrunderea fără drept în orice mod într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care-l folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia". Din cerințele legale exprese rezultă că nu este realizată latura obiectivă a acestei infracțiuni, deoarece executorul judecătoresc M.B. a pătruns cu un anume drept în imobilul supus executării silite, pentru care a fost în prealabil autorizat prin încheierea nr. 386/CC/2009, argumente pentru care acțiunea penală în cauză nu poate fi exercitată, deoarece lipsește un element constitutiv al infracțiunii, ceea ce atrage după sine incidența cazului prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen. De asemenea, sub aspectul infracțiunii prev. de art. 217 C. pen., aceasta constă în „distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia", faptă care nu poate fi reținută ca existând în materialitatea sa deoarece s-a dovedit că imobilul și, implicit, bunurile din spațiile sale nu au fost în posesia sau folosința părții vătămate și deci nu au aparținut acestuia, iar după evacuare ele au fost predate integral pe bază de inventar martorului N.l. de către custodele Z.N. Față de această stare de fapt, s-a reținut incidența art. 10 lit. a) C. proc. pen. S-a mai reținut că art. 246 C. pen. incriminează infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor ce constă în „fapta funcționarului public care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu cu știință nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane", dar că acest text de lege este inaplicabil în cauză, deoarece s-a făcut dovada faptului că executorul judecătoresc și-a exercitat atribuțiile de serviciu în conformitate cu normele legale și, mai mult, ele au fost supuse controlului jurisdicțional al instanței de executare care Ie-a confirmat de fiecare dată prin admiterea cererilor de încuviințare a executării silite, de autorizare a pătrunderii în imobilul debitorului și de efectuare a evacuării acestuia. Drept urmare, s-a apreciat că această faptă nu există și este incident cazul prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru care nu poate fi pusă în mișcare acțiunea penală. Referitor la dispozițiile art. 267 C. pen., acest text de lege incriminează infracțiunea de tortură constând în „fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis de a intimida sau de a face presiuni asupra ei, ori de a intimida ori face presiuni asupra unei terțe persoane sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice alte persoane care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane". Nici acest text nu este aplicabil în cauză pentru simplul considerent că partea vătămată a fost factorul de amenințare asupra persoanelor care desfășurau activitățile de executare silită și nu invers, pentru care agenții de forță publică care, potrivit art. 373 2 C. proc. civ. trebuie să își dea concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite, au reacționat în concordanță cu normele speciale ale Legii nr. 218/2002, cu referire strictă la obligațiile impuse de art. 31 alin. (1) lit. a) și b), care impun acestor lucrători ca, în cadrul exercițiului autorității publice, să legitimeze și să stabilească identitatea persoanelor care pregătesc sau au comis o faptă ilegală, să le conducă la sediul poliției, dacă acestea în acțiunile lor periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori, iar în cazul nerespectării dispozițiilor pe care le dau, sunt îndreptățiți să folosească forța. În concluzie, actele de imobilizare a părții vătămate D.G. au fost necesare și just aplicate, fără urmărirea unui scop calificat, precum pretinde elementul material al laturii obiective din infracțiunea de tortură, ci cu urmărirea unui scop licit și anume păstrarea ordinii publice, motiv pentru care s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. La aceste aspecte se mai adaugă și considerentul că la Parchetul de pe lângă Judecătoria Negrești Oaș în Dosarul nr. 738/P/2009 se efectuează acte de urmărire penală față de învinuiții D.G. și N.M., pentru infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești în condițiile art. 271 alin. (1) și (2) C. pen., pentru care s-a început urmărirea penală prin rezoluția procurorului din 26 octombrie 2009, prin reținerea actelor de amenințare exercitate de învinuiți față de organul de executare, stare de fapt reținută tot cu ocazia executării silite - obiect al cauzei analizate în prezenta soluție. Prima instanță a mai reținut că aceste considerente sunt aplicabile tuturor persoanelor care au participat la actele de executare silită și au dobândit calitatea de făptuitori prin plângerea penală conexă formulată în data de 13 octombrie 2009 de către aceeași parte vătămată D.G. și care a solicitat pe lângă cercetarea penală a executorului judecătoresc M.B. și a făptuitorilor Z.N. și C.C. B. