SECȚIUNEA A DOUA CONCLUZII BAZIL c. REPUBLICA CEHĂ Cererea nr. 6019/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 aprilie 2006 DEFINIF 11/07/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Bazil c. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. J.-P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera consiliului la 21 martie 2006, înmânarea hotărârii că, adoptat la această dată a procedurii La originea cauzei se află o cerere (n 6019/02) îndreptată împotriva Republicii Cehe și al cărei resortisant al acestui stat, dna Ruth Bazil ( reclamanta a sesizat Curtea la 23 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( La 13 decembrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANȚELE DE LA L Acestea s-au născut în 1938 și își are reședința în Kensington (Statele Unite ale Americii). Părinții reclamantei au fost proprietari de proprietăți imobiliare. La o dată nespecificată, ei au părăsit vechea Cehoslovacia pentru a se instala în Statele Unite ale Americii. În 1974, bunurile pe care le abandonaseră au devenit proprietatea de stat. La 26 octombrie 1995, în aplicarea legii nr. 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară, recurenta a inițiat o acțiune de restituire împotriva companiei care dispunea de bunurile sale. La 11 octombrie 1996, tribunalul a informat recurenta că la 7 noiembrie 1996 avea să aibă loc o audiere. La 14 ianuarie 1997 a fost amânată o audiere ulterioară la cererea avocatului recurentei care nu deținea un certificat de cetățenie cehă al clientei sale. La 6 februarie 1998, avocatul a prezentat certificatul de cetățenie cehă al reclamantei în instanță, care a avut loc la 2 august 2000. La 8 noiembrie 2000, Tribunalul de District, după ce a ținut o audiere la 18 octombrie 2000, a despăgubit reclamanta pentru acțiunea sa în restituire. La 22 decembrie 2000, reclamanta a făcut apel la această hotărâre. Potrivit guvernului, cererea a fost notificată instanței competente la 28 decembrie 2000 11. La 7 septembrie 2001, aceasta sesizează Curtea Constituțională (Ústavní soud) La 22 octombrie 2001, tribunalul regional d ad Labem (krajský soud) a confirmat hotărârea Tribunalului de District din 8 noiembrie 2000 13. La 13 noiembrie 2001, instanța constituțională a respins acțiunea constituțională a recurentei reproșându-i că nu a invocat întârzierile în procedură în fața președinților instanțelor în cauză. 14. La 10 septembrie 2002, Curtea Supremă (Nejvyšší Soud a respins recursul de casare al recurentei. 15. La 23 martie 2004, Curtea Constituțională a respins cea de-a doua acțiune constituțională a recurentei introdusă la 4 ianuarie 2002 care privea fondul cauzei. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 16. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra admisibilității 17. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Pe fond 18. În ceea ce privește teza recurentei și consideră că durata totală a procedurii nu a fost nerațională. Subliniind că nu a avut loc o mare parte a procedurii de perioade considerabile de inactivitate a autorităților judiciare, acesta constată că părțile au contribuit la prelungirea duratei procedurii. 19. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 octombrie 1995 și a fost încheiată la 23 martie 2004. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). 21. Curtea subscrie argumentelor guvernului potrivit cărora cauza trebuia să fie amânată de două ori la cererea avocatului recurentei care a prezentat certificatul de cetățenie al clientei sale decât la 6 februarie 1998, la mai mult de douăsprezece luni după a doua amânare (a se vedea punctele 7-9 de mai sus 22. Cu toate acestea, Curtea revelează unele întârzieri în procedură, în special în fața instanței de district care a examinat acțiunea reclamantei în primul grad. Așteaptă un an și o lună pentru a desfășura prima ședință (a se vedea punctele 6-7 de mai sus), Tribunalul și-a pronunțat hotărârea la numai doi ani și opt luni după prezentarea certificatului de cetățenie cehă de către recurent (a se vedea punctele 9-10 de mai sus). În plus, Curtea Constituțională a avut nevoie de mai mult de doi ani și de două luni pentru a examina a doua acțiune constituțională a recurentei (a se vedea punctul 15 de mai sus). 23. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 privind violarea bunurilor sale, astfel cum a fost garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 25. Curtea observă că, în cazul de față, recurenta a sesizat instanțele naționale cu privire la acțiunea în restituire, pentru a recupera imobilele care aparțin părinților săi. Prin introducerea acestor acțiuni, aceasta căuta să i se recunoască un drept de proprietate care, la momentul cererii. Prin urmare, obiectul procedurii astfel inițiate nu se referea la un "bine existent" al recurentei. Pe de altă parte, acțiunea în restituire a fost respinsă de instanțele naționale care au interpretat legislația relevantă în defavoarea recurentei. Prin urmare, aceasta nu putea să se prevaleze de o speranță legitimă. În acest caz, recurenta nu a suferit nicio repercusiune patrimonială a duratei procedurii de restituire 26. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru că nu are o bază clară, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. III. PRIVIND LEGAREA LEGĂTUREI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 28. Recurenta și-a prezentat cererea de satisfacție echitabilă cu întârziere. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Prin aceste motive, CURTEA, LA mai târziu, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Respins cererea de satisfacție echitabilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 aprilie 2006 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
BAZIL c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE
(
Requête n
o
6019/02)
ARRÊT
11 avril 2006
11/07/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Bazil c. République tchèque,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 mars 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
6019/02) dirigée contre la République tchèque et dont une ressortissante de cet Etat, Mme
Ruth Bazil («
la requérante
»), a saisi la Cour le 23 janvier 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm, du
Ministère de la Justice.
3.
Le 13 décembre 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a
décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
La requérante est née en 1938 et réside à Kensington (Etats-Unis d’Amérique).
5.
Les parents de la requérante furent propriétaires de biens immobiliers. A
une date non spécifiée, ils ont quitté l’ancienne Tchécoslovaquie pour s’installer aux Etats-Unis d’Amérique. En 1974, les biens qu’ils avaient abandonnés devinrent la propriété d’Etat.
6.
Le 26 octobre 1995, en application de la loi n
o
87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires, la requérante engagea une action en restitution contre la compagnie disposant de ses biens. L’action fut notifiée au tribunal de district de Teplice (
okresní soud
) le 30 octobre 1995.
7.
Le 11 octobre 1996, le tribunal informa la requérante qu’une audience aurait lieu le 7 novembre 1996.
8.
Une audience suivante tenue le 14 janvier 1997 fut ajournée à la demande de l’avocat de la requérante qui n’avait pas de certificat de la nationalité tchèque de sa cliente.
9.
Le 6 février 1998, l’avocat présenta le certificat de la nationalité tchèque de la requérante au tribunal qui tint l’audience le 2 août 2000. Il constata que la partie défenderesse avait cessé d’exister, et ordonna à la requérante de proposer des démarches procédurales, ce qu’elle fit le 11
août
2000.
10.
Le 8 novembre 2000, le tribunal de district, après avoir tenue une audience le 18 octobre 2000, débouta la requérante de son action en restitution. Le 22 décembre 2000, la requérante fit appel de ce jugement. Selon le Gouvernement, l’appel fut notifié au tribunal compétent le 28
décembre 2000.
11.
Le 7 septembre 2001, elle saisit la Cour constitutionnelle (
Ústavní soud
) d’un recours constitutionnel se plaignant des retards dans la procédure.
12.
Le 22 octobre 2001, le tribunal régional d’Ústí nad Labem (
krajský soud
) confirma le jugement du tribunal de district du 8 novembre 2000.
13.
Le 13 novembre 2001, la juridiction constitutionnelle rejeta le recours constitutionnel de la requérante en lui reprochant de ne pas avoir évoqué les retards dans la procédure devant les présidents des tribunaux concernés.
14.
Le 10 septembre 2002, la Cour suprême (
Nejvyšší soud
)
rejeta un pourvoi de cassation de la requérante.
15.
Le 23 mars 2004, la Cour constitutionnelle rejeta le second recours constitutionnel de la requérante introduit le 4 janvier 2002 qui concernait le fond de l’affaire.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
16.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
17.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
18.
Le Gouvernement s’oppose à la thèse de la requérante et considère que la durée totale de la procédure n’était pas déraisonnable. Soulignant qu’il n’y a pas eu pendant une grande partie de la procédure de considérables périodes d’inactivité des autorités judiciaires, il note que les parties ont contribué au prolongement de la durée de la procédure.
19.
La période à considérer a débuté le 30 octobre 1995 et s’est terminée le 23 mars 2004. Elle a donc duré huit ans et presque cinq mois, pour quatre instances.
20.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
21.
La Cour souscrit aux arguments du Gouvernement selon lesquels l’affaire devait être ajournée à deux reprises sur la demande de l’avocat de la requérante qui n’a présenté le certificat de la nationalité de sa cliente que le 6 février 1998, plus de douze mois après le second ajournement (voir paragraphes 7-9 ci-dessus).
22.
La Cour révèle néanmoins quelques retards dans la procédure, en particulier devant le tribunal de district qui a examiné l’action de la requérante en premier degré. Attendant un an et un mois
pour tenir la première audience (voir paragraphes 6-7 ci-dessus), il n’a rendu son jugement que deux ans et huit mois après que la requérante avait présenté le certificat de sa nationalité tchèque (voir paragraphes 9-10 ci-dessus). Par ailleurs, la Cour constitutionnelle a eu besoin de plus de deux ans et deux mois pour examiner le second recours constitutionnel de la requérante (voir paragraphe 15 ci-dessus).
23.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à
l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
24.
La requérante se plaint également que la longueur de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1.
25.
La Cour observe que dans le cas d’espèce, la requérante a saisi les tribunaux nationaux de l’action en restitution, afin de récupérer les immeubles appartenant à ses parents. En intentant ces actions, elle cherchait à se voir reconnaître un droit de propriété qui, à l’époque de la demande introductive d’instance, n’était pas le sien. Par conséquent, l’objet de la procédure ainsi engagée ne portait pas sur un « bien existant » de la requérante. Par ailleurs, l’action en restitution a été rejetée par les tribunaux nationaux qui ont interprété la législation pertinente en défaveur de la requérante. Celle-ci, par conséquent, ne pouvait pas se prévaloir d’une «
espérance légitime
» qui, elle, doit être de nature plus concrète et se baser sur une disposition légale ou un acte juridique, telle une décision judiciaire (voir
Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque
(déc.), n
o
39794/98, CEDH 2002-VII, § 73). Dans ces circonstances, la requérante n’a subi aucune répercussion patrimoniale de la durée de la procédure de restitution.
26.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
28.
La requérante a présenté sa demande de satisfaction équitable tardivement. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P. Costa
Greffière
Président