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs petentul D.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând, în esență, criticile din plângerea penală și plângerea adresată instanței în baza art. 278 1 C. proc. pen. și solicitând casarea sentinței, desființarea rezoluției și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale. Examinând recursul declarat de petent sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat. Instanța de fond a constatat că situația de fapt reținută de procuror corespunde actelor premergătoare administrate în prezenta cauză și că acesta a apreciat în mod corect că activitățile desfășurate de intimați nu întrunesc elemente constitutive ale infracțiunilor reclamate prin plângerea penală sau că acestea nu există. În concret, procurorul și prima instanță au analizat punctual criticile petentului, reținând în mod fundamentat că infracțiunea de violare de domiciliu, pretins a fi săvârșită de executorul judecătoresc M.B. și de intimații Z.N. și C.C. nu subzistă, întrucât executorul judecătoresc avea abilitarea legală de a pătrunde în imobil (încheierea nr. 386/CC/2009), la fel și lucrătorul de poliție care, potrivit legii, avea obligația de a sprijini îndeplinirea efectivă a executării silite, potrivit art. 373 2 C. proc. civ.; totodată, prezenta intimatului Z.N. la locul executării silite este justificată de calitatea sa de creditor, fiindu-i lăsate în custodie, pe bază de inventar, bunurile mobile găsite la locul executării. De asemenea, s-a reținut în mod întemeiat că executorul judecătoresc M.B. a respectat formalitățile prevăzute de lege, solicitând instanței de executare încuviințarea executării silite în Dosarul execuțional nr. 88/2009 și comunicând părților actele de executare, la dosar existând atât încheierea de încuviințare a executării silite, nr. 385/CC/2009, cât și dovada efectuării respectivelor comunicări. De asemenea, referitor la obligația executorului judecătoresc prev. de art. 497 alin. (2) C. proc. civ. privind înscrierea somației în cartea funciară, s-a reținut în mod fundamentat că executorul judecătoresc nu poate fi responsabilizat pentru faptul că a fost în imposibilitatea absolută de notare în cartea funciară a somației de executare silită, atâta vreme cât această împiedicare derivă din situația imobilului debitorului executat, care a edificat construcțiile într-un regim extratabular. Nu în ultimul rând, procurorul și prima instanță au evidențiat în mod obiectiv atitudinea petentului care, deși a cunoscut despre procedurile de executare silită pe care făptuitorul le desfășura împotriva debitorilor la domiciliul acestora, nu a uzat de posibilitatea legală a contestării actelor de executare silită în condițiile art. 399 - 404 C. proc. civ., deși pretinde că este proprietarul imobilului executat încă din data de 8 ianuarie 2007, când a plătit impozitul pentru clădirea în litigiu. Lipsa bunei credințe a persoanei vătămate a fost pusă în evidență și prin prisma raporturilor vădit subiective care există între partea vătămată D.G. și debitorii N.V. și N.M., între care există raporturi de rudenie de gradul I, fiind luată în calcul și simulația actului de care face uz în apărarea intereselor sale, act care, nepurtând o dată certă, nu se poate stabili cu precizie când a luat naștere și de când își produce efectele, precum și dacă respectă caracterele juridice esențiale ale contractului de vânzare cumpărare. În raport de această situație de fapt, procurorul și prima instanță, luând în discuție dispozițiile incidente C. proc. civ. și Legea nr. 218/2002, au apreciat în mod justificat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 192 și art. 267 C. pen., precum și că nu există infracțiunile prev. de art. 217 și art. 246 C. pen., pentru considerentele deja expuse la pct. A.3 și 5, astfel că solicitarea petentului ca, urmare admiterii recursului, să se desființeze rezoluția și să se trimită cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale și efectuarea unei cercetări la fața locului este neîntemeiată și urmează a fi respinsă. Ca atare, pentru aceste considerente, constatând că atât rezoluția procurorului cât și sentința pronunțată în cauză sunt legale și temeinice, văzând și dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